ICCJ. Decizia nr. 5363/2011. Civil. Contestaţie la executare. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5363/2011
Dosar nr. 9103/1/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la 5 noiembrie 2010, revizuenta B.E.D. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii L.I. şi L.E., anularea deciziei nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
S-a arătat în motivarea cererii, că prin Decizia a cărei retractare se solicită, instanţa supremă a admis recursul în anulare promovat de procurorul general împotriva deciziei nr. 1275 din 24 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov şi, fără a dispune de probe suplimentare şi fără a se ţine seama de împrejurarea că hotărârea menţionată se bucura de autoritate de lucru judecat, a procedat la o nouă judecată de fond, schimbând soluţia în favoarea celorlalte părţi (reclamanţii L.I. şi L.E.).
Urmare a plângerii formulate de revizuentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat la 20 iulie 2006 o hotărâre prin care a stabilit că prin adoptarea deciziei nr. 4081/2002 a Curţii Supreme de Justiţie au fost violate art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Cum din hotărârea instanţei europene reiese că petentei nu i s-au acordat decât daune morale de 2.500 euro şi 1.000 euro cheltuieli de judecată, pentru a fi înlăturate consecinţele negative ale deciziei date în recursul în anulare, se impune retractarea acesteia.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea revizuirii arătând că, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a luat în discuţie fondul litigiului soluţionat prin hotărârea a cărei retractare se cere, respectiv nu a statuat asupra faptului dacă revizuenta este sau nu titulara unei obligaţii de dezdăunare, înseamnă că nu poate fi vorba de o greşeală asupra fondului pricinii şi nici de un remediu pe calea revizuirii.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul revizuirii promovate, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, ce face obiectul retractării, a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva deciziei civile nr. 1275/R din 24 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, care a fost casată şi în consecinţă, admis recursul reclamanţilor L.I., L.E. şi L.M. împotriva deciziei nr. 877/A din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Braşov. Drept urmare, s-a admis apelul aceloraşi reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Braşov, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei B.D.E. să plătească reclamanţilor suma de 92.158.026 RON, reprezentând despăgubiri civile. A fost respins apelul declarat de pârâta B. împotriva aceleiaşi sentinţe a Judecătoriei Braşov.
A rezultat astfel, că litigiul definitivat prin Decizia nr. 1275/R din 24 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, care a constituit obiect al recursului în anulare a vizat acţiunea reclamanţilor L.I., L.E. şi L.M. având ca obiect obligarea pârâtei B.D.E. la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobilul din Braşov, str. Ş.O.I., retrocedat pârâtei.
La rândul ei, pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamanţilor la plata unor despăgubiri pentru degradări aduse imobilului, chirie restantă pe intervalul 1994 – 1999 şi dobânzi aferente.
După ce în primă instanţă au fost respinse atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională, sentinţa civilă nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Braşov, ulterior, prin Decizia Tribunalului, admiţându-se apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligării reclamanţilor la plata sumei de 74.481.748 RON cu titlu de despăgubiri către pârâta-reclamantă.
Această decizie a fost menţinută în recurs, prin respingerea căii de atac exercitate de către reclamanţi, conform deciziei nr. 1275 din 14 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov.
Faţă de definitivarea de această manieră a litigiului, prin epuizarea căilor de atac puse la dispoziţia părţilor, a avut loc intervenţia procurorului general prin intermediul recursului în anulare şi modificarea soluţiilor anterioare (în sensul că a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi obligată pârâta la plata sumei de 92.158.026 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate la imobil – fiind, respinsă cererea reconvenţională).
Această manieră de repunere în discuţie a unui litigiu tranşat în mod irevocabil, a fost sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a cererii împotriva României formulate de B.D.E.
Astfel, prin hotărârea din 20 iulie 2006, definitivă la 20 octombrie 2006, publicată în M. Of., Partea I, nr. 64/25.01.2011, Curtea Europeană a statuat că a avut loc, prin anularea deciziei definitive din 24 septembrie 2001, o încălcare a art. 6 parag. 1 şi a dreptului la un proces echitabil al reclamantei, având în vedere că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care implică, printre altele, ca soluţia stabilită în mod definitiv de către instanţe cu privire la un litigiu să nu mai poată fi repusă în discuţie. În temeiul acestui principiu, nicio parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorii doar pentru a obţine o nouă analiză a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa" (parag. 38).
De asemenea, Curtea Europeană a statuat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea că, urmare a recursului în anulare promovat, i-a fost desfiinţată reclamantei o creanţă suficient de bine determinată pentru a fi exigibilă.
În acest sens, s-a reţinut că „anularea creanţei şi obligarea la plata de despăgubiri au avut ca efect lipsirea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze din primul parag. al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie" (parag. 52) şi că, întrucât „intervenţia procurorului general, după soluţionarea unei proceduri în care acesta nu a fost parte, a dus nu doar la anularea creanţei reclamantei, ci şi la obligarea acesteia la plata de despăgubiri" a avut loc „o atingere atât de radicală a drepturilor reclamantei care a încălcat, în defavoarea sa, echilibrul care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi exigenţele interesului general" (parag. 57).
