ICCJ. Decizia nr. 5784/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 5784/2011
Dosar nr. 42/115/2010
Şedinţa publică din 6 iulie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 4 ianuarie 2010, S.M. şi P.I. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 euro, daune morale pentru persoanele care au fost deportate şi în prezent sunt decedate, respectiv bunicii şi tatăl reclamanţilor.
Tribunalul Caraș Severin, prin sentinţa civilă nr. 344 din 4 martie 2010 a admis în parte acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. A obligat pe pârât să plătească reclamantei S.M. echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 125.000 euro şi reclamantului P.I., echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 125.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta, în vârstă de 6 ani şi reclamantul în vârstă de 10 luni, împreună cu familia lor (părinţi şi bunici) au fost strămutaţi, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Vrăniuţi în localitatea Jegălia din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Tribunalul a constatat încadrarea măsurii administrative în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
A constatat totodată că reclamanţii au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 119/1990.
Din declaraţiile martorilor au fost reţinute condiţiile în care a avut loc strămutarea, consecinţele negative ale acesteia, pe plan psihic şi fizic, asupra celor dislocaţi, precum şi asupra urmaşilor lor, dar şi aspecte legate de starea avansată de degradare a gospodăriei la întoarcere.
Tribunalul a arătat că prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii sale familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii sau mai bine remunerat fiind deosebit de greu.
Faţă de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 şi 8 C.E.D.O., jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. l, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, prima instanţă a considerat că atâta timp cât reclamanţii au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport de alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, motiv pentru care a apreciat că suma de câte 125.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Prin motivele de apel, reclamanţii au solicitat a se constata că au formulat acţiunea atât în nume propriu cât şi în calitate de descendenţi ai bunicilor şi tatălui lor şi că suma acordată este prea mică faţă de suferinţele îndurate atât pe perioada deportării cât şi după revenirea acasă.
Vârâtul, prin motivele de apel, a considerat că în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, fiind echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform art. 5 lit. a) din lege, or, reclamanţii nu au suferit o condamnare în temeiul unei sentinţe penale ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Pe de altă parte, a apreciat că suma acordată de instanţa de fond este nejustificată şi exorbitantă, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prin Decizia nr. 283/ A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Caraș Severin împotriva sentinţei tribunalului. A schimbat în parte hotărârea, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor câte 4.500 euro pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri.
S-a reţinut de către curtea de apel că dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică sunt valori universal recunoscute persoanei, iar atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, dar şi morale.
Instanţa de apel a arătat că problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă cât şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat, uneori chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Invocând documentele internaţionale de prim rang care proclamă şi garantează cele trei drepturi fundamentale cetăţeneşti, precum şi dispoziţiile constituţionale, ca şi consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii pentru determinarea prejudiciului moral, curtea a arătat doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţa în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, este echitatea. Din acest punct de vedere, curtea de apel a reţinut că instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în temenii C.E.D.O., criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere particularităţile cauzei dedusă judecăţii, curtea de apel a constatat că este fără îndoială că reclamanţii şi membrii familiei lor, compusă din părinţi şi bunici, au suferit efectiv urmare măsurii deportării lor în Câmpia Bărăganului, atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât şi ulterior.
Ţinând cont că la data deportării 18 iunie 1951, reclamanta S.M. avea vârsta de 6 ani, iar reclamantul P.I. 10 luni şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa de apel a constatat că reclamanţii pot solicita despăgubiri doar în nume propriu, ca titulari ai dreptului subiectiv şi nu cumulativ, după tatăl şi bunicii lor.
Cu alte cuvinte, în condiţiile în care măsura administrativă a deportării le-a fost aplicată în mod direct şi lor, alături de familie, reclamanţii pot formula pretenţii în nume propriu, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, curtea a reţinut şi faptul că la data soluţionării apelului sunt aplicabile dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, astfel încât a apreciat, că pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi, care beneficiază şi de dispoziţiile Decretului-lege nr. 119/1990, despăgubirea în cuantum de câte 4.500 euro este echitabilă.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanţii sipârâtul.
Prin motivele de recurs, întemeiate generic pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., reclamanţii au considerat ca fiind netemeinică şi nelegală hotărârea atacată şi au solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii apelului M.F.P. şi admiterii apelului propriu precum şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul cerut prin acţiune.
