ICCJ. Decizia nr. 5884/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5884/2011
Dosar nr.2727/2/2010
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei civile de faţă,constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 09 august 2007, reclamanţii L.N. şi L.E.M., reprezentaţi prin mandatar W.G.G.N., au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Statul Român prin M.E.F., solicitând instanţei: să constate nulitatea absolută a clauzei de exonerare de răspundere a vânzătorului pentru evicţiune, inserată în cuprinsul art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA; să dispună angajarea răspunderii pentru evicţiune în sarcina pârâţilor şi să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata, în principal, a sumei de 163.600 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, iar, în subsidiar, a sumei de 2.752 lei, actualizată, reprezentând preţul achitat pentru cumpărarea imobilului, conform contractului anterior menţionat.
Reclamanţii au susţinut că s-a produs evicţiunea, fiind deposedaţi de imobilul cumpărat de moştenitorii fostului proprietar, M.D.A.V.I. şi M.D.M.S., cărora le-a fost admisă acţiunea în revendicare prin sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
În aceste condiţii, au argumentat că se impune anularea clauzei stipulate la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1339 şi 966 C. civ. şi obligarea vânzătorului la despăgubire.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1337 şi următoarele, art. 966 şi următoarele C. civ., art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 11, 20 şi 44 din Constituţia României.
La data de 7 septembrie 2007, pârâta Primăria municipiului Bucureşti a chemat în garanţie pe M.F.P., invocând incidenţa prevederilor art. 39 pct. 1 lit. a) din HG nr. 20/1996 şi art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 958 din 4 iunie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.E.F. şi a Statului Român prin M.E.F., a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii L.N. şi L.E.M., prin mandatar W.G.G.N., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Statul Român prin M.E.F., M.E.F. şi chematul în garanţie M.E.F., a constatat nulitatea absolută a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare, a obligat pârâta la plata sumei de 151.127 euro, în echivalent lei la data plăţii, către reclamantă şi a admis cererea de chemare în garanţie.
Prima instanţă a reţinut că reclamanţii au fost tulburaţi în dreptul de proprietate prin faptul propriu al vânzătorului, în condiţiile în care instanţele de judecată au acordat preferabilitate titlului moştenitorilor fostului proprietar în detrimentul celui exhibat de vânzător, sens în care clauza inserată la art. 3 al contractului contravine dispoziţiilor art. 1339 C. civ.
Totodată, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aplicabile doar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu s-a dispus cu privire la contractul încheiat de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, M.E.F., iar la data de 7 ianuarie 2009 reclamanţii L.N. şi L.E.M. au depus cerere de apel incident, prin care au solicitat ca, în cazul admiterii apelurilor principale, să se admită apelul incident şi să se schimbe, în parte, sentinţa civilă nr. 958 din 04 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a M.E.F. şi obligării acestora, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata sumei de 2.752 lei, reprezentând preţul actualizat al imobilului, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 229/ A din 9 aprilie 2009, a respins apelurile, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi M.F.
Primăria municipiului Bucureşti a reiterat, în recurs, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
M.F.P., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, a reiterat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de termenul special de prescripţie şi a invocat nemotivarea deciziei atacate.
În recurs s-a constatat că între reclamanţii L.N. şi L.E.M., pe de o parte, şi W.G.G.N., pe de altă parte, a intervenit o cesiune a drepturilor litigioase care fac obiectul prezentului litigiu (contractul din 12 aprilie 2008-fila 12 dosar).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin Decizia nr. 10158 din 16 decembrie 2009, a admis recursurile pârâţilor, a casat (în totalitate) Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că Decizia atacată nu este motivată, Curtea neclarificând situaţia de fapt şi care este cadrul procesual, respectiv dacă acţiunea dedusă judecăţii se supune regulilor de drept comun sau celor prevăzute de legea specială.
Totodată, Curtea nu a lămurit excepţiile privind prescripţia dreptului la acţiune în nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare, a lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti, relevanţa în cauză a aspectelor statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în procesul de revendicare a imobilului în litigiu, precum şi aspectele privind cuantumul despăgubirii şi persoana căreia îi incumbă obligaţia de plată.
