ICCJ. Decizia nr. 6225/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6225/2011

Dosar nr.9879/1/2010

Şedinţa publică din 21 septembrie 2011

Asupra recursurilor constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 03 iulie 2002 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, reclamanţii C.L. şi C.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC M. SA şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (în continuare, A.P.A.P.S.), să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a soluţiona notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi să se dispună restituirea în natură a imobilului denumit „moară ţărănească de făină şi mălai", imobil care a aparţinut autorilor reclamanţilor, C.G. şi C.M. şi care a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au adresat notificarea pârâtei SC M. SA, în calitate de unitate deţinătoare, solicitând restituirea imobilului în natură. Prin răspunsul din 16 mai 2001, SC M. SA i-a îndrumat să se adreseze A.P.A.P.S., cu motivarea că societatea comercială a fost privatizată, fiind aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001. Reclamanţii au mai arătat că au formulat notificare în termenul legal şi către A.P.A.P.S., de la care au primit la data de 05 iunie 2002 răspunsul din 03 iunie 2001, prin care li s-a comunicat că pârâta SC M. SA este competentă să soluţioneze notificarea, deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat cu SC F.G.I.I. SRL, a fost rezoluţionat prin efectul deciziei civile nr. 3457 din 29 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.

Ca urmare a depunerii la dosar, de către pârâta SC M. SA, a actelor privind divizarea acesteia şi preluarea imobilului în patrimoniul SC I. SRL, rezultată din divizare, instanţa, prin încheierea din 12 septembrie 2002, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor iniţiali şi a dispus introducerea în cauză a pârâtei SC I. SRL, ca deţinătoare a imobilului în litigiu.

Prin încheierea din 09 septembrie 2004, aceeaşi instanţă a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice, pentru situaţia în care se va aprecia că se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor.

Prin sentinţa civilă nr. 67/F din 24 februarie 2005, Tribunalul Ialomiţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi, reţinând, în esenţă, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul nu mai avea calitatea de acţionar la SC M. SA, iar după rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat cu SC F.G.I.I. SRL, Statul nu s-a reînscris ca acţionar.

Instanţa a mai reţinut că, într-un litigiu iniţiat pe cale separată de către aceiaşi reclamanţi, s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia comercială nr. 159 din 03 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti), că privatizarea SC M. SA şi preluarea activului în litigiu în patrimoniul SC I. SRL s-au făcut cu respectarea legii.

Constatând că pârâta nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului şi că reclamanţii nu au formulat cerere alternativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, instanţa de fond a considerat că acţiunea reclamanţilor nu este întemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1562 din 21 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 67/F din 24 februarie 2005 şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Ialomiţa.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că judecata primei instanţe a fost una formală, în condiţiile în care nu s-a pronunţat asupra obiectului dedus judecăţii – soluţionarea pe fond a notificării – respingând acţiunea ca neîntemeiată pe motiv că restituirea în natură nu este posibilă, dar omiţând să se pronunţe asupra refuzului pârâtelor de a soluţiona notificarea.

Prin Decizia nr. 2312 din 14 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I. SRL.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 955/F din 05 noiembrie 2007, Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în continuare A.V.A.S.), a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, constând în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, pentru imobilul „moară ţărănească de făină şi mălai" şi teren aferent în suprafaţă de 1203 mp aflat în comuna Reviga, jud. Ialomiţa, preluat abuziv de stat de la autorii reclamanţilor, a obligat pe pârâta A.V.A.S. să emită decizie în sensul celor constatate, a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtele SC I. SRL Slobozia şi SC M. SA Slobozia (în faliment) şi a obligat pe pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta C.L. sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut, în esenţă, că, în raport de obiectul acţiunii, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece deţinătorul bunului este cunoscut (nefiind astfel incidente prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează situaţia în care se justifică atragerea în judecată a acestui minister), iar pe de altă parte, în cauză nu este chemat în judecată Statul Român, ca acţionar la Fondul Proprietatea, situaţie în care, în orice caz, Ministerul Economiei şi Finanţelor ar participa în calitate de reprezentant al statului, nu în nume propriu.

În ceea ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva celor două societăţi comerciale, tribunalul a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu mai avea calitatea de acţionar la SC M. SA, nefiind aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. Deşi prin sentinţa civilă nr. 3457 din 29 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin care SC F.G.I.I. SRL dobândise 18,75% din acţiunile deţinute de stat la SC M. SA, această hotărâre nu a fost pusă în executare până la data la care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, nici până când reclamanţii au formulat notificarea şi nici ulterior, până la divizarea societăţii şi preluarea activului de către SC I. SRL. S-a mai reţinut că, prin Decizia comercială nr. 159 din 03 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, opozabilă părţilor din prezenta cauză, s-a stabilit în mod irevocabil că, atât privatizarea SC M. SA, cât şi divizarea acesteia şi preluarea bunului în patrimoniul SA I. SRL s-au făcut cu respectarea legii.

