ICCJ. Decizia nr. 5355/2011. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5355/2011
Dosar nr. 740/108/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 8 februarie 2010, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin C.N.A.D.N. şi Municipiul Arad, solicitând instanţei să se constate că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri privind exproprierea imobilului - teren 5.786 m.p. situat pe raza Municipiului Arad; să fie obligaţi pârâţii la înscrierea ei în hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii din 06 ianuarie 2010, în calitate de persoană îndreptăţită la despăgubiri privind exproprierea imobilului din litigiu.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, în condiţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri privind imobil expropriat în baza hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 06 ianuarie 2010. Că, în conformitate cu Legea nr. 18/1991, numitei R.M. (autoarea sa), i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2,75 ha teren fiind validată prin hotărârea comisiei judeţene de fond funciar Arad. Prin actul de cesiune de creanţă înregistrat cu data certă din 20 decembrie 2009, numita R.M. i-a cesionat reclamantei dreptul de creanţă având ca obiect reconstituirea proprietăţii în temeiul legilor fondului funciar asupra suprafeţei de 2,75 ha teren, înscris în anexa.
În vederea definitivării dreptului său de proprietate, numita R.M. a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva comisiilor de fond funciar, având ca obiect punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate asupra suprafeţei de 2,75 ha teren arabil situat pe raza municipiului Arad, inclusiv cu privire la terenul 5.786 mp. Prin actul intitulat „promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare" înregistrat cu data certă din 22 decembrie 2009, numita R.M., în calitate de promitentă – vânzătoare, s-a obligat să vândă terenul menţionat reclamantei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 5, alin. (1), art. 5 alin. (5) şi art. 9 alin. (2). din Legea nr. 198/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 251 din 8 aprilie 2010 Tribunalul Arad, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin actul de cesiune de creanţă din 20 decembrie 2009 numita R.M., căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2,75 ha teren, i-a cesionat reclamantei dreptul de creanţă având ca obiect reconstituirea proprietăţii asupra suprafeţei de 2,75 ha teren.
Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 198/2004, atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă din care să rezulte că R.M. este proprietara terenului, un contract de vânzare-cumpărare autentic şi un C.F. din care să rezulte dreptul de proprietate al reclamantei.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta.
În prezentarea criticilor, s-a arătat că în mod greşit, prima instanţă a considerat că pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, este necesar un act din care să rezulte dreptul de proprietate asupra terenului supus exproprierii, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (5), art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004.
Apelul a fost apreciat ca nefondat şi respins în consecinţă, prin Decizia nr. 269 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a reţinut constatat că, reclamanta nefiind proprietara terenului în litigiu, nu-i sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 198/2004 pentru a-i fi recunoscut dreptul la despăgubiri pentru expropriere.
Deşi numitei R.M. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 2,75 ha, punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate n-au avut loc (constituind obiectul unui proces pe rolul Judecătoriei Arad), iar actul de cesiune de creanţă – prin care R.M. i-a cesionat reclamantei dreptul de creanţă având ca obiect reconstituirea proprietăţii în temeiul legilor fondului funciar – în absenţa unui drept real asupra terenului, nu-i conferă reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru exproprierea imobilului.
Chiar din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între R.M. şi reclamantă, cu privire la terenul de 2,75 ha, în care este inclus şi terenul în litigiu, rezultă că terenul nu se află în proprietatea promitentei-vânzătoare, fiind solicitat a fi atribuit în cadrul Dosarului nr. 17508/55/2009 al Judecătoriei Arad.
De asemenea, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează posibilitatea de a ataca hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor cu referire la calitatea de expropriat a persoanei, în timp ce, din coroborarea prevederilor art. 5 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, rezultă că dovada calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubire se face cu acte referitoare la existenţa drepturilor reale asupra imobilului expropriat, ceea ce în speţă nu s-a demonstrat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă care a susţinut incidenţa următoarelor aspecte de nelegalitate:
Instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 198/2004, ceea ce a condus la aprecierea eronată asupra lipsei calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri.
În mod greşit, ambele instanţe de fond au considerat că, pentru a dovedi această calitate în condiţiile dispoziţiilor menţionate, este necesar un act din care să rezulte dreptul de proprietate asupra terenului supus exproprierii.
Din conţinutul art. 5 alin. (1) rezultă că legiuitorul a avut în vedere două categorii de persoane care pot solicita despăgubiri: titularii drepturilor reale precum şi orice persoană care justifică un interes legitim.
Mai mult, Legea nr. 198/2004 foloseşte şi o altă terminologie, aceea de „persoană aparent îndreptăţită", atunci când despăgubirile sunt privitoare la acelaşi imobil şi sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de cei care se pretind îndreptăţiţi [art. 5 alin. (5)].
Deşi art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 198/2004, reţinute de instanţele de fond, reglementează modalitatea în care se face dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, aceste texte nu precizează nimic cu privire la categoria persoanelor care justifică un interes legitim.
Ca atare, sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri atât cele care sunt titulare ale unui drept real, cât şi cele care justifică un interes legitim.
Instanţa a reţinut greşit obligativitatea calităţii de expropriat pentru stabilirea dreptului la despăgubire.
Astfel, deşi s-a constatat corect că art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează două cazuri diferite de contestare a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în acelaşi timp, s-a apreciat greşit că în ambele cazuri este necesară calitatea de expropriat a persoanei care formulează contestaţia.
Prin referirea la „orice persoană care se consideră îndreptăţită" din art. 9 alin. (2), este evident că legiuitorul nu are în vedere doar persoana expropriată aşa cum a făcut-o în redactarea alin. (1) al art. 9 din Legea nr. 198/2004.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că pretinde un drept de proprietate asupra terenurilor supuse exproprierii prin hotărârea din 6 ianuarie 2010, drept care deşi nu este actual, se prefigurează şi îi dă posibilitatea de a-l conserva şi a-l proteja prin promovarea prezentei acţiuni.