În rejudecare după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 495/ A din 23 septembrie 2010, a admis apelurile şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., în nume propriu şi ca reprezentant al Statului Român, numai în ceea ce priveşte primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a art. 3 din contractului vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 şi a respins acest capăt de cerere faţă de M.F.P., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pe capătul de cerere referitor la restituirea preţului şi a respins acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis acţiunea pe capătul al doilea de cerere având ca obiect plata despăgubirilor, constând în preţul de piaţă al imobilului, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., cu consecinţa obligării ministerului la plata sumei de 151.127 euro, în echivalentul lei la data plăţii, către reclamanta cesionară.
A respins cererea de chemare în garanţie a M.F.P., formulată de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, ca fiind rămasă ca fără obiect.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a dat în debit reclamanta cu suma de 231 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar aferent soluţionării cauzei în fond.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată prin apelul M.E.F. cu privire la petitul în nulitatea clauzei contractuale exoneratoare de răspundere pentru evicţiune, nu poate fi primită.
În cauză, nu se poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute este cel de drept comun, caz în care, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune nu este prescris.
Curtea a apreciat, în subsidiar, că şi în situaţia în care art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabil, acest capăt de cerere tot nu ar fi prescris, prin raportare la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc, cu valoare de principiu, că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.
Curtea a constatat că, şi în condiţiile legii speciale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis revendicarea formulată de fostul proprietar, termenul de 1 an nefiind depăşit la data de 9 august2007, data formulării cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată în prezenta cauză.
Cu privire la capătul de cerere privind răspunderea pentru evicţiune, Curtea a apreciat că prevederile legale aplicabile sunt dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), care, chiar dacă nu erau în vigoare la data cererii introductive, sunt incidente speţei datorită caracterului lor mai favorabil şi ţinând cont de voinţa legiuitorului, aceea de a remedia deficienţele legii speciale sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile foştilor chiriaşi care au fost evinşi prin redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat de către foştii proprietari. De altfel, chiar reclamanţii au arătat că, în principal, îşi întemeiază capătul de cerere pe dreptul comun şi, în subsidiar, pe legea specială.
Curtea a apreciat că, deşi reclamanţilor nu li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare pe cale judiciară, ci prin admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, reclamanţii au un contract care trebuie privit ca fiind valabil încheiat, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, în sensul acordării preţului de piaţă şi nu a celui reactualizat, considerând că textul se pretează la o interpretare extensivă.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a stabilit că obligaţia de plată a despăgubirilor revine M.F.P.
Curtea a decis că reclamanţii datorează taxă de timbru doar pentru primul capăt de cerere, urmând a fi daţi în debit cu suma corespunzătoare.
Cu privire la apelul incident declarat de reclamanţii L.N. şi L.E., Curtea l-a admis în raport de considerentele anterioare care au impus soluţia obligării M.F.P. la plata despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul M.F.P., în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, şi reclamanta W.G..N.
I. Pârâtul M.F.P., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a dezvoltat următoarele critici:
1. Cu privire la constatarea nulităţii absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, soluţia instanţei de apel este greşită, în primul rând, pentru că dreptul la acţiune este prescris în temeiul legii speciale şi, în al doilea rând, întrucât capătul de cerere în nulitate este inadmisibil ca efect al autorităţii de lucru judecat, raportat la hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat acţiunea în revendicare a foştilor proprietari.
Recurentul-pârât a argumentat critica privind prescripţia în sensul că, anterior prezentului proces, a existat pe rolul instanţelor de judecată o acţiune ce a avut ca obiect revendicarea întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ., admisă, în mod definitiv şi irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în speţă, astfel încât termenul de prescripţie aplicabil litigiilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este cel special, ţinând cont de principiul potrivit căruia specialul derogă de la general.
Termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 august2002, astfel încât acţiunea reclamanţilor, înregistrată în data de 9 august 2007, este prescrisă în raport de această dată.
2. Totodată, acţiunea în nulitate este şi inadmisibilă, întrucât prin hotărârea judecătorească care a soluţionat acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat faptul că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare a fost inserată o clauză exoneratoare de răspundere pentru evicţiune, exclusiv pentru ipoteza în care fostul proprietar sau un moştenitor al acestuia ar revendica imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut că inserarea acestei clauze constituie dovada certă a reprezentării pe care au avut-o cumpărătorii, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, asupra situaţiei juridice a imobilului şi că, fiind de rea-credinţă, aceştia nu pot invoca în favoarea lor excepţia validităţii aparenţei în drept pentru a păstra locuinţa ce a făcut obiectul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din lege.
