ICCJ. Decizia nr. 5354/2011. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5354/2011
Dosar nr.5274/117/2007
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2007, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. solicitând să fie obligat la plata unei despăgubiri în cuantum de 87.560 euro, aferent cotelor sale de ¼ şi de ½ părţi indivize din terenurile situate în satul L.S., com. F. în suprafaţă de 8.891 mp, din totalul de 12.200 mp – ce se identifică în tarlaua X cu parcela Y şi sub nr. cadastral Z şi W, respectiv, în suprafaţă de 4.378 mp, din totalul de 10.800 mp, ce se identifică în tarlaua X cu parcela Q.
Reclamantul a cerut, totodată, obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit, proporţional cu cotele de proprietate deţinute, prin scăderea valorii terenului rămas, având în vedere faptul că din suprafaţa totală de 12.200 mp a fost propusă pentru a fi expropriată suprafaţa de 8.891 mp, iar din suprafaţa de 10.800 mp a fost propusă pentru expropriere suprafaţa de 4.378 mp, prin plata diferenţei de preţ dintre valoarea iniţială a terenului şi valoarea pe care suprafaţa reziduală de teren o are după expropriere, aşa cum rezultă din raportul de expertiză ataşat.
Prin sentinţa civilă nr. 279 din 26 martie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis cererea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, pentru cota de ½ părţi indivize din terenul situat în F., tarlaua X, parcela Q - în suprafaţă de 4.378 mp şi pentru cota de ¼ părţi indivize din terenul situat în F., tarlaua X, parcela Y - în suprafaţă de în suprafaţă de 8.891 mp, identificat prin număr cadastral Z şi W, suma de 490.384 RON, echivalentul a 26 euro/mp.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 30.340 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor pentru cotele aferente deţinute de reclamant pentru restul terenului expropriat şi suma 4.120 RON, cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantului s-a efectuat o expertiză de specialitate şi că, potrivit concluziilor raportului întocmit de experţi, terenul expropriat, la data întocmirii expertizei, avea o valoare de 26 euro/mp, sumă asupra căreia au căzut de acord atât expertul desemnat de instanţă, cât şi experţii desemnaţi de părţile litigante.
Instanţa a mai reţinut că terenul rămas în proprietatea reclamantului a suferit o depreciere valorică, sens în care se impune a îi acordată reclamantului o despăgubire în sumă de 30.340 RON.
Instanţa a statuat, totodată, că nu au putut fi primite obiecţiunile reclamantului, care se grefau pe faptul că terenul expropriat ar fi din categoria extravilan, întrucât susţinerea este contrară actelor administrative întocmite de Primăria comunei F., anterior exproprierilor, şi nici obiecţiunile reclamantului relative la valoarea mică a despăgubirilor calculate pentru terenul care nu a fost expropriat, care, conform planşelor fotografice, este despărţit de cel expropriat de un gard obligatoriu a fi montat dată fiind diferenţa de terasament şi care va necesita doar lucrări de amenajare pentru a fi adus la starea iniţială.
Prin Decizia civilă nr. 185 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel C., secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins apelul declarat de pârât.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că pârâtul a criticat sentinţa pentru greşita stabilire a unei despăgubiri la o valoare de 26 euro/mp pentru terenul expropriat, pentru greşita acordare a unei despăgubiri pentru un prejudiciu ipotetic stabilit în legătură cu terenul care nu a fost expropriat şi pentru greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a constatat că valoarea de 26 euro/mp a fost stabilită cu opinia unanimă a celor trei experţi care au efectuat o a treia expertiză la judecata în primă instanţă, primele două expertize fiind anulate de instanţă din motive procedurale.
Instanţa de apel a constatat că experţii au arătat că terenul expropriat este situat în extravilanul localităţii, însă într-o zonă care, potrivit P.U.G. localităţii, este zonă pentru construcţii individuale şi colective P+E+M şi care are la cca. 50 m amplasate reţele de apă – canal, de electricitate şi de gaz.
Instanţa de apel a reţinut că evaluarea despăgubirilor s-a realizat prin două metode – metoda comparaţiei prin bonitate şi metoda comparaţiilor de piaţă, concluziile fiind temeinic argumentate în cuprinsul expertizei, cu luarea în consideraţie şi a ofertelor de vânzare – cumpărare evidenţiate în publicaţiile locale sau pe internet, inclusiv a unor marje de negociere relative la preţurile de tranzacţionare evidenţiate de aceste oferte.
