ICCJ. Decizia nr. 60/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 60/2011
Dosar nr. 29678/3/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 649 din 25 ianuarie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere precizată (acţiune în constatare); a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru primul capăt de cerere, ca rămasă fără obiect; s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocate pentru motivul că există lege specială – Legea nr. 10/2001 şi pentru motivul că s-au acordat despăgubiri pentru al doilea capăt de cerere (acţiune în revendicare); a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere (acţiune în revendicare); a unit cu fondul celui de-al doilea capăt de cerere (acţiune în revendicare) excepţia inadmisibilităţii invocate pentru încălcarea principiului unanimităţii; a respins primul capăt de cerere (acţiune în constatare), formulată de reclamanţii F.A.M., T.F.I.R., F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA ca inadmisibil; a disjuns judecata celuide-al doilea capăt de cerere (acţiune în revendicare) privind pe reclamanţii F.A.M., T.F.I.R., F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, fixând termen la 3 martie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 5451 din 9 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că imobilul are o valoare de peste 5 miliarde lei, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată la data de 4 august 2008, sub nr. 29678/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1351 din 23 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia de inadmisibilitate, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 56,55 m.p.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate, pe motivul încălcării regulii unanimităţii, s-a apreciat că este neîntemeiată, avându-se în vedere că, din certificatul de moştenitor, rezultă că reclamanţii sunt singurii moştenitori ai autorului lor F.M.
Chiar în situaţia în care s-ar reţine că aceştia au numai o cotă de 46/64 din masa succesorală, acţiunea în revendicare este admisibilă, chiar şi în cazul în care nu este formulată de toţi moştenitorii, principiul unanimităţii nefiind un impediment în realizarea unei asemenea acţiuni, în acest sens reţinându-se şi cazul Lupaş şi alţii împotriva României.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul, din materialul probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:
Autorul reclamanţilor, K.M., a dobândit imobilul litigios, în baza actului de vânzare – cumpărare, şi a actului de vânzare – cumpărare, imobil ce a fost transcris în cartea funciară.
Acest imobil a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 2729, astfel cum rezultă din adresă.
Ulterior, acest imobil a intrat în proprietatea pârâtei, în baza Legii nr. 15/1990, prin actul de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiat cu FPS, fiind emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 iunie 1996.
Acţiunea în revendicare este, potrivit definiţiei date în literatura specialitate, în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrină şi jurisprudenţă, se consideră că, în cadrul unei asemenea acţiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli, printre care şi aceea că, în situaţia în care titlurile emană de la autori diferiţi, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
În speţă, titlul autorului reclamanţilor îl reprezintă actele de vânzare - cumpărare menţionate.
În ceea ce priveşte titlul statului, de la care pârâta a dobândit imobilul litigios, reprezentat de Decretul nr. 92/1950, tribunalul a apreciat că act normativ nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, având în vedere că a contravenea dispoziţiilor constituţionale din 1948, a celor prevăzute de Codul Civil art. 480, 481 C. civ., cât şi a tratatelor internaţionale la care România era parte la data respectivă.
Mai mult, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei, valabile li respectivă.
În această situaţie, se consideră că statul nu a avut un titlu asupra imobilului litigios, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert T.P., raport omologat în cauză şi, ca urmare, nu avea posibilitatea înstrăinării acestuia către pârâtă, având în vedere că nu avea calitatea de proprietar al bunului.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că imobilul litigios nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului reclamanţilor, motiv pentru care acesta avea un drept patrimonial, ce s-a transmis reclamanţilor, în calitate de moştenitori, drept ce se analizează ca un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenţiei Drepturilor Omului.
Totodată, vânzarea imobilului litigios, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra imobilului, constituie, fără nicio îndoială, o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamai exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate, garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
În consecinţă, tribunalul a considerat că titlul reclamantului preferabil, fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâtei, pentru că provin la adevăratul proprietar, pe când cel al pârâtei provine de la un neproprietar.
Prin Decizia civilă nr. 92 din 9 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta pârâtă SC A. SA, împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 23 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Apelanta a fost obligată la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Asupra primului motiv de apel prin care se critică soluţia respingerii excepţiei de inadmisibilitate, în considerarea principiului unanimităţii, Curtea l-a apreciat ca nefondat, pentru următoarele argumente:
În cauză, s-a constatat că cererea având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în str. Dionisie Lupu, actualmente str. Tudor Arghezi şi revendicarea acestui imobil, compus din teren în suprafaţă de 56,55 m.p. şi construcţia aferentă, a fost introdus de reclamanţii F.A.M., F.I.R. şi F.E.L.A.T., în calitate de moştenitori ai lui M.F., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat, conform actului de vânzare – cumpărare din 31 martie 1919, de către Tribunalul Ilfov – Secţia notariat, şi a actului de vânzare – cumpărare, de către acelaşi tribunal, transcris la 8 ianuarie 1898.