Constatând că bunul se găsea, la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, Legea nr. 10/2001, în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, iar ulterior s-a transferat, prin divizare, în patrimoniul SC I. SRL (transfer echivalent unei înstrăinări), instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 29 raportate la art. 26 din lege şi a stabilit că reclamanţii nu pot pretinde restituirea în natură a imobilului, însă au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent stabilite la valoarea de piaţă a imobilului, A.V.A.S. (succesoarea în drepturi a A.P.A.P.S.) având obligaţia de a emite decizie în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta A.V.A.S. Prin Decizia civilă nr. 396/A din 26 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamanţilor, a anulat în parte sentinţa şi a reţinut pentru rejudecare cererea de restituire formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Instanţa de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelanta A.V.A.S., care vizau, în esenţă, depăşirea cadrului procesual, în sensul că instanţa a acordat măsuri reparatorii, deşi reclamanţii au solicitat doar restituirea în natură a imobilului, lipsa calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi şi nesocotirea dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora competenţa acordării şi stabilirii valorii măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În argumentarea soluţiei de respingere a acestui apel, instanţa de control judiciar a reţinut că: prima instanţă s-a pronunţat asupra măsurilor reparatorii în echivalent cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6), art. 312 şi art. 315 C. proc. civ., ţinând seama de cele stabilite prin Decizia irevocabilă pronunţată în ciclul procesual anterior, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe tocmai pe considerentul că prima soluţie pronunţată de instanţa de fond nu echivala cu o pronunţare asupra obiectului judecăţii; în accepţiunea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. este instituţia publică prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea SC M. SA, astfel încât are calitate procesuală pasivă, având obligaţia să soluţioneze notificarea; dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reglementează a procedură ulterioară celei administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, care trebuie să se finalizeze cu emiterea unei decizii de soluţionare a notificării, ceea ce nu este cazul în speţă; prin Decizia nr. XX/2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEa stabilit că instanţa este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de soluţionare a notificării, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, care invocau greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi nesoluţionarea de către instanţă a notificării sub aspectul întinderii despăgubirilor cuvenite, instanţa de apel a reţinut că: tribunalul a stabilit corect situaţia de fapt, în sensul că imobilul făcea parte, la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, din patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, iar ulterior s-a transmis prin divizare în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital privat, nefiind posibilă restituirea în natură, ci devenind incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) şi art. 27.1 din HG nr. 498/2003, potrivit cărora reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este incidentă situaţia prevăzută la art. 28 din Lege nr. 10/2001 (respectiv, ca unitatea deţinătoare să nu fi putut fi identificată); argumentul apelanţilor reclamanţi privind necuantificarea despăgubirilor a fost singurul găsit întemeiat, instanţa de apel considerând că, în virtutea Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite, în baza principiului plenitudinii de competenţă şi întrucât litigiul se afla pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată trebuie să stabilească şi întinderea despăgubirilor.

Decizia civilă nr. 396/A din 26 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 6320 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizie prin care s-a respins ca inadmisibil recursul reclamanţilor şi ca nefondat recursul pârâtei A.V.A.S.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că soluţia dată de instanţa de apel cu privire la apelul reclamanţilor are caracter intermediar, în sensul că pregăteşte soluţionarea fondului cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu A.V.A.S. şi, întrucât nu dezinvesteşte instanţa de apel, nu este susceptibilă de recurs în mod separat. Recursul pârâtei A.V.A.S. a fost considerat în principiu admisibil, deoarece priveşte acea parte a hotărârii cu caracter definitiv asupra fondului litigiului. Cu toate acestea, criticile pârâtei au fost găsite neîntemeiate, reţinându-se că instanţele au soluţionat cauza în limitele învestirii, calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire a fost stabilită prin sentinţa de fond, care nu a fost atacată de către pârâtă, aceasta nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de soluţionare a notificării şi nici nu poate susţine că prin hotărârea din apel a fost obligată să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii, în condiţiile în care cererea de restituire în contradictoriu cu această pârâtă urmează a fi soluţionată pe fond urmare a admiterii apelului reclamanţilor şi anulării în parte a sentinţei primei instanţe.

