ICCJ. Decizia nr. 5350/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5350/2011
Dosar nr.4337/120/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2009, reclamantul T.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că prin hotărârea penală nr. 80 din 5 martie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea de acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, faptă prevăzută şi pedepsită prin dispoziţiile art. 267 alin. (2) C. pen. cu scopul de a reprima pe cei care se opuneau sistemului comunist, pedeapsă pe care a executat-o în întregime.
Reclamantul a arătat că la momentul cercetării penale era student în anul IV al U.M.F. Bucureşti, că urmare a condamnări, a fost exmatriculat din facultate şi că, după eliberarea din detenţie a fost nevoit să se înscrie la un nou examen de admitere în facultate.
În cuantificarea despăgubirii, reclamantul a solicitat să se aibă în vedere că a fost supus unui regim de detenţie extrem de crud şi inuman şi că, ulterior condamnării, a avut de suferit atât în plan personal, cât şi profesional, ca urmare a etichetării sale ca „rebut al societăţii socialiste", fiind nevoit să părăsească România în anii 1980, dată la care apartamentul în care locuia a fost preluat de stat în aplicarea decretului nr. 223/1974.
Prin sentinţa civilă nr. 2210 din 7 decembrie 2009, Tribunalul D., secţia civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că prin condamnarea la pedeapsa închisorii în mod nelegal şi abuziv, pentru săvârşirea de acte preparatorii cât priveşte infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, reclamantului i s-au cauzat grave prejudicii morale.
În cuantificarea despăgubirii, instanţa a reţinut că reclamantului nu i s-a permis pe perioada detenţiei să ia legătura cu familia pentru o perioadă mare de timp, în condiţiile în care familia nu cunoştea situaţia în care se afla şi că, urmare a condamnării penale, a fost exmatriculat din facultate, pentru ca, după eliberarea din închisoare, să fie nevoit să susţină un nou examen de admitere în facultate.
S-a mai reţinut că reclamantul şi-a găsit cu greu un post de medic la Spitalul din localitatea T. după finalizarea studiilor şi că a întâmpinat dificultăţi în dezvoltarea carierei profesionale, dar şi pe plan personal, ca urmare a statutului de fost condamnat politic, motiv pentru care a părăsit ţara şi să s-a stabilit în F. unde şi-a întemeiat o familie şi unde a profesat ca medic până la momentul pensionării.
S-a evocat, totodată, că la momentul plecării din ţară, apartamentul în care locuia a fost preluat de stat, în aplicarea dispoziţiilor decretului nr. 223/1974.
Prin Decizia civilă nr. 191/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant, de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul D..
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că nu poate primi critica comună, formulată de toţi cei trei apelanţi, relativă la cuantificarea greşită a despăgubirii acordate reclamantului pentru prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin hotărârea de condamnare penală.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 297 C. pen. constituie de drept condamnare politică, caz în care nu sunt relevante declaraţiile martorilor relative la lipsa de intenţie a reclamantului de a părăsi fraudulos teritoriul României.
În atare condiţii, s-a reţinut că prima instanţă nu era obligată să ia măsuri pentru obţinerea sau, după caz, pentru reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare şi să solicite punctul de vedere al A.F.D.P. din România, măsuri prevăzute de dispoziţiile art. 34 alin. (3) din lege, astfel cum eronat susţine reprezentantul Parchetului.
Cum, prin aplicarea pedepsei închisorii pentru această faptă, reclamantului i s-a cauzat, în mod necontestat, un prejudiciu moral, instanţa de apel, a reţinut că în mod corect prima instanţă a statuat cu privire la necesitatea reparării acestui prejudiciu, reparaţie care nu se constituie într-un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză, cum eronat susţine reprezentantul statului, cât timp dreptul la despăgubire este consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a reţinut şi că, în operaţiunea de cuantificare a despăgubirii, prima instanţă a avut în vedere că prin privarea de libertate în condiţiile mai sus descrise, reclamantului i-au fost vătămate onoarea, creditul moral şi poziţia sa în societate, valori care definesc persoana umană şi că despăgubirea acordată este rezonabilă, motiv pentru care nu pot fi primite criticile formulate de acesta relative la cuantumul redus al despăgubirii şi nici cele formulate de ceilalţi apelanţi, relative la cuantumul mare al despăgubirii acordate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.B., pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanţe şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În motivarea recursului, reclamantul a reiterat împrejurările de fapt relative la condamnarea sa penală, precum şi prejudiciile morale suferite şi a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în sumă de 100.000 euro, astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că instanţele de fond au stabilit un cuantum exagerat de mare al despăgubirii acordate reclamantului şi că acestea au omis să administreze probe pentru a se verifica dacă reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului – lege nr. 118/1990, a OUG nr. 214/1999 sau în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ori Legea nr. 247/2005.
Pârâtul susţine că despăgubirea morală acordată reclamantului este nejustificată şi că ea reprezintă o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză, cu menţiunea că „principala dovadă a faptului că se face vinovat de săvârşirea faptei fiind că până la urmă a reuşit să plece în F. unde şi-a desfăşurat activitatea până la pensionare, aşa cum plănuia în studenţie".
În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a susţinut că se impune diminuarea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului, cât timp, astfel cum rezultă din Decizia emisă acestuia în cadrul procedurii prevăzute de decretul Lege nr. 118/1990, perioada detenţiei i-a fost recunoscută ca vechime în muncă, cu menţiunea că se impunea completarea probatoriului, cu relaţii de la D.P.M.O.S. D., cu privire la drepturile efectiv acordate acestuia în baza decretului menţionat.