Rezultă, faţă de aceste constatări din conţinutul hotărârii instanţei europene, care consemnează încălcarea unor norme din Convenţia Europeană şi Protocoalele adiţionale ale acesteia, că devine incident motivul de revizuire prev. de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pe care şi-a fundamentat revizuenta calea extraordinară de atac.
Potrivit textului menţionat, se poate obţine revizuirea unei hotărâri definitive atunci când „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate".
În speţă, în afara condiţiei vizând constatarea de către instanţa europeană a încălcării unor drepturi fundamentale (dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate) sunt îndeplinite şi celelalte două cerinţe, vizând consecinţele grave ale încălcării care continuă să se producă precum şi imposibilitatea remedierii acestora altfel decât prin revizuirea hotărârii.
Astfel, pe baza deciziei date în soluţionarea recursului în anulare, intimaţii L. au pornit procedura executării silite, ceea ce înseamnă că efectele hotărârii prin care a fost desfiinţat dreptul de creanţă al reclamantei şi recunoscut, în schimb, pârâţilor un drept de creanţă (în pofida unei judecăţi irevocabile care statuase contrariul) continuă să se producă.
Mai mult, intimaţii au încercat concretizarea acestor efecte recurgând la forţa coercitivă a statului prin declanşarea procedurii execuţionale.
Legat de acest din urmă aspect, se constată că este îndeplinită şi cealaltă cerinţă vizând inexistenţa unui alt remediu decât revizuirea hotărârii.
Altminteri, hotărârea continuând să aibă existenţă juridică va reprezenta titlul executoriu pe baza căruia intimaţii îşi pot continua demersul pentru valorificarea unei creanţe recunoscute în favoarea acestora (după ce prin hotărâre irevocabilă se stabilise contrariul, respectiv, inexistenţa unui drept de creanţă în patrimoniul acestora împotriva reclamantei).
Rezultă că înlăturarea consecinţelor grave ale încălcărilor – în materia proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil – constatate prin hotărârea instanţei europene, nu se poate realiza decât prin revizuirea deciziei date în recursul în anulare.
Este lipsită de suport susţinerea din întâmpinare a intimaţilor, conform căreia revizuirea nu ar putea fi admisă deoarece Curtea Europeană nu ar fi luat în discuţie fondul litigiului – respectiv, nu a stabilit dacă revizuenta este sau nu titulara obligaţiei de dezdăunare – şi ca atare, nu s-ar putea cere retractarea deciziei.
Rolul şi funcţia instanţei europene nu sunt acelea de a tranşa pe fond litigii între particulari, de a statua asupra fondului raporturilor juridice deduse de aceştia judecăţii, ci de a stabili dacă au avut loc, prin modalitatea de desfăşurare a procedurilor judiciare, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale astfel cum îşi găsesc ele reglementarea în Convenţia europeană şi în Protocoalele adiţionale ale acesteia. Altfel spus, ratione materiae, instanţa europeană controlează modul în care sunt respectate pe teritoriul naţional sau aflat sub jurisdicţia statului contractant drepturile şi libertăţile derivate din Convenţie.
Raţiunea reglementării acestui motiv de revizuire suplimentar art. 322 pct. 9 fiind introdus în C. proc. civ. prin OUG nr. 58/2003, a fost tocmai aceea de remediere a hotărârilor şi a consecinţelor acestora date de nesocotirea normelor europene.
Ca atare, faţă de considerentele arătate, cererea de revizuire fundamentată pe dispoz. art. 322 pct. 9 C. proc. civ. va fi admisă şi anulată Decizia nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
În privinţa cheltuielilor de judecată pretinse de către revizuentă – constând în cheltuieli efectuate cu deplasarea la instanţă – se va constata caracterul neîntemeiat al solicitării, în condiţiile în care n-au fost justificate prin înscrisurile depuse la dosar.
Astfel, judecata cererii de revizuire a avut loc la primul termen, din 22 iunie 2011.
Biletele de transport pe ruta Budapesta - Bucureşti şi retur nu pot fi puse în legătură cu judecata dosarului, fiind cu mult în afara termenului de judecată, vizând perioada octombrie 2006-aprilie 2011.
În plus, din verificarea evidenţelor arhivei (în acest sens, referatul întocmit de către arhivar la 22 iunie 2011) a rezultat că în intervalul cuprins între înregistrarea cererii de revizuire şi cea a judecăţii acesteia nu a existat niciun fel de solicitare de studiu al dosarului din partea revizuentei – ceea ce ar fi justificat deplasarea acesteia la instanţă la alte date decât cea a termenului de judecată –; conform referatului menţionat, doar intimatul L.I. a solicitat dosarul la studiu la 17 ianuarie 2011).
Or, aşa cum în mod constant a statuat instanţa europeană, inclusiv în hotărârea de care s-a prevalat reclamanta, ca temei al revizuirii sale, „un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care s-a făcut dovada realităţii, a necesităţii şi a caracterului rezonabil din punctul de vedere al cuantumului acestora" (parag. 73).
Cum în speţă nu s-a făcut dovada cheltuielilor pretinse, urmează ca această cerere a revizuentei să fie respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de revizuire formulată de B.D.E. împotriva deciziei nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, pe care o anulează.
Respinge cererea formulată de revizuentă de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5355/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5357/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