În drept, criticile au fost încadrate în motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii Statul Român prin C.N.A.N.R. şi Municipiul Arad au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că instanţele au realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, atunci când au stabilit că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri, câtă vreme pe de o parte, pretinsul său drept de proprietate asupra terenului face obiectul unui litigiu, iar pe de altă parte, reclamanta nu are calitatea de expropriat, dispoziţiile invocate, ale art. 9 din Legea nr. 198/2004, trebuind interpretate sistematic.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
Contrat susţinerii recurentei-reclamante, instanţele fondului au dat o corectă rezolvare chestiunii litigioase referitoare la îndreptăţirea sa de a primi despăgubiri având drept cauză exproprierea.
Aceasta, în condiţiile în care, solicitând completarea hotărârii din 6 ianuarie 2010 a comisiei Arad pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, reclamanta s-a prevalat de dreptul său la despăgubiri ce ar rezulta dintr-un contract de cesiune de creanţă respectiv, o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, ambele încheiate cu numita R.M.
Cu referire la situaţia de fapt, instanţele fondului au statuat că prin actul de cesiune de creanţă, reclamantei i-a fost cesionat dreptul de creanţă având ca obiect reconstituirea proprietăţii numitei R.M., în temeiul legilor fondului funciar, iar ulterior, prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între aceleaşi părţi, s-a menţionat că terenul nu se află în proprietatea promitentei vânzătoare, însă aceasta a solicitat să-i fie atribuit în proprietate (în cadrul unui dosar aflat pe rolul Judecătoriei Arad).
Pornind de la aceste elemente de fapt, s-a statuat corect că reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri.
Astfel, deşi face referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 care stabilesc două categorii de persoane cărora li se cuvine plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate – titularul de drepturi reale şi orice persoană care justifică un interes legitim –, reclamanta nu demonstrează de ce, în condiţiile în care nu este titulara unui drept real, s-ar încadra totuşi, în a doua categorie.
Aceasta, având în vedere că textele de lege trebuie interpretate sistematic, unele prin altele, iar alineatele următoare ale art. 5 fac referire la depunerea cererii pentru plata despăgubirilor însoţită de dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale (persoane cu interes legitim putând fi considerate de ex., în sensul alin. (6) şi alin. (61),, succesorii care nu pot prezenta încă un certificat de moştenitor şi persoanele îndreptăţite care au formulat notificări conform Legii nr. 10/2001).
Tot astfel, sintagma de „persoană aparent îndreptăţită" folosită de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 la care face referire recurenta, trebuie înţeleasă în legătură cu teza a II-a a aceluiaşi alineat, potrivit căreia „despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice şi/sau hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".
Or, reclamanta nu a făcut dovada că autoarea sa (din actul de cesiune de creanţă şi din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare) ar fi titulara unui drept real asupra terenului ce a făcut obiect al exproprierii, ci doar că aceasta a solicitat, în vederea reconstituirii conform legilor fondului funciar, o suprafaţă totală de 2,75 ha teren (înscrisă în anexa a hotărârii Comisiei Judeţene Arad), fără să existe o reconstituire şi o punere în posesie asupra parcelei de 5.786 mp (în privinţa căreia se pretinde dreptul la despăgubire de către reclamantă).
Susţinerea că dreptul, care nu este încă actual, s-ar prefigura având în vedere că autoarea reclamantei a promovat acţiune în justiţie având ca obiect punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate, nu s-a confirmat în recurs, ci dimpotrivă.
Astfel, prin hotărârea pronunţată în primă instanţă (sentinţa civilă nr. 2673 din 16 martie 2011 a Judecătoriei Arad) s-a respins plângerea petentei R.M., în considerentele sentinţei reţinându-se că aceasta a renunţat la cererea de punere în posesie pe amplasamentele indicate iniţial, solicitând despăgubiri de 2.018.578 euro, prin raportare la valoarea unor parcele expropriate de statul român, despăgubiri considerate nejustificate, în condiţiile în care reclamanta „nu avea un drept recunoscut, clar determinat asupra terenului respectiv".
Tot astfel, referirea la dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 („în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente") nu este de natură să justifice demersul reclamantei, textul fiind invocat fragmentat, prin scoaterea sa din ansamblul reglementării date prin dispoziţiile art. 9.
Potrivit alin. (3) art. 9 „acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoz. art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor".
Contrar susţinerii recurentei, prin trimiterea făcută la dispoz. art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 nu se poate avea în vedere (decât după o distincţie pe care legiuitorul nu o face şi de aceea, nu este permisă nici interpretului – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus) doar procedura de judecată în faţa instanţei, aşa cum se pretinde.
Dimpotrivă, norma de trimitere face referire la stabilirea despăgubirilor după normele reglementate de actul normativ-cadru în materia exproprierii, ceea ce înseamnă şi că instanţa verifică dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere [art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994] precum şi că „experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale" [art. 26 alin. (3)].
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, se va constata că reclamanta nu a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru expropriere în condiţiile în care nu a demonstrat că este titulara unui drept de proprietate sau a altui drept real cu privire la imobilul expropriat şi nici persoană care să justifice un interes legitim, faţă de împrejurarea că autoarea sa (din cele două acte juridice de care s-a prevalat, contract de cesiune şi promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare) la rândul ei, nu deţine un titlu de proprietate şi o punere în posesie asupra respectivului teren.
Ca atare, criticile fiind găsite nefondate, recursul urmează să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 269 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5354/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5363/2011. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