Prin Decizia civilă nr. 606/A din 01 noiembrie 2010, pronunţată în evocarea fondului, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâţii A.V.A.S., Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, SC M. SA şi SC I. SRL să acorde despăgubiri acestora în valoare de 137.290 lei reprezentând valoarea de piaţă a morii, a instalaţiilor şi a terenului aferent (valoare stabilită pe baza expertizelor efectuate în cauză).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, SC I. SRL şi A.V.A.S.

Recurenţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate există contradicţie. Astfel, deşi în considerente se reţine că are calitate procesuală pasivă doar A.V.A.S., în dispozitiv se admite acţiunea şi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa. Această contradicţie face ca hotărârea să fie pronunţată cu încălcarea prevederilor art.261 C. proc. civ., în temeiul cărora considerentele unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie în concordanţă cu dispozitivul, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă. Recurenţii mai arată că, prin Decizia nr. 396 din 26 mai 2008, instanţa de apel a anulat în parte sentinţa şi a reţinut cauza numai pentru rejudecarea cererii de restituire formulată în contradictoriu cu A.V.A.S. Prin această decizie s-a stabilit cadrul procesual, menţinându-se soluţiile date de instanţa de fond pe aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a acestor doi recurenţi-pârâţi. Aceste aspecte au fost, de asemenea, reţinute în considerentele deciziei recurate, însă în dispozitiv se consemnează o altă soluţie.

Recurenta pârâtă SC I. SRL susţine acelaşi motiv de recurs, în sensul că, deşi în finalul considerentelor deciziei recurate instanţa reţine că va admite cererea reclamanţilor şi va obliga pe pârâta A.V.A.S. la despăgubiri, în dispozitiv se admite cererea în contradictoriu cu toţi pârâţii.

Recurenta pârâtă A.V.A.S. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele argumente:

Hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi dispoziţiile OUG nr. 81/2007. Potrivit acestor prevederi legale, A.V.A.S. nu poate fi obligată la plata efectivă a despăgubirilor, competenţa stabilirii şi acordării despăgubirilor revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe baza deciziei emise de această comisie, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite titlul de conversie şi/sau titlu de plată în condiţiile legii.

Recurenta mai susţine că nu-i poate fi imputată împrejurarea că nu a soluţionat notificarea în sensul de a propune, conform competenţei sale legale, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care, pe de o parte, reclamanţii au solicitat şi au insistat să le fie restituit imobilul în natură, iar pe de altă parte, dosarul administrativ nu era complet, nefiind depuse actele doveditoare în condiţiile art. 22 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, deşi li s-a solicitat acest lucru.

În aceste condiţii, recurenta A.V.A.S. consideră că este încă în termenul legal de analizare a notificării, aceasta fiind condiţionată de soluţionarea irevocabilă a cererii de restituire în natură şi de depunerea de către reclamanţi a actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Competenţa instanţei intervine numai în măsura în care se emite Decizia sau dispoziţia motivată de către A.V.A.S., numai aceasta putând face obiectul controlului de legalitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceeaşi recurentă mai arată că instanţa de apel, stabilind cuantumul despăgubirilor, a încălcat procedura administrativă specială prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurenta A.V.A.S. critică şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că nu se poate reţine reaua credinţă sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în proces, iar pe de altă parte, suma stabilită cu acest titlu în sarcina sa (600 lei) este arbitrară, deoarece nu există dovezi cu privire la costurile reale ale procesului.

Examinând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte găseşte recursurile fondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinut de recurenţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa şi SC I. SRL este fondat, deoarece există contrarietate între dispozitivul şi considerentele deciziei recurate, în sensul că, deşi în considerente se reţine că, sub aspectul capătului de cerere privind măsurile reparatorii în echivalent, calitate procesuală pasivă are exclusiv A.V.A.S., totuşi, în dispozitiv, figurează în calitate de debitori ai obligaţiei de acordare a despăgubirilor toţi pârâţii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de A.V.A.S., Înalta Curte constată că argumentele acesteia sunt întemeiate numai în parte, după cum urmează:

