ICCJ. Decizia nr. 5353/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5353/2011
Dosar nr. 4973/2/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa la 7 octombrie 2009, G.M.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 100.000 euro în echivalent RON la data efectuării plăţii, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest - comuna G., judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea J.N., judeţul Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951 — 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1396F din 27 octombrie 2009 a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul G.M.V., împreună cu familia sa, a fost strămutat, conform seciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 din comuna G., judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea J.N., judeţul Ialomiţa, până la data de 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricţiile domiciliare.
A constatat că măsura luată împotriva reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Invocând însă prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reţinut că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, fiind echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, or, în cauză reclamantul nu a suferit o atare condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Prin Decizia nr. 567 A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis în parte acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant. A obligat pe pârât la plata sumei de 2.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, către reclamant.
S-a reţinut de către Curtea de Apel, că din cuprinsul art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, rezultă intenţia legiuitorului de a acorda reparaţii pentru prejudiciul suferit, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie 1989, cât şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, or, în speţă, reclamantului i s-a aplicat direct măsura administrativă.
La fixarea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, ţinând cont de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, fără a se limita la acestea, precum şi de perioada de timp scursă de la luarea măsurii şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social asupra reclamantului.
Astfel, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a obţinut prin hotărârea nr. 7/1992, recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cât s-a aflat cu domiciliu obligatoriu şi i s-au acordat drepturile cuvenite, respectiv 821 RON lunar şi că i-a fost recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin Decizia nr. 2113/2007.
Împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri reclamantul şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Ialomiţa.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul G.M.V. a considerat Decizia instanţei de apel ca netemeinică şi nelegală, numai sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu titlul de despăgubiri civile.
A solicitat ca în raport de suferinţele îndurate urmare a dislocării şi stabilirii în plin câmp, sub cerul liber sau în adăposturi improvizate în zona B., să se majoreze cuantumul daunelor acordate până la suma maximă prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010.
Pârâtul, prin motivele de recurs, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant şi menţinerea hotărârii instanţei de fond prin care s-a respins acţiunea.
A arătat că Decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pornind de la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi de la faptul că reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, recurentul a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În susţinerea celor afirmate, a invocat şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care stipulează fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic şi a precizat că enumerarea cuprinsă la alin. (1) al art. 5 din lege reprezintă cadrul general, despăgubirile fiind reglementate separat în funcţie de situaţia în care se găseşte persoana ce solicită acordarea lor.
A arătat că art. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009 fac clar distincţie între cele două noţiuni şi, în condiţiile în care nu se menţionează în cuprinsul actului normativ că măsura administrativă cu caracter politic este asimilată condamnării cu caracter politic, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, pârâtul a considerat că hotărârea atacată nu face referire la probele administrate, menite să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamant.
A menţionat astfel, că instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999, despăgubirile acordate acoperind prejudiciul suferit de parte.
A solicitat totodată a se avea în vedere şi prevederile OUG nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2010 şi ale cărei dispoziţii fiind de imediată aplicare, se aplică şi speţei dedusă judecăţii, care prin introducerea unui nou alineat după cel al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 menţionează expres criteriile de acordare a despăgubirilor, legiuitorul făcând referire la durata pedepsei privative de libertate.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la recursul declarat de pârât, se reţine că nu pot fi primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea deciziei pronunţate în apel referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere şi măsurile administrative cu caracter politic.
Aşa cum în mod corect s-a stabilit şi de instanţa de apel, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci şi atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susţinută de recurent, întrucât această dispoziţie trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
În consecinţă, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.
Este, de asemenea, nefondată, critica recurentului vizând lipsa îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale, în condiţiile în care i-au fost stabilite deja măsuri cu caracter reparatoriu, conform Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, pentru aceleaşi fapte care s-au constituit în persecutare politică.
Contrar susţinerii recurentului - pârât nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel cum s-a menţionat deja, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. 11 „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, ... precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990".
Rezultă deci că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor, iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului - pârât.
Nu pot fi primite deci criticile formulate de recurentul - pârât, constatându-se că instanţa de apel a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, inclusiv aceste aspecte legate de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi de cele ale OUG nr. 214/1999.
Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri.
Astfel, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamantul G.M.V., împreună cu familia sa, au fost strămutaţi din localitatea de domiciliu G., judeţul Timiş, în C.B., pentru o perioadă de 4 ani.
Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ţinut seama că în operaţiunea jurisdicţională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârşirea faptei.
Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamantului.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
În raport de acestea, de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă, de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamant, raportate la vârsta acestuia la momentul strămutării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa părţii, pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel, respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Se are în vedere şi faptul că urmare respingerii recursului declarat de Statul Român, prin Decizia Înaltei Curţi nr. 4976 din 9 iunie 2011, s-a menţinut Decizia nr. 494A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin care, desfiinţându-se sentinţa primei instanţe, a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Ialomiţa, acţiunea formulată de reclamantul G.M.V., prin care a solicitat acordarea, în baza Legii nr. 221/2009, a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de părinţii săi, ca urmare a măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în judeţul Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Se reţine totodată că acelaşi principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenţie se desprinde şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Pentru aceste considerente, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.M.V. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Ialomiţa împotriva deciziei nr. 567 A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5351/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5350/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
