ICCJ. Decizia nr. 5751/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5751/2011
Dosar nr. 9814/62/2009
Şedinţa publică din 05 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 22 decembrie 2009, reclamanta V.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a supunerii sale unei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic, precum şi la plata unor daune – în acelaşi cuantum, de 50.000 euro – reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinţii săi, T.S. şi T.M., actualmente decedaţi, ca urmare a strămutării acestora din Mangalia, judeţul Constanţa, în comuna H., judeţul Braşov, unde li s-a stabilit domiciliu forţat.
La 29 ianuarie 2010, reclamanta şi-a completat acţiunea, învederând instanţei că înţelege să solicite obligarea pârâtului de a-i achita în plus, o altă sumă – în cuantum de 50.000 euro – reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către bunicii săi – V.D. şi V.P.S., în prezent decedaţi – ca urmare a supunerii acestora aceloraşi măsuri administrative cu caracter politic, a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 117/D din 16 aprilie 2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost completată şi în consecinţă a obligat pârâtul să-i achite reclamantei suma de 25.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu de despăgubiri.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că părinţii reclamantei au avut domiciliul forţat în comuna H., judeţul Braşov începând cu data de 25 februarie 1954 şi până la data de 22 noiembrie 1976, iar apoi, începând cu data de 10 ianuarie 1978 şi până la decesul acestora din 8 mai 2006 şi respectiv 2 ianuarie 2005, astfel cum reiese din adresele emise de către S.P.C.L.E.P. C. şi respectiv adresa din 7 februarie 2002, a Ministerului Justiţiei – Direcţia Instanţelor Militare.
Tot astfel, mai arată instanţa fondului, prin sentinţa nr. 606 din 1 iunie 2009, dată de Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit că, în realitate, măsura domiciliului forţat instituită în ceea ce îi priveşte pe părinţii reclamantei a încetat nu la data stipulată în documentele emise de către autorităţi, ci la data de 21 august 1963, dată până la care aceştia au fost supravegheaţi de organele fostei miliţii şi nu puteau părăsi localitatea, decât cu aprobare prealabilă.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, deşi născută ulterior luării măsurii administrative faţă de părinţii săi, a fost şi ea afectată de strămutarea acestora şi interdicţiile impuse, putându-se concluziona că a avut domiciliu obligatoriu.
Ca atare, s-a apreciat că reclamanta – conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu cât şi în calitate de succesor în drepturi al antecesorilor săi, la cuantificarea acestora luându-se în considerare atât perioada de timp pentru care a operat această măsură cât şi faptul că reclamanta şi părinţii acesteia au beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri, de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov, a fost admis de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin Decizia din 9 septembrie 2010 a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 7.750 euro, în loc de 25.000 euro, în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar, a reţinut în esenţă că dreptul la acordarea de despăgubiri ca urmare a „condamnării" părinţilor şi bunicilor se naşte direct în patrimoniul succesorului, neavând loc o transmitere a dreptului pe cale succesorală, cum greşit susţine pârâtul.
La stabilirea noului cuantum al despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, dar şi prevederile OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte, durata măsurii abuzive şi consecinţele produse asupra persoanei şi familiei sale care, fără a constitui un „preţ al durerii", reprezintă o reparaţie pentru prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
Ca urmare, s-au acordat despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, 1.500 euro pentru descendenţii de gradul 1 şi 1.250 euro, pentru descendenţii de gradul 2.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, D.G.F.P. Braşov pentru Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia din apel după cum urmează:
- în mod greşit instanţa de control judiciar a obligat pârâtul la plata sumei de 7.750 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără a se ţine cont de faptul că reclamanta a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi a încasat o sumă lunară, recunoscută prin acţiunea introductivă, sumă care pe parcurs a fost reactualizată.
Tot astfel nu s-a reţinut că în baza acestui act normativ reclamanta a mai beneficiat şi de alte facilităţi la plata impozitelor locale, asistenţă medicală, medicamente, călătorii gratuite etc.