Referitor la terenul care nu a fost expropriat, instanţa de apel a reţinut că despăgubirea a fost stabilită cu luarea în considerare a faptului că acest teren este inutilizabil din anul 2007, fiind afectat de o pantă de 50%, acoperit cu mormane de pământ - rezultat al lucrărilor de construcţie a autostrăzii şi, parţial de un drum pe care circulă camioane mari care transportă beton, iar paralel cu şoseaua C. – S. şi cu rigola de scurgere a apelor de pe taluzul autostrăzii, pe o lăţime de 5 m, pe toată lungimea drumului, acesta este deteriorat, caz în care necesită lucrări de curăţire şi de amenajare pentru a putea fi redat circuitului agricol.
În atare condiţii, instanţa de apel, constatând că în cauză au fost respectate, cu ocazia cuantificării despăgubirilor, criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., a dispus respingerea apelului declarat de pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul invocă lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii deduse judecăţii.
În justificarea cererii, pârâtul susţine că la data de 9 ianuarie 2008 a recepţionat declaraţiile autentificate de B.N.P. M.L., prin care reclamantul şi celelalte persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru terenurile expropriate, potrivit menţiunilor hotărârilor din 6 septembrie 2007 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 au înţeles să-şi partajeze voluntar drepturile de creanţă stabilite şi, respectiv, să accepte cuantumul acestor despăgubiri.
În atare condiţii, întrucât aceste declaraţii echivalează cu o renunţare la judecată, pârâtul susţine că reclamantul, în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, nu mai justifica interes să acţioneze în justiţie.
Pârâtul invocă, totodată, aplicarea greşită de către instanţele de fond a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în argumentarea soluţiei de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize, precum şi prevederile art. 129 C. proc. civ., relative la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, în speţă a preţului de circulaţie al imobilului expropriat, cu consecinţa stabilirii unei despăgubiri mari în favoarea reclamantului.
Pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia raportul de expertiză pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia este vădit greşit, întrucât evaluarea despăgubirilor propuse nu se fundamentează exclusiv pe preţurile de vânzare ale zonei, caz în care obiecţiunile sale, pe care le detaliază, au fost respinse eronat.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.
În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
Totodată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Pentru a fi incident acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă şi reală a legii, anume ca soluţia pronunţată să fie în contradicţie cu legea şi înlăturarea unei astfel de contradicţii să nu fie cu putinţă, în raport de fapte, astfel cum acestea au fost stabilite de judecătorii fondului.
În analiza acestui motiv, instanţa de recurs nu poate verifica dacă instanţele de fond au făcut o apreciere corectă sau eronată a probatoriului, adică dacă s-a comis o gravă greşeală de fapt, ştiut fiind că o astfel de verificare era permisă prin dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000.
Totodată, în analiza acestui motiv, instanţa de recurs procedând la verificarea respectării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu are a statua cu privire la corecta apreciere de către judecătorii fondului asupra pertinenţei probatoriilor propuse de părţile litigante, astfel cum eronat invocă pârâtul, ci a statua în ce măsură aspecte de fapt ale procesului nu ar fi fost stabilite şi clarificate la judecata în fond, deşi erau necesare în vederea aplicării corecte a legii.
În speţă, se constată că pârâtul nu a formulat critica privitoare la neîndeplinirea condiţiei relativă la lipsa de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată, critică care presupune analizarea şi statuarea cu privire la anumite elemente de fapt ale procesului, la judecata în primă instanţă ori pe calea apelului, ci direct în recurs.
În atare condiţii, cum această critică se dovedeşte a fi formulată omisso medio, Înalta Curte va constata că nu poate face obiectul analizei sale.
Referitor la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere se constată că acestea sunt legale, în sensul că ele sunt prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (1) invocate de pârâtă şi nerespectarea acestora pune în discuţie o problemă de încălcare a legii.
Potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din aceiaşi Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".
Stabilirea preţului de piaţă al unui anumit bun la momentul efectuării expertizei presupune administrarea de către părţile litigante a unor probatorii pertinente sub acest aspect şi o apreciere a acestora de către judecătorul cauzei.
Or, dacă respectarea criteriilor prevăzute de dispoziţiile legale menţionate poate face obiectul unei critici de nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii, stabilită în concordanţă cu criteriile prevăzute de textul de lege menţionat, constituie o problemă de temeinicie a hotărârii care, pentru considerentele de drept mai sus arătate, scapă controlului instanţei de recurs.