Astfel, existând o hotărâre judecătorească care stabileşte cu putere de lucru judecat reaua-credinţă a cumpărătorilor-reclamanţi, capătul de cerere în nulitate este inadmisibil.
3. Cu privire la obligarea sa la plata preţului de piaţă, soluţia Curţii de apel este greşită întrucât, în primul rând, nu datorează acest preţ, iar în al doilea rând, în situaţia în care ar datora, poate fi obligat la preţul reactualizat, nicidecum la valoarea de piaţă a imobilului.
Recurentul-pârât susţine că la data formulării cererii nu era în vigoare Legea nr. 1/2009, care a modificat dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în sensul că, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Instanţa de apel a greşit atunci când a apreciat că prin cererea subsidiară reclamanţii au invocat şi prevederile legii speciale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.
Instanţa de apel a făcut o apreciere total greşită asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a stabilit irevocabil că reclamanţii, fiind de rea credinţă, „nu pot invoca în favoarea lor excepţia validităţii aparenţei în drept pentru a păstra locuinţa ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligaţiei acestora".
Instanţa de apel, în mod greşit, extinde incidenţa dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 la orice situaţie în care fostul chiriaş-cumpărător a fost evins prin admiterea acţiunii în revendicare, adăugând astfel la lege. Acest text nu este aplicabil în speţă, întrucât contractul reclamanţilor nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească.
De altfel, răspunderea vânzătorului pentru evicţiune nu poate fi antrenată raportat la art. 1339 C. civ., întrucât cumpărătorii au încheiat pe riscul lor contractul, cunoscând pericolul evicţiunii la momentul contractării.
Nu în ultimul rând, recurentul-pârât susţine că ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză stabilirea prejudiciului la valoarea de circulaţie a imobilului.
II. În motivarea recursului său, reclamanta W.G.G.N. a arătat că acţiunea în despăgubiri a fost întemeiată, în principal, pe dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, a arătat că motivul care a stat la baza admiterii apelului formulat de Primăria Municipiului Bucureşti şi, implicit, a constatării lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia în ceea ce priveşte restituirea preţului îl constituie aplicabilitatea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, faţă de intenţia legiuitorului de a institui o măsură de protecţie socială reală şi viabilă în favoarea foştilor proprietari, precum şi pentru a evita generarea unor situaţii discriminatorii între foştii chiriaşi.
Or, prin raportare la aceste prevederi speciale care reglementează o răspundere pentru evicţiune specială, în cadrul căreia obligaţia de garanţie revine M.F.P. şi nu Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa a apreciat că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte restituirea preţului.
În aceste condiţii, recurenta susţine că, numai în situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că temeiul de drept aplicabil în speţă pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune este cel de drept comun, respectiv art. 1337 şi urm. C. civ., iar nu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, înţelege să conteste soluţia instanţei de apel privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, pentru că altfel ar fi în imposibilitatea de a obţine plata despăgubirilor ce i se cuvin.
Conform dispoziţiilor de drept comun, vânzătorul are obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Cum, în speţă, această calitate a avut-o Primăria municipiului Bucureşti, această entitate se legitimează procesual pasiv pe cererea în despăgubiri, revenindu-i obligaţia de plată a preţului de circulaţie a imobilului.
După cum s-a arătat pe întreg parcursul procesului, prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N., reclamanţii au dobândit în baza Legii nr. 112/2995 imobilul litigios.
Or, în cadrul acestui contract de vânzare-cumpărare, calitatea de vânzător a avut-o pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, chiar dacă operaţiunea a fost realizată prin intermediul SC H.N. SA, acesta având doar calitatea de mandatar, care a acţionat în numele şi pe seama mandantului Primăria Municipiului Bucureşti.
În acest context, faţă de calitatea de vânzător deţinută de Primăria Municipiului Bucureşti, nu prezintă absolut nici un fel de relevanţă juridică faptul că realizarea operaţiunii vânzării ar fi fost delegată unei alte unităţi subordonate sau contractate sau că preţul rezultat din această operaţiune ar fi fost sau nu încasat de vânzător.
În cazul evicţiunii, angajarea răspunderii se realizează în persoana vânzătorului, deoarece acesta este ţinut a se abţine de la orice acte de natură să tulbure pe cumpărător în exercitarea dreptului de proprietate.