Se susţine, totodată, că în cuantificarea despăgubirii se impunea a se avea în vedere doar durata privării reclamantului de libertate – de la 30 septembrie 1959 până la 28 septembrie 1961, nu şi afirmaţiile sale potrivit cărora nu a putut să-şi întemeieze o familie în ţară şi să acceadă în funcţii de conducere, cu menţiunea că apartamentul din Bucureşti l-a folosit până la momentul plecării din ţară, când a fost preluat de stat prin Decizia din 22 iulie 1980 a consiliului popular al municipiului Bucureşti.
La termenul de judecată din 22 iunie 2010, reclamantul a declarat că îşi retrage recursul declarat împotriva deciziei Curţii de Apel.
Analizând recursurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în limita criticilor care permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Pentru a fi incident acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă şi reală a legii, anume ca soluţia pronunţată să fie în contradicţie cu legea şi înlăturarea unei astfel de contradicţii să nu fie cu putinţă, în raport de fapte, astfel cum acestea au fost stabilite de judecătorii fondului.
În speţă, raportului de despăgubire dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit acestor dispoziţii legale, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din lege, şi cele pronunţate pentru fapta prevăzută de art. 267 C. pen. din 1936, poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.
Or, reclamantul T.B., în mod necontestat, a suferit o condamnare definită de lege ca fiind de drept condamnare cu caracter politic, prin sentinţa penală nr. 80 din 5 martie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, motiv pentru care este îndreptăţit să solicite şi să obţină, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, acordarea unei despăgubiri morale.
În atare condiţii, critica formulată de pârâtul Statul Român, potrivit căreia reclamantul nu este îndreptăţit la o despăgubire morală, iar acordarea unei astfel de despăgubiri s-ar constitui într-o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât intenţia sa infracţională de a părăsi ţara s-ar fi concretizat în anii 1980, nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, ci într-o critică adusă ipotezei normei de drept prevăzută art. 5 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care consacră acest drept la despăgubire.
O astfel de critică, relativă la lipsa de calitate a dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, nu întruneşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu poate face obiectul verificării instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care nu va fi analizată.
Cât priveşte critica privind încălcarea de către instanţele de fond a unora din criteriilor legale de cuantificare a despăgubirii, anume a celor relative la luarea în considerare a măsurilor reparatorii acordate reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999, critică fundamentată pe omisiunea suplimentării probatoriilor, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Mai întâi că, potrivit legii, stabilirea faptelor, astfel cum rezultă ele prin aprecierea actelor şi dovezilor administrate de părţi, este atributul exclusiv al instanţelor de fond.
În atare condiţii, părţile nu pot invoca pe calea recursului, în justificarea interesului desfiinţării hotărârii recurate, omisiunea lor de a fi solicitat completarea probatoriilor la judecata în fond a litigiului şi, cu atât mai puţin, omisiunea de se fi suplimentat probatorii relative la unele împrejurări de fapt ale litigiului care nu pun în discuţie o încălcarea expresă a legii de către judecătorii fondului.
În speţa supusă analizei, considerentele hotărârilor de fond evidenţiază împrejurările de fapt şi criteriile pe care judecătorii le-au avut în vedere în operaţiunea de cuantificare a despăgubirii şi anume: durata mare a pedepsei închisorii aplicate reclamantului în raport cu faptele imputate - acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei; vârsta acestuia la momentul în care a intervenit privarea de libertate; regimul de detenţie dur, specific închisorilor comuniste în anii 1959 – 1961, precum şi consecinţele negative pe care condamnarea penală le-a avut cu privire la reputaţia şi prestigiului de care reclamantul, funcţie de vârsta şi educaţia primită, se bucura la momentul încarcerării şi, respectiv, consecinţele negative pe care un astfel de statut – de condamnat politic, în mod firesc le-a generat cu privire dezvoltarea sa profesională şi socială în orânduirea comunistă, ulterior eliberării din detenţie.
Totodată, se observă că judecătorii fondului au avut în vedere şi faptul că perioada detenţiei a fost recunoscută ca vechime în muncă reclamantului, în acest sens fiind administrată de reclamant proba cu înscrisuri, anume Decizia nr. 3209/7804 din 1 octombrie 1999 emisă în procedura Decretului – lege nr. 118/1990.
Cu privire la această chestiune de fapt, relativă la primirea de către reclamant a altor măsuri reparatorii în cadrul procedurilor instituite prin actele normative enumerate de art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, se constată că părţile litigante nu au administrat alte probatorii şi, respectiv, că recurenţii nu au contestat probele administrate de reclamant.
În atare condiţii, rezultă că recurenţii îşi fundamentează critica relativă la acordarea unor măsuri reparatorii reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999, ori în temeiul altor legi de reparaţie, enumerate de recurenţi fiind Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, pe o posibilitate şi nu pe un fapt dovedit, caz în care această critică nu este de natură să pună în discuţie o încălcare voită de către judecătorii fondului a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De altminteri, se constată că recurenţii, prin intermediul recursului, exprimă această critică în termeni generali, rezumându-se să evoce conţinutul normei de drept, fără vreo argumentare relativă la situaţia de fapt stabilită la judecata în fond a cauzei şi fără a propune vreo dovadă în sprijinul afirmaţiilor formulate.
Ca atare, cum judecătorii fondului, funcţie de împrejurările de fapt dovedite de părţile litigante prin probatoriile administrate, au respectat criteriile general valabile pentru efectuarea operaţiuni de cuantificare a despăgubirii morale acordate reclamantului, inclusiv, cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, critica formulată de recurenţi privind lipsa şi a altor probatorii, pe care ar fi omis să le propună şi a căror pertinenţă nu a fost analizată la judecata în fond, nu poate fi primită.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţii se dovedesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de reclamantul T.B. împotriva deciziei nr. 99 din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. D. şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5353/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5348/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
