ICCJ. Decizia nr. 5422/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5422/2011
Dosar nr. 42378/3/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 42378/3/2009, la data de 27 octombrie 2009, contestatorul B.I.A. a solicitat desfiinţarea deciziei din 25 septembrie 2009, emisă de către intimata A.V.A.S., prin care a fost respinsă notificarea nr. 221/2009, formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar pe cale de consecinţă să îi fie restituită suprafaţa de teren revendicată.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în calitate de moştenitor legal al defunctului B.I., în baza sentinţei civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000, i s-a atribuit lotul în suprafaţă de 5.000 m.p. teren arabil, situat în intravilanul municipiului M.. Din această suprafaţă de 5.000 m.p., 3.457 m.p. erau ocupaţi de către SC F.S. Z., în baza unui contract de închiriere pentru perioada 1958-1989.
Contestatorul a mai arătat că, în baza sentinţei menţionate, a intrat în posesia unei suprafeţe de aproximativ 1.300 m.p., pentru diferenţă, S.F.S. SA obţinând fraudulos certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 iulie 1997, prin eludarea dispoziţiilor HG nr. 834/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut în fapt că, prin notificarea, comunicată prin B.E.J. B.E., contestatorul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.457 m.p., situat în M., str. A., care se regăseşte în patrimoniul SC F.S. SA Z., societate privatizată de intimata A.V.A.S., iar prin Decizia din 25 septembrie 2009, notificarea a fost respinsă, întrucât nu face obiectul Legii nr. 10/2001, petentul B.A. figurând în sentinţa civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria M., ca fiind proprietarul imobilului revendicat.
Prima instanţă a reţinut că în speţă contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi nici a calităţii sale de moştenitor al fostului ori adevăratului proprietar.
S-a reţinut şi că, în lipsa oricăror probe, sunt inaplicabile în speţă dispoziţiile legii de referinţă nr. 10/2001, conform cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Conform susţinerilor contestatorului, tatăl său, B.I., a avut calitatea de proprietar al terenului în cauză, însă această afirmaţie nu a fost probată, după cum nu a fost dovedite nici afirmaţiile referitoare la preluarea abuzivă a terenului. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că sentinţa civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, hotărâre judecătorească cu caracter declarator prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor, este lipsită de valoare probatorie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul B.I.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 19 mai 2010.
În dezvoltarea motivelor de critică, apelantul contestator a arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat că apelantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi în principal din sentinţa civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000 rezultă că are calitatea de moştenitor al defunctului B.I., cât şi faptul că terenul care face obiectul contestaţiei, respectiv 3.457 mp, face parte din suprafaţa totală de 5.000 m.p. ce i-a fost atribuit la data pronunţării acestei hotărâri.
Referitor la preluarea în mod abuziv de către statul român a acestei suprafeţe de teren de la defunctul său tată şi faptul că acesta a avut în proprietate acest teren, prin chitanţa de prelungire a contractului datată 15 martie 1961, a făcut dovada că acest teren s-a aflat în proprietatea defunctului, că a fost închiriat până la acea dată şi ulterior acestei date unei entităţi socialiste, şi ca preluarea acestuia a fost efectivă după această dată chiar dacă nu a existat un act normativ de expropriere.
A mai arătat apelantul că instanţa de fond, la judecarea cauzei nu a avut în vedere susţinerile intimatei din dosar, care în întimpinarea depusă la dosarul cauzei nu neagă calitatea şi dreptul său la revendicarea proprietăţii ca moştenitor al defunctului B.I., dar face precizarea că, faţă de situaţia de fapt, nu este competentă cu soluţionarea contestaţiei dar avea obligaţia legală, potrivit acestei precizări, de a transmite dosarul către secretariatul comisiei centrale, care are competenţa legală de a stabili valoarea imobilului care face obiectul notificării sau de a acorda măsuri reparatorii în echivalent bănesc.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă prin Decizia nr. 184 din 9 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, altele sunt motivele pentru care contestaţia apelantului nu era întemeiată, decât cele reţinute de prima instanţă şi, prin prisma acestor constatări, curtea a păstrat sentinţa, însă a substituit motivarea.
S-a motivat hotărârea în sensul că, niciodată nu s-a făcut dovada că bunul a trecut în proprietatea statului, astfel că, prin raportare la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat a fi restituit prin notificare nu face obiectul legii nr. 10/2001.
În acest sens s-a reţinut din înscrisurile aflate la dosarul primei instanţe că, deşi terenul se află, aparent, în deţinerea S.F. Z., niciuna dintre entităţile interogate cu privire la situaţia juridică a bunului nu cunosc informaţii despre modul de preluare a bunului de către stat, neexistând în arhivele SC P. SA ori ale Primăriei Municipiului M. date sau înscrisuri care să ateste această preluare.