Prin urmare, în funcţie de statuările instanţei de recurs asupra temeiului de drept aplicabil pe cererea în despăgubiri, recurenta-reclamantă a solicitat să-i fie admis recursul şi modificată hotărârea recurată, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi obligării acesteia, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata preţului de circulaţie al imobilului.
Prin întâmpinarea la recursul pârâtului, recurenta-reclamantă a arătat că nu se poate susţine că termenul special de prescripţie ar fi aplicabil acţiunilor în nulitate formulate de una din părţile contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Termenul prevăzut de acest text se referă numai la acţiunile care ar putea avea drept consecinţă deposedarea chiriaşului cumpărător de imobilul cumpărat, nicidecum la acţiunile care privesc raporturile dintre cumpărătorul şi vânzătorul din cadrul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ca atare, este irelevantă invocarea hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare, care privea acţiunea unui terţ privind nulitatea contractului încheiat conform Legii nr. 112/1995, ipoteză diferită de cea în speţă, în care una din părţi solicită constatarea nulităţii unei clauze din contract.
De altfel şi în cazul în care ar fi aplicabil termenul special de prescripţie, acţiunea în nulitate nu este prescrisă, deoarece termenul de un an a început să curgă de la data la care cumpărătorii au fost deposedaţi de bun prin admiterea acţiunii în revendicare.
Nici excepţia inadmisibilităţii cererii privind constatarea nulităţii clauzei contractuale nu poate fi primită întrucât, chiar dacă prin hotărârea judecătorească anterioară s-au reţinut anumite aspecte privind legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte nulitatea absolută a contractului, chestiune care nu a fost dezlegată în acel proces.
Deşi recurentul-pârât invocă că prin hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare s-a constatat reaua-credinţă a reclamanţilor, acest aspect este irelevant faţă de temeiul juridic al prezentei acţiuni.
Cu privire la plata despăgubirilor, susţine că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, text introdus prin Legea nr. 1/2009, sunt aplicabile în speţă având în vedere caracterul devolutiv al apelului şi având în vedere că în doctrină s-a statuat că mijloacele noi de apărare în apel, fie că sunt de drept material, fie că sunt de drept procesual, sunt admisibile. Prin urmare, în apel se poate invoca, pentru prima oară, aplicarea unei legi, fără ca aceasta să fie considerată cerere nouă, care să contravină art. 292 C. proc. civ.
Prin Legea nr. 1/2009 au fost aduse completări textului de lege deja invocat, în subsidiar, de reclamanţi.
Se mai susţine că includerea în contract a unei clauze exoneratoare de răspundere pentru evicţiune de către vânzător nu reprezintă relevanţă sub aspectul cunoaşterii faptului generator al evicţiunii, iar în contractul de vânzare-cumpărare nu se arată faptul că imobilul este preluat abuziv sau că titlul statului nu este valabil.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii au avut convingerea certă că vânzătorul Municipiul Bucureşti are calitatea de a înstrăina imobilul.
În combaterea criticii privind îmbogăţirea fără justă cauză, reclamanta susţine că înainte de evicţiune avea în patrimoniu un bun de o anumită valoare, iar ulterior evingerii, prin Decizia recurată, au redobândit în patrimoniu valoarea bunului astfel ieşit, context în care critica nu este fondată.
Analizând recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul pârâtului M.F.P.
1.Critica vizând incidenţa prescripţiei speciale, reglementate de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în soluţionarea petitului privind nulitatea clauzei contractuale referitoare la exonerarea de răspundere a vânzătorului, nu este fondată.
Astfel, în mod legal instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a termenului special de prescripţie reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Art. 45 din Legea nr. 10/2001 prevede la alin. (1), (2), (4) şi (5) următoarele:
„(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Rezultă că, prin alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 se instituie regula valabilităţii actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele ce fac obiectul legii speciale de reparaţie, prin alin. (2) şi (4) se reglementează cauzele speciale de nulitate a actelor juridice de înstrăinare a acestor imobile, iar prin alin. (5) se instituie, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun, un termen special de prescripţie pentru aceste cauze de nulitate.
Din analiza gramaticală şi sistemică a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 reiese că nulitatea pe care textul o instituie cu privire la actele de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ vizează exclusiv transferul dreptului de proprietate.
