ICCJ. Decizia nr. 5386/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5386/2011
Dosar nr. 3548/91/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 167 din 11 martie 2010 Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.I., A.I. T.L., H.D., I.M., B.C. şi B.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata sumei de 120.000 Euro cu titlu de daune morale, respingând capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor materiale în sumă de 25.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că autorul reclamanţilor, B.C., a fost condamnat la 4 ani de închisoare, executată în perioada 29 noiembrie 1949 - 27 noiembrie 1953 şi 6 ani de închisoare corecţională, executată în perioada 20 ianuarie 1959 - 17 ianuarie 1965 pentru două infracţiuni de uneltire contra ordinii sociale, confiscându-i-se şi averea, că reclamanţii au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt succesorii lui B.C., fiind îndreptăţiţi să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnare şi că au probat suferinţele fizice şi psihice suferite de acesta atât în timpul detenţiei, cât şi ulterior.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Prin deciziei nr. 224 A din 02 septembrie 2010 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins recursul reclamanţilor, a admis recursul pârâtului şi a obligat Statul Român la plata sumei de 5.000 Euro cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că OUG nr. 62/2010 a limitat cuantumul despăgubirilor pe care le pot obţine descendenţii unei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic la 5000 Euro. Chiar dacă reclamanţii au indicat în cererea de chemare în judecată ca temei juridic şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., apărările şi probatoriile făcute sunt cele specifice legii speciale, iar nu ale unei acţiuni ce are ca temei răspunderea civilă delictuală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de apel, susţinând că aceasta a ignorat faptul că perioadele de detenţie ale autorului au dus la distrugerea totală a stării economice, de sănătate, a relaţiilor intersociale şi a relaţiilor de familie, că autorul a fost o persoană importantă din punct de vedere material şi social, a cărei avere a fost confiscată, că nu au fost avute în vedere importanţa valorii sociale ocrotite şi lezate, consecinţele suferite de persoana vătămată în plan fizic şi psihic, implicaţiile în viaţa socială a persoanei vătămate. Au susţinut că a fost încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea legii, dar şi art. 14 din CEDO care consacră principiul egalităţii în drepturi şi crearea unor situaţii juridice nediscriminatorii faţă de persoanele care obţinut hotărâri definitive, instanţa ignorând cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare. Aplicarea dispoziţiilor OUG 62/2010 poate fi privită ca o reală expropriere pentru persoanele care au formulat o cerere şi au obţinut o hotărâre înaintea modificării legii. Au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român a criticat Decizia instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că Decizia este nemotivată şi că nu a precizat de ce sunt înlăturate criticile împotriva sentinţei instanţei de fond. Totodată, Decizia apare ca fiind contradictorie cu privire la soluţionarea problemei temeiului juridic al cererii, întrucât, faţă de invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., acţiunea trebuia respinsă. De asemenea, a criticat Decizia recurată şi sub aspectul acordării nediferenţiate a daunelor morale, deşi reclamanţii sunt din două categorii diferite de succesori legali. A invocat inadmisibilitatea acţiunii reclamanţilor care au formulat acţiunea în calitate de moştenitori ai lui B.C., deşi daunele morale au întotdeauna un caracter personal, iar condamnarea nu i-a vizat pe aceştia.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamanţilor, ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se priveşte ca fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a dimensionat daunele morale de care pot beneficia reclamanţii în raport de consecinţele negative produse asupra autorului lor de condamnările politice însumând 10 ani de privare de libertate, dar şi în raport de dispoziţiile OUG nr. 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea nr. 221/2009.
La data pronunţării deciziei nr. 224/A de către Curtea de Apel Galaţi, respectiv 2 septembrie 2010, OUG nr. 62/2010 era în vigoare şi îşi producea pe deplin efectele.
Ulterior, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare au fost declarate neconstituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."
Din interpretarea dispoziţiilor constituţionale aplicate la situaţia premisă din cauza de faţă - existenţa unei hotărâri definitive la momentul declarării neconstituţionalităţii textului de lege - rezultă că Decizia nr. 1358/2010 nu poate produce efecte în speţa dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei constituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituţie. Problema caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale a fost, de altfel, tranşată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 169/1999, publicată în M.Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Aşadar, Înalta Curte nu mai poate aplica la momentul judecării recursurilor dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Pe cale de consecinţă, aprecierea daunelor morale solicitate de recurenţii-reclamanţi urmează a se realiza păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „preţului" suferinţei psihice, şi nu poate fi reparat strict prin echivalentul său în bani întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de descendenţii celui condamnat pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale ale acestuia, cum ar fi libertatea de mişcare, onoarea, reputaţia, imaginea în societate şi în familie a persoanei respective.
Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că în perioada detenţiei defunctul a fost supus unor violenţe fizice şi psihice, torturi, înfometări şi umilinţe ce şi-au pus amprenta pe sănătatea sa. Suferinţele psihice au continuat şi după eliberare, datorită presiunilor exercitate de autorităţi, care au continuat să-1 urmărească. Nu în ultimul rând, confiscarea averii a determinat alte suferinţe atât autorului, cât şi familiei sale, aceştia fiind obligaţi să trăiască cu mijloace de subzistenţă minime.