Au arătat că prin art. 1 din OUG nr. 62/2010, a fost plafonată în mod abuziv limita maximă a daunelor morale care se pot acorda persoanelor care se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, încălcându-se prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României. Au considerat totodată că art. II din OUG nr. 62/2010 contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Au precizat că prevederile respectivei ordonanţe de urgenţă contravin şi dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia daunele morale se stabilesc de către instanţele de judecată şi nu de către legiuitor, considerând că în acest sens devin aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Mai mult, au arătat că dispoziţiile OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale, situaţie în care nu mai sunt aplicabile.
Vârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia generală a finanţelor publice Caraș Severin, prin motivele de recurs, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
A arătat că Decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Pornind de la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi de la faptul că reclamanţii nu au suferit o condamnare ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, recurentul a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În susţinerea celor afirmate, a invocat şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care stipulează tară echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Pe de altă parte, a arătat că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
A solicitat a se observa că reclamanţii şi mama acestora, P.A. au primit indemnizaţii lunare, în temeiul Hotărârilor nr. 709/1990, nr. 710/1990 şi nr. 683/1990 ale Comisiei judeţene Caraș Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, reclamanţii, părinţii şi bunicii acestora au beneficiat de toate drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999, ca urmare a atribuirii calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin Deciziile nr. 4059/2003, nr. 4018/2003, nr. 4064/2003, nr. 4058/2003, nr. 3786/2003 şi nr. 4009/2003.
Cât priveşte suma acordată de instanţă reprezentând daune morale, recurentul a considerat că este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor care se pretind prejudiciaţi.
Pentru a fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale care se pot acorda, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Întrucât cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii precise de determinare, la repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să ţină seama şi de criteriul echităţii.
Raportat la împrejurările speţei, a arătat că o statuare în echitate care să asigure o reparaţie morală şi nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor acordate.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de reprezentanta recurentului - pârât la dezbaterile din şedinţa publică din 6 iulie 2011, aceasta va fi respinsă, constatându-se că, deşi prin motivele de recurs s-a indicat generic că sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fără a se specifica în concret textul de lege, dezvoltarea criticilor formulate de reclamanţi permite încadrarea în motivul de nelegalitate cuprins la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Astfel, prin motivele de recurs s-a criticat nelegalitatea deciziei pronunţate în apel şi sub aspectul faptului că la stabilirea cuantumului daunelor morale au fost avute în vedere prevederile OUG nr. 62/2010, declarate neconstituţionale.
Scursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la recursul declarat de pârât, se reţine că nu pot fi primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea deciziei pronunţate în apel referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere şi măsurile administrative cu caracter politic.
Aşa cum în mod corect s-a stabilit şi de instanţa de apel, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci şi atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Faptul că la lita din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susţinută de recurent, întrucât această dispoziţie trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. l şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
În consecinţă, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, se reţine ca incident art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.
Este, de asemenea, nefondată, critica recurentului vizând lipsa îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea daunelor morale, în condiţiile în care le-au fost stabilite deja măsuri cu caracter reparatoriu, conform Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, pentru aceleaşi fapte care s-au constituit în persecutare politică.
Contrar susţinerii recurentului - pârât nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, cum s-a menţionat deja, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (1) „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, . precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990".
Rezultă deci că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor, iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului - pârât.
Nu pot fi primite deci criticile formulate de recurentul - pârât, constatându-se că instanţa de apel a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, inclusiv aceste aspecte legate de împrejurarea că reclamanţii au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi de cele ale OUG nr. 214/1999.
Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri.
Astfel, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamanţii S.M. şi P.I., împreună cu familia lor, au fost strămutaţi din localitatea de domiciliu Vrăniuţ, judeţul Caras Severin, în Câmpia Bărăganului.
Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ţinut seama că în operaţiunea jurisdicţională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârşirea faptei.
Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalitătii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamanţilor.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
În raport de acestea, de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă, de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamanţi, raportate la vârsta acestora la momentul strămutării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa părţilor, pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Este adevărat că dispoziţiile OUG nr. 62/2010, prin care a fost modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, critică ce se constituie ca motiv de recurs al reclamanţilor, însă cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, corespunde pe deplin criteriilor la care s-a făcut referire prin considerente.
Se reţine totodată că acelaşi principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenţie se desprinde şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Pentru aceste considerente, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.M. şi P.I. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia generală a finanţelor publice Caraș Severin împotriva Deciziei nr. 283/ A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6233/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6225/2011. Civil → |
|---|