Aceeaşi concluzie reiese, de altfel, şi din interpretarea sistematică şi teleologică a întregii legi, scopul şi intenţia legiuitorului fiind de a readuce bunurile înstrăinate în patrimoniul unităţii deţinătoare, pentru a putea fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite care le-au solicitat.
Prin urmare, termenul special de prescripţie de un an, care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, se referă, chiar dacă nu explicit, la acţiunile în nulitatea actelor juridice de înstrăinare promovate de persoanele îndreptăţite în scopul readucerii imobilului în patrimoniul unităţii deţinătoare, respectiv la acţiunile în constatarea nulităţii transferului dreptului de proprietate care a operat anterior solicitării de restituire a foştilor proprietari.
Cum, în speţă, nu se solicită nulitatea contractului sub aspectul transferului dreptului de proprietate, ci constatarea nulităţii clauzei de exonerarea de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, potrivit dreptului comun, respectiv art. 1339 C. civ., instanţa de apel a înlăturat în mod legal excepţia prescripţiei speciale a dreptului material la acţiune, reţinând că, pe acest temei juridic de drept comun, constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.
2. Nici critica cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere vizând constatare nulităţii clauzei exoneratoare de răspundere, din perspectiva efectului puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, nu poate fi primită.
În condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumţia absolută de adevăr a celor judecate, principiu exprimat prin adagiul res iudicata pro veritate habetur, astfel încât aspectele soluţionate prin aceasta nu mai pot fi repuse în discuţie într-un proces ulterior.
Astfel, ca efect pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalităţii în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, ce se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranşată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumţie legală absolută irefragabilă de art. 1201 C. civ. şi ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, de art. 166 C. proc. civ.
De principiu, instanţa trebuie să dea eficienţă prezumţiei de lucru judecat, care, fără a fi o excepţie de natură a paraliza noul litigiu, o obligă ca, în soluţionarea lui, să ţină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni litigioase care se repun în discuţie.
Recurentul-pârât pretinde că sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari şi prin care s-a reţinut nevalabilitatea titlului statului şi reaua-credinţă a subdobânditorilor, foşti chiriaşi, are ca efect recunoaşterea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în totalitatea sa.
Contrar, însă, susţinerilor recurentului-pârât, în litigiul anterior dintre părţi nu s-a cercetat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi nici a clauzei stipulate în art. 3 din acest contract.
Instanţa de judecată, folosind metoda comparativă în analiza titlurilor exhibate de părţi, a reţinut existenţa, ca atare, a clauzei exoneratoare de răspundere a Primăriei municipiului Bucureşti, dar nu în analiza condiţiilor ce determină ineficacitatea actului juridic de vânzare-cumpărare, ci doar ca un simplu element în aprecierea atitudinii subiective a părţilor la încheierea contractului.
Prin urmare, singurul efect produs de hotărârea susmenţionată asupra valabilităţii clauzei contractuale, ca manifestare pozitivă a puterii lucrului judecat, este recunoaşterea existenţei ei ca element în circumstanţierea atitudinii subiective a părţilor contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind de rea-credinţă la încheierea lui, context în care instanţa a apreciat că nu se putea reţine aplicarea principiului error communis facit jus în favoarea cumpărătorilor, astfel încât aceştia să păstreze în posesie şi proprietate imobilul.
Rezultă că, hotărârea irevocabilă pronunţată în acţiunea în revendicare nu se impune cu putere de lucru judecat asupra constatării nulităţii clauzei contractuale în discuţie, simpla existenţă a acestei clauze, valabilă sau nu, fiind doar un instrument în aprecierea conduitei cumpărătorilor din perspectiva imposibilităţii acestora de a păstra bunul revendicat.
Decizia în discuţie nu poate avea nici un efect asupra unor drepturi ce nu au făcut obiectul judecăţii în procesul în care a fost pronunţată, respectiv cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau a clauzei contractuale exoneratoare de răspundere, dar are asupra unor aspecte tranşate irevocabil în litigiul anterior, respectiv a relei-credinţe a cumpărătorilor.