- instanţa nu a avut rol activ şi nu a solicitat reclamantei să depună dovada sumelor încasate până în prezent în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Tot astfel, toate afirmaţiile acesteia legate de existenţa unor persecuţii politice rămân la nivel de simple expuneri, nesusţinute de probe concludente.
- jurisprudenţa C.E.D.O., nu impune nicio obligaţie a Statului Român de a acorda daune morale foştilor deţinuţi politici.
De altfel, se mai arată, prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională, a abrogat textul în baza căruia s-a fundamentat cererea introductivă reţinând că acesta are aceeaşi finalitate cu prevederile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi constituie o reglementare paralelă.
- s-a încălcat principiul echităţii întrucât reclamanta, născută după strămutarea părinţilor săi, nu a făcut dovada existenţei unor consecinţe ulterioare ale acestei măsuri, în persoana sa, care să-i confere un drept la desdăunare.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
În examinarea căii extraordinare de atac şi analizarea criticilor formulate de recurent împotriva hotărârii atacate este important a se preciza, dintru început, că împrejurarea acordării unor drepturi reclamantei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu înlătură de plano, beneficiul acesteia la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care pretinde că a fost supusă, ea şi autorii săi, în perioada comunistă, acesta fiind doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în temeiul acestei legi căreia, în practica lor constantă, instanţele i-au recunoscut caracterul de complinire.
Soluţia rezidă din modul de redactare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Tot astfel, nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce vreun efect în privinţa situaţiei reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit după pronunţarea unei hotărâri definitive de recunoaştere a dreptului pretins, care-i conferă reclamantei situaţia de titular al unui „bun" în sensul Convenţiei.
Faţă de efectul ex nunc recunoscut deciziilor Curţii Constituţionale, prezumţia de constituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai ulterior publicării deciziei instanţei de contencios constituţional care, a avut loc după pronunţarea în cauză a unei hotărâri definitive.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului însă, la care recurentul face trimitere, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, ca despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Din această perspectivă se apreciază ca fiind fondată critica vizând lipsa de preocupare a instanţelor în a stabili, raportat la datele concrete ale cauzei, care este atingerea reală adusă de măsura administrativă, cu caracter politic, invocată, prestigiului şi respectiv demnităţii persoanei ce s-a pretins astfel lezată, precum şi suferinţele fizice şi psihice cauzate, pentru ca în final să se poată ajunge la aplicarea judicioasă a principiului echităţii.
Chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, beneficiarul unei indemnizaţii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este exclus de la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009, mutatis-mutandis această calitate nu-i conferă automat beneficiul acordării unor despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, decât dacă face dovada existenţei unui asemenea prejudiciu.
În speţă, din actele cauzei rezultă că reclamanta s-a născut ulterior strămutării părinţilor săi Ţ.S. şi Ţ.M. – prin Decizia M.A.I. nr. 239/1953 – respectiv la 4 februarie 1954, la data ridicării restricţiilor domiciliare (10 mai 1954) aceasta având vârsta de 3 luni (a se vedea în acest sens adresa Ministerului Apărării – Direcţia Instanţelor Militare nr. 1681 din 10 noiembrie 2008, cât şi adresa 1357/2007).
Tot astfel, nu s-a lămurit chestiunea localităţii unde s-a dispus strămutarea, reclamanta indicând comuna H., judeţul Braşov, în timp ce toate actele oficiale fac vorbire de localitatea M., judeţul Ialomiţa, părăsită de cei în cauză imediat după ridicarea măsurii.
De altfel, ambii părinţi ai reclamantei şi-au păstrat domiciliul din comuna H., judeţul Braşov, până la data decesului, survenit la 3 ianuarie 2005 şi respectiv 8 mai 2006, împrejurare ce urmează a fi avută în vedere, în aprecierea asupra caracterului de „domiciliu obligatoriu" al şederii lor pe raza acestei localităţi.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a judeţului Braşov, reprezentantă a Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 98/Ap din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 05 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5752/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5746/2011. Civil → |
|---|