În consecinţă, de vreme ce nu există o prezumţie legală în sensul că deţinerea unui bun de către o autoritate semnifică existenţa unui titlu, valabil sau nu, curtea a constat că în speţă nu s-a făcut dovada că bunul a fost preluat în vreuna dintre modalităţile menţionate în art. 2 din Legea nr. 10/2001,
Or, de vreme ce legea specială se ocupă de „imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", iar în ipoteză nu se verifică împrejurările ce constituie situaţia premisă a aplicării actului normativ, rezultă că apelantului contestator nu îi este deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.
Contrar susţinerilor apelantului, curtea observă că, în fapt, acesta este şi motivul pentru care intimata A.V.A.S. a respins cererea de restituire în natură, reţinând că nu s-a făcut dovada preluării abuzive şi că bunul nu intră în obiectul de activitate al Legii nr. 10/2001.
Din acest punct de vedere sunt lipsite de relevanţă apărările ulterioare ale intimatei (în cadrul contestaţiei), în calea de atac a contestatorului intimata neputând invoca cu succes alte argumente pentru care se impunea respingerea notificării.
Acestea sunt motivele pentru care se impunea respingerea contestaţiei formulate în cauză, deoarece, odată stabilită situarea bunului în afara domeniului de aplicare al legii speciale, nu îşi aveau rostul consideraţiile referitoare la dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi implicit şi la calitatea de proprietar a autorului apelantului ori la efectele juridice ale sentinţei civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.
Apelantul a invocat această hotărâre pentru a susţine calitatea sa de proprietar şi, implicit, dreptul său la restituire, însă curtea reţine că un asemenea act nu face dovada aplicării în beneficiul apelantului a dispoziţiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, de vreme ce în anul 2000 s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus partajul între moştenitori cu privire la acest bun, rezultă cu prisosinţă că bunul nu a intrat în proprietatea statului.
S-a mai reţinut şi împrejurarea că, la un moment dat bunul imobil s-a aflat în închirierea unei entităţi de stat din perioada regimului anterior anului 1989 dar nu constituie o dovadă a preluării abuzive.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul B.I.A. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel păstrând sentinţa apelată dar substituind motivarea, a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere că, s-a creat o nouă situaţie de fapt, iar recurentul nu a mai avut posibilitatea să formuleze apărări în sensul preluării abuzive a imobilului, cum a reţinut instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate.
Nu s-a motivat şi nu s-au analizat înscrisurile aflate la dosarul cauzei respectiv contractul de închiriere prelungit la data de 15 martie 1961 şi documentaţia în baza căreia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate deţinut de S.F. Z.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed:
Instanţa de recurs este obligată să verifice legalitatea hotărârii cu privire la oricare din motivele prevăzute de lege.
Dar, pentru a putea exercita controlul judiciar, hotărârea atacată trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţe, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
În speţă, instanţa de apel substituie total motivarea instanţei fondului şi, crează aşa cum bine se arată prin motivele de recurs, o nouă situaţie de fapt, fără a oferi posibilitatea reclamantului de a formula apărări şi în acest sens.
Mai clar, instanţa fondului concluzionează că pretenţiile reclamantului sunt nefondate pe motiv că, nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul supus analizei.
Instanţa de apel, lasă neanalizate apărările reclamantului formulate prin cererea de apel prin care invocă că, a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul solicitat, şi substituind motivarea, respinge apelul cu menţiunea că, pentru imobilul ce face obiectul litigiului, reclamantul nu are deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 şi că odată stabilită situaţia bunului în afara domeniului de aplicare a legii speciale, nu îşi aveau rostul consideraţiile referitoare la dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi implicit şi la calitatea de proprietar a autorului apelantului la măsuri reparatorii ori la efectele juridice ale sentinţei civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.
Or, instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi pe aceea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii.
În speţa supusă analizei instanţa de apel avea obligaţia conform dispoziţiilor legii speciale să analizeze atât condiţiile cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, reţinând greşit în acest sens că analiza acestor condiţii „nu îşi au rostul" şi în acelaşi timp pentru stabilirea situaţiei juridice a terenului avea obligaţia să pună în vedere reclamantului să formuleze apărări şi în acest sens.
Cum în speţă, instanţa nu a respectat aceste prevederi, hotărârea pe care a pronunţat-o nu poate fi analizată sub aspectul legalităţii.
În cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluţionată în mod corespunzător, cei vătămaţi au deschis accesul la jurisdicţia civilă, situaţie în care instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.
Neanalizarea de către instanţa de apel a stării de fapt sub niciun aspect şi neexaminarea motivelor de apel echivalează cu necercetarea cererii de apel încălcând garanţiile unui proces echitabil, astfel cum sunt statuate prin art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Aşa fiind, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.I.A. împotriva deciziei civile nr. 184 A din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5431/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 543/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