Or, prin lipsirea de libertate ca urmare a unor condamnări succesive cu caracter politic, ce au însumat 10 ani, executate la Canal şi la Gherla, locuri cunoscute pentru condiţiile de detenţie inumane, unde tratamentul degradant al deţinuţilor constituia o obişnuinţă, este evident că B.C. a suferit o vătămare gravă a drepturilor sale, iar consecinţele negative suportate pe plan fizic şi psihic trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
In ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte, operând cu criteriile amintite ale proporţionalităţii şi justului echilibru, va stabili cuantumul acestora pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecinţele negative suferite de autorul reclamanţilor prin faptul condamnării sale pentru săvârşirea unei fapte considerate de legea actuală ca având caracter politic.
La stabilirea acestui cuantum instanţa va avea în vedere şi faptul, necontestat de partea adversă, că recurenţii-reclamanţi nu au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei se apreciază că o sumă de 12.000 Euro pe an de condamnare la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate, care corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed:
Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în modalitatea nemotivării hotărârii atacate, respectiv a cuprinderii unor motive contradictorii, nu este incident în cauza de faţă.
Instanţa de apel a motivat acordarea daunelor morale în cuantumul maxim prevăzut de OUG nr. 62/2010, faţă de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, aşa cum a fost modificat prin actul normativ arătat şi având în vedere perioada de detenţie de 10 ani, executată de autorul reclamanţilor. Enunţarea acestor criterii raportate la starea de fapt pe deplin stabilită de instanţa de fond şi necontestată de niciuna din părţi exclude situaţia nemotivării hotărârii invocată de recurentul-pârât, modul de redactare al hotărârii permiţând exercitarea controlului judiciar.
De asemenea, nu poate fi primită critica referitoare la existenţa unei motivări contradictorii, faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că deşi reclamanţii au invocat drept temei juridic dispoziţiile art. 998-999 C. civ., a considerate aplicabile prevederile Legii nr. 221/2001 şi, pe acest motiv, nu a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pe de o parte, analizând cererea de chemare în judecată Înalta curte constată că reclamanţii au invocat drept temei juridic al acţiunii introductive atât dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cât şi pe cele art. 998-999 C. civ. Aşadar, înlăturând unul dintre temeiurile de drept pe care reclamanţii le-au considerat aplicabile, instanţa a menţinut primul temei juridic invocat.
Pe de altă parte, instanţa nu este ţinută de motivarea în drept pe care partea o invocă în susţinerea pretenţiilor sale, astfel încât nu era, în niciun caz, justificată o soluţie de respingere a acţiunii pe acest considerent.
De aceea, nu se poate constata existenţa în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii, aşa cum susţine recurentul-pârât.
O altă critică promovată de pârâtul Statul Român este aceea potrivit căreia, deşi a constatat că reclamanţii fac parte din două clase de moştenitori diferite, pentru care OUG nr. 62/2010 stabilea limite maxime diferite ale despăgubirilor morale, instanţa de apel a obligat pârâtul la plata unor daune globale, nediferenţiate.
Instanţa de apel nu a pierdut din vedere starea de fapt, ba chiar a menţionat-o în considerentele deciziei. O asemenea diferenţiere în dispozitivul deciziei nu putea fi însă făcută, din moment ce prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au înţeles să solicite o sumă globală, în calitatea lor de moştenitori ai autorului B.C. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză există o solidaritate activă a creditorilor, oricare dintre aceştia putând solicita executarea silită a hotărârii, pentru întreaga sumă, faţă de debitorul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs pârâtul a înţeles să invoce şi inadmisibilitatea acţiunii, faţă de împrejurarea că reclamanţii au solicitat acordarea despăgubirilor morale pentru autorul lor, B.C., iar repararea prejudiciului moral este un drept de natură exclusiv personală ce nu se poate transmite prin moştenire.
Un asemenea punct de vedere este contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevede că poate solicita obligarea statului la despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv."
Posibilitatea ca descendenţii, până la gradul al doilea inclusiv, al unei persoane care a suferit o condamnare cu caracter politic, să introducă o acţiune împotriva Statului Român după decesul autorului lor este prevăzută chiar de lege, astfel încât excepţia inadmisibilităţii cererii nu are suport legal, neputând fi primită.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va modifica în parte Decizia instanţei de apel în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtului şi va respinge recursul aceluiaşi pârât.
Constatând că recurentul-pârât a căzut în pretenţii, va face aplicaţiunea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, făcute de reclamanţi în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.I., A.I., T.L., H.D., I.M., B.C. şi B.P. împotriva deciziei nr. 224 A din 02 septembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, pe care o modifică în parte.
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Obligă recurentul-pârât la 1000 lei cheltuieli de judecată către recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5387/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5380/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