3. Criticile formulate de recurentul-pârât pe aspectul modalităţii de stabilire a obligaţiei de plată a M.F.P. sunt, însă, fondate pentru următoarele argumente:
În lumina art. 1337 şi urm. C. civ., condiţiile cerute pentru a opera răspunderea pentru evicţiune sunt: existenţa unei tulburări de drept; existenţa unei cauze a evicţiunii, care să fie anterioară vânzării; necunoaşterea, de către cumpărător, a cauzei evicţiunii.
Prin raportare la conţinutul menţionat al instituţiei evicţiunii şi la condiţiile legale ce trebuie întrunite cumulativ pentru a opera această instituţie, dezdăunarea cumpărătorului pe temeiul răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului poate opera numai în situaţia în care cel dintâi a fost evins, fără a fi afectată valabilitatea titlului lui de proprietate, în considerarea unei cauze ce nu era cunoscută cumpărătorului şi preexistând datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Altfel spus, răspunderea pentru evicţiune intervine în ipoteza în care cel ce reclamă o despăgubire pe un asemenea temei deţine în continuare un titlu de proprietate valid, cazul în speţă, unde contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, însă respectivul titlu s-a dovedit ineficient în comparaţia cu titlul ce i-a fost opus de terţul evingător.
Or, situaţia reclamantei din litigiul pendinte, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond pe baza probatoriului analizat, nu se circumscrie acestor coordonate spre a justifica antrenarea răspunderii pentru evicţiunea de drept comun.
În speţa supusă analizei, reclamanta a invocat, în principal, dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. privind evicţiunea şi, în subsidiar, dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 1340 C. civ., „Stipulaţia prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune, nu-l scuteşte de a restitui preţul, în caz de evicţiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicţiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie".
Dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, varianta în vigoare la data soluţionării în fond a cererii, fac vorbire despre cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Din analiza textelor legale anterior citate se desprinde concluzia că, în conformitate cu dispoziţiile de drept comun, reaua-credinţă înlătură garanţia pentru evicţiune, în timp ce dispoziţiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata preţului reactualizat, obligaţie ce îi incumbă, potrivit legii, M.F.P.
Cum prin hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat că dobânditorii din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, care priveşte imobilul în litigiu, au fost de rea-credinţă, urmează a se reţine că reclamanta, cesionara dreptului litigios, nu are dreptul la despăgubiri pentru garanţia pentru evicţiune potrivit dispoziţiilor de drept comun, respectiv art. 1340 C. civ.
Însă, faţă de faptul că legea specială deschide calea la despăgubiri în cazul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanta a invocat, în subsidiar, dispoziţiile legii speciale ca temei al pretenţiilor sale, urmează a se stabili dreptul ei la despăgubiri în conformitate cu prevederile legii speciale.
În speţă, deşi neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, preluat de W.G.G.N., a rămas fără eficienţă juridică ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri a foştilor proprietari, reclamanta fiind obligată să cedeze în favoarea acestora deplina proprietate şi liniştita posesie a bunului.
Aşa fiind, reclamanta se încadrează în ipoteza legii speciale, prin „desfiinţare" înţelegându-se nu doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi când s-a admis o acţiune în revendicare.
Că este aşa rezultă şi din dispoziţiile art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile". Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este relevant în stabilirea sensului noţiunii de „desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare", deoarece prevede expres că „desfiinţarea" poate fi atât urmarea unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Faţă de sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat atât reaua-credinţă a cumpărătorilor, cât şi eludarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare, situaţia reclamantei se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, menţinută şi de modificările aduse acesteia prin Legea nr. 1/2009.
Curtea de apel a reţinut în mod greşit că, prin introducerea art. 50¹ în Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a urmărit să despăgubească la valoarea de piaţă a imobilelor pe toţi proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, întrucât soluţia legislativă anterioară, de restituire doar a preţului actualizat cu indicele de inflaţie, nu asigura o reparaţie integrală, iar prin noile modificări se asigură pentru toate categoriile de chiriaşi-subdobânditori o reglementare unitară.
Textul nu se pretează la o interpretare extensivă, pe de o parte, pentru că dispoziţiile nou introduse prin art. 50¹ recunosc dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar, pe de altă parte, pentru că în corpul Legii nr. 10/2001 s-a păstrat reglementarea despăgubirii la nivelul preţului actualizat plătit de chiriaşi în cazul în care contractele prin care aceştia au dobândit imobilele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Altfel spus, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod diferit (iar nu unitar) situaţia despăgubirii chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate pe cale judecătorească, după cum aceste contracte au fost încheiate cu respectarea sau, dimpotrivă, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, textul introdus prin Legea nr. 1/2009 (art. 501), ce priveşte restituirea preţului de piaţă al imobilelor, reglementează situaţia cumpărătorilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă, conform celor deja arătate.