În speţă, relativ la administrarea probei cu expertiza de specialitate se constată că au fost respectate cerinţele impuse de normele procedurale.
Potrivit dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., expertiza este un mijloc de probă care se încuviinţează când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, sens în care, stabileşte prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul a statuat că „ Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii."
În atare condiţii, rezultă că ori de câte ori se impune stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite pentru un bun expropriat, instanţa de judecată procedează la constituirea unei comisii de experţi care, în funcţie de criteriile de evaluare impuse de lege şi de metodele de evaluare ştiinţifice impuse de profesie, are a răspunde la punctele stabilite de instanţă, părţile asigurându-se de corectitudinea calculelor efetuate de experţi prin intermediul expertului pe care îl desemnează personal în comisie.
Relativ la dispoziţiile legale menţionate, se constată că pârâtul nu a formulat nicio critică de nelegalitate şi că expertul pe care l-a desemnat în comisie nu a obiectat nici cu privire la criteriile avute în vedere şi nici cu privire la metodele ştiinţifice utilizate de comisie pentru determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, concluziile expertizei fiind formulate de cei trei experţi, în unanimitate.
Totodată, potrivit art. 212 C. proc. civ., dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, iar expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.
În speţă, se constată că pârâtul, prin obiecţiunile formulate la data de 24 martie 2010 a solicitat efectuarea unei contraexpertize sau, în subsidiar, refacerea expertizei, susţinând că cele două metode de evaluare utilizate de experţi pentru stabilirea preţului de circulaţie al imobilului expropriat sunt „tratate în mod eronat" şi că se impune a se constata „nepertinenţa ofertelor în baza cărora experţii judiciari au stabilit valoarea despăgubirii", inclusiv constatarea modalităţii neştiinţifice în care s-a întocmit raportul de expertiză.
Or, simpla nemulţumire cu privire la concluziile raportului de expertiză întocmit de cei trei experţi şi formularea, în termeni generali a unor afirmaţii critice cu privire la metodele de evaluare folosite de experţi, fără a se administra vreo dovadă de natură să contrazică constatările experţilor relative la criteriile şi metodele ştiinţifice folosite pentru determinarea preţului de circulaţie a imobilului expertizat şi, respectiv, a prejudiciul suferit de reclamant prin indisponibilizarea unei alte porţiuni a terenului, care nu a fost expropriat, nu se constituie în obiecţiuni motivate şi nu este de natură să fundamenteze efectuarea unei contraexpertize, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Totodată, se constată că nici la judecata în apel, în susţinerea cererii de încuviinţare a unei noi expertize, pârâtul nu a administrat vreun probatoriu de natură să susţină apărarea potrivit căreia imobilele de natura celui în litigiu s-ar tranzacţiona la alte preţuri decât cele stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cursul lunii septembrie 2009 la judecata în primă instanţă.
În acest context al analizei este de observat că legiuitorul nu impune stabilirea preţului de circulaţie al imobilelor expropriate exclusiv în funcţie de preţurile din ofertele de tranzacţionare a altor terenuri din zonă, cum eronat susţine pârâtul şi că, în speţă, prin raportul de evaluare întocmit, experţii au analizat, în fundamentarea concluziilor, şi preţurile a trei proprietăţi ofertate la vânzare, ale căror caracteristici au fost evidenţiate în cuprinsul expertizei, cu menţiunea că preţul din ofertă a fost redus cu 10%, apreciindu-se că aceasta ar fi marja de negociere, caz în care critica formulată de pârât sub acest aspect, al omisiunii analizării şi a unor astfel de oferte se dovedeşte a fi nefondată.
În atare condiţii, se constată că, în speţă, nu se identifică aspecte de fapt ale procesului care să nu fi fost stabilite la judecata în fond, de natură să pună în discuţie încălcarea de către judecătorii fondului a rolului activ, prevăzut de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., şi că pârâtul nu dovedeşte încălcarea de către experţi şi, pe cale de consecinţă, de către instanţele de fond a criteriilor legale, prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru corecta cuantificare, ci doar se rezumă să îşi exprime, fără o fundamentare în drept, nemulţumirea cu privire la cuantumul efectiv al despăgubirii stabilite.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii de pârât se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 185/A din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurentă la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant C.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5416/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5355/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