Justificările invocate de recurenta A.V.A.S., în ceea ce priveşte atitudinea sa de a nu soluţiona notificarea, respectiv, existenţa unei solicitări din partea reclamanţilor de a li se restitui imobilul în natură, lipsa unor documente doveditoare la dosarul administrativ, precum şi susţinerea aceleiaşi recurente privitoare la prorogarea termenului de 60 de zile, nu pot fi primite, având în vedere că aceste aspecte au fost deja invocate şi lămurite în ciclul procesual anterior, prin Decizia nr. 6320 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Prin Decizia amintită, s-a respins recursul declarat de A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 396 din 26 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în considerentele deciziei din recurs reţinându-se că prin sentinţa primei instanţe, neatacată cu apel de către A.V.A.S., s-a stabilit implicit calitatea reclamanţilor de a solicita măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, că A.V.A.S. nu poate invoca în beneficiul său prorogarea termenului de soluţionare a notificării, în condiţiile în care adresa prin care li s-a comunicat reclamanţilor că dosarul administrativ nu este complet poartă dată ulterioară momentului împlinirii termenului de 60 zile prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării, iar tergiversarea soluţionării notificării nu poate fi imputată reclamanţilor.

În raport de aceste considerente, care au justificat respingerea recursului declarat de A.V.A.S. în ciclul procesual anterior, soluţie care are caracter irevocabil şi efect obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., aceleaşi probleme de drept nu mai pot fi reiterate în faza procesuală a rejudecării.

De asemenea, este nefondată critica aceleiaşi recurente privind necompetenţa instanţei de judecată de a soluţiona fondul cererii de acordare de măsuri reparatorii, în condiţiile inexistenţei unei decizii sau a unei dispoziţii motivate, emisă de către A.V.A.S.

Absenţa răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către tribunal, în condiţiile legii speciale.

Instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite Decizia sau dispoziţia asupra notificării este competentă să examineze şi fondul cauzei, administrând probele necesare şi dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.

A considera că, în situaţia în care persoana juridică notificată refuză să emită Decizia sau dispoziţia asupra notificării, instanţa nu ar fi competentă să examineze şi fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi ar împiedica persoanele îndreptăţite să-şi valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aştepte timp nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unităţii notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiţie şi cerinţa soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –SECŢIILE UNITE(prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă), s-a reţinut că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale, iar protecţia juridică a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, recunoscut prin lege, nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei.

Înalta Curtea găseşte fondate criticile recurentei A.V.A.S. privitoare la greşita obligare a acestei pârâte la acordarea efectivă a despăgubirilor, precum şi cuantificarea acestora de către instanţa de judecată.

Din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că legiuitorul nu a înţeles să stabilească în sarcina unităţilor deţinătoare sau a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor (primării, prefecturi, instituţiile publice care au efectuat privatizarea etc.) obligaţia de a plăti efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită", iar potrivit art. 29 alin. (3), în cazul imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii se propun de către instituţia publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înfiinţat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această Comisie are competenţa de a analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor şi de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalităţile prevăzute de art. 181 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin OUG nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca urmare a modificării prin OUG nr. 81/2007, s-a înfiinţat Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care are ca atribuţie principală acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată, în limita unei sume de maximum 500.000 lei. Persoanele îndreptăţite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 lei, diferenţa urmând a fi acordată în acţiuni.

Argumentul reţinut de instanţa de apel, în ceea ce priveşte stabilirea întinderii despăgubirilor, şi anume, incidenţa deciziei nr. LII (52)/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, urmează a fi înlăturat, deoarece prin această decizie s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea prevederilor cuprinse în art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii respective, atacate în termenul legal, nu şi în situaţia în care notificarea nu a fost soluţionată.

În raport de procedura specială de stabilire şi acordare a despăgubirilor, reglementată conform dispoziţiilor legale enunţate, hotărârea instanţei de apel, care obligă A.V.A.S. la acordarea despăgubirilor în valoare de 137.290 lei, este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se impune admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul stabilirii în sarcina exclusivă a pârâtei A.V.A.S. a obligaţiei de a emite Decizia cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

Urmează a fi menţinută soluţia obligării acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care a căzut în pretenţii este obligată să-i plătească celeilalte părţi cheltuielile de judecată. Susţinerea acestei pârâte, în sensul că nu poate fi reţinută reaua credinţă sau neglijenţa în conduita sa procesuală, nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile procedurale menţionate dau dreptul părţii care a câştigat procesul să-şi recupereze cheltuielile de judecată de la adversarul care a pierdut, indiferente de existenţa relei credinţe a acestuia. De asemenea, se constată că prin chitanţa depusă la fila 79 din vol. I al dosarului nr. 2744/98/2007 al instanţei de apel, intimatele reclamante au făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâţii Direcţia generală a finanţelor publice Ialomiţa în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, de SC I. SRL şi de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 606/A din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Modifică în parte Decizia, în sensul că obligă pe recurenta - pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea deciziei cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 5784/2011. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 60/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6225/2011. Civil