În consecinţă, soluţia instanţei de apel de a obliga pârâtul la plata valorii de circulaţie a imobilului este greşită, reclamanta având dreptul la plata preţului actualizat al imobilului în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Calitatea procesuală pasivă a M.F.P. şi obligaţia sa de plată rezultă, aşadar, din poziţia sa juridică de reprezentant legal al Statului şi din dispoziţiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligaţia de garanţie se instituie în persoana vânzătorului.
De altfel, calitatea procesuală pasivă a M.F.P. a fost pusă în discuţie numai în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii clauzei exoneratoare de răspundere pentru evicţiune, obligaţia sa legală de plată nefiind contestată în raport de legea specială.
În condiţiile în care, prin voinţa legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea preţului în situaţiile particulare ce intră în sfera de aplicare a normei juridice speciale anterior menţionate, această normă dobândeşte prevalenţă faţă de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în cauză, obligarea M.F.P. la plata preţului actualizat.
În ce priveşte calcularea preţului actualizat la care este îndreptăţită reclamanta, conform dispoziţiilor art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG 250 din 7 martie 2007, aceasta se va face prin aplicarea indicelui anual de inflaţie din anul plăţii la anul introducerii acţiunii, iar pentru sumele plătite în rate, actualizarea se va face în funcţie de anul aferent ratelor plătite în acel interval.
Referitor la critica privind îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei prin acordarea preţului de piaţă al imobilului, este de observat că aceasta a rămas fără obiect faţă de recunoaşterea, în favoarea reclamantei, numai a dreptului la restituirea preţului actualizat al apartamentului.
II. Cu privire la recursul reclamantei W.G.G.N.:
Faţă de dezlegarea dată recursului pârâtului M.F.P. pe aspectul cererii în despăgubiri, atât cu privire la titularul obligaţiei de plată, cât şi la întinderea despăgubirii, având în vedere argumentele reţinute pe acest aspect în analiza recursului pârâtului şi care nu vor mai fi reluate, criticile din recursul reclamantei nu pot fi primite.
Se impun doar câteva sublinieri.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au rămas în vigoare şi după modificarea operată prin Legea nr. 1/2009, se referă la cererile şi acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ stabilesc că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Rezultă că, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun din materia evicţiunii, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a M.F.P. în ceea ce priveşte plata de despăgubiri în cazul desfiinţării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În acest caz, care este şi cel din speţă, titularul obligaţiei de plată şi, implicit, partea cu calitate procesuală pasivă este M.F.P., iar nu Primăria municipiului Bucureşti, care nu este chemată să răspundă în acest raport juridic.
Ca atare, numai M.F.P. poate fi obligat la plata de despăgubiri către reclamantă, nu şi vânzătorul, respectiv Primăria municipiului Bucureşti.
Cât priveşte întinderea despăgubirii, dispoziţiile legale menţionate anterior o limitează la preţul actualizat din contractul desfiinţat, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce este şi cazul în speţă, potrivit argumentelor dezvoltate în analiza recursului pârâtului.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia ar fi îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă deoarece, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, preţul plătit a fost unul la valoarea de circulaţie a imobilului, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că preţul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995 este unul de protecţie socială, iar pe de altă parte, faţă de soluţia consacrată de textul legal incident pe aspectul întinderii despăgubirilor, şi anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul M.F.P. şi va modifica, în parte, Decizia recurată, în sensul că va admite, în parte, acţiunea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu M.F.P. şi îl va obliga pe acest pârât la plata sumei de 27.523.592 ROL, reprezentând preţul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preţ ce se va reactualiza în condiţiile art. 50.3 din HG nr. 250/1997, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei; de asemenea, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 495/ A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că, admite în parte acţiunea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu M.F.P.
Obligă pe pârâtul M.F.P. la plata sumei de 27.523.592 ROL, reprezentând preţul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preţ ce se va reactualiza în condiţiile art. 50.3 din HG nr. 250/1997.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva Deciziei nr. 495/ A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 60/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5755/2011. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