Calitatea de succesori a reclamanţilor a fost dovedită prin certificatul de moştenitor din 17 decembrie 2002, emis de B.N.P. T.C., care atestă că defunctul F.M. a fost moştenit de către F.E.L.A.T., căreia i-a revenit cota de 7/64 din masa succesorală, T.F.I.R., căreia i-a revenit cota de 21/64 din masa succesorală, F.A.M.I, căruia i-a revenit 18/64 din masa succesorală şi F.E.N., căreia i-a revenit 18/64 din masa succesorală.
La data de 22 ianuarie 2005, numita F.E. a decedat, fiind moştenită de către reclamantul din prezenta cauză, F.A.M.I, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 8 iunie 2005, eliberat de B.N.P. I.L.M. şi certificatul de moştenitor testamentar din 20 martie 2006, eliberat de acelaşi birou notarial.
Or, din însumarea cotelor ce au revenit fiecărui moştenitor, conform certificatelor de moştenitor menţionate, rezultă o cotă totală de 64/64, ce acoperă întregul bun, astfel încât se constată că acţiunea în revendicare este introdusă de toţi succesorii legali ai bunului imobil, situat în Bucureşti, str. Dionisie Lupu, actualmente str. Tudor Arghezi, fiind respectat, în cauză, principiul jurisprudenţial al unanimităţii ca o pretinsă condiţie de exerciţiu a acţiunii în revendicare imobiliară.
Având în vedere susţinerile apelantei SC A. SA, expuse în conţinutul motivelor de apel, relative la principiul unanimităţii, Curtea a considerat necesar să precizeze, în considerarea hotărârilor pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Lupaş contra României şi Derscariu contra României, că, la acest moment, acest principiu al unanimităţii trebuie privit cu supleţe, el neputând fi opus, în mod automat, coproprietarilor sau coindivizarilor care revendică un bun imobil, instanţa învestită cu o astfel de acţiune având obligaţia de a examina care au fost motivele ce au determinat neîntrunirea unanimităţii, şi, în raport de aceste motive, să analizeze dacă opunerea excepţiei de inadmisibilitate, pentru nerespectarea principiului jurisprudenţial al unanimităţii, nu lasă fără conţinut dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, reglementat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept de acces care, deşi nu este unul absolut, putând fi supus limitărilor legale, trebuie să rămână un drept efectiv.
Constatând, însă, că, în cauza dedusă judecăţii, principiul unanimităţii este întrunit, cererea fiind introdus de toţi comoştenitorii, Curtea a apreciat că nu se mai impune analiza acestui motiv de apel din perspectivă convenţională.
În ceea ce priveşte împrejurarea invocată de apelantă, conform căreia certificatul de moştenitor din 17 decembrie 2002 nu ar fi complet, lipsindu-i menţiunile finale şi semnătura notarului public, Curtea a constatat că acesta cuprinde menţiunile reglementate de art. 83 din Legea nr. 36/19895 republicată şi face dovada calităţii de moştenitor până la înscrierea în fals sau anularea sa prin hotărâre judecătorească, în sensul art. 88 din acest act normativ.
Asupra motivului de apel, prin care se invocă faptul că Decretul nr. 92/1950 ar constitui titlu valabil al statului, Curtea a constatat că acest aspect de legalitate a fost tranşat prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, însă, chiar şi în absenţa unei asemenea reglementări exprese, instanţa ar fi avut posibilitatea să examineze valabilitatea titlului statului, prin raportare la dispoziţiile constituţionale de la momentul preluării bunului, şi chiar la dispoziţiile individuale ale Decretului nr. 92/1950, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a posibilităţii de a cenzura un astfel de titlu echivalând cu încălcarea dreptului de acces la instanţă reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Brumărescu contra României).
În virtutea acestei competenţe, instanţa de fond a analizat titlul de preluare a imobilului în litigiu şi a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil, întrucât acesta contravenea dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948, dispoziţiilor art. 480 şi art. 481 C. civ., şi tratatelor internaţionale la care România era parte la acea dată, argumentul apelantei, în sensul că însăşi Constituţia de la 1948, în art. 10 şi 11, prevedea exproprierea şi naţionalizarea imobilelor, fiind incomplet, câtă vreme orice privare de proprietate trebuia însoţită de o dreaptă şi prealabilă despăgubire conform acestor norme constituţionale, despăgubire ce nu s-a plătit autorului intimaţilor - reclamanţi.
În ceea ce priveşte titlurile de proprietate, a căror comparare s–a solicitat, Curtea a reţinut, în dezacord cu apelanta SC A. SA, că nu poate susţine că titlurile părţilor provin de la acelaşi autor, câtă vreme titlul reclamanţilor, în calitate de succesori legali ai autorului lor, F.M., reprezintă contractul de vânzare - cumpărare, şi actul de vânzare - cumpărare, iar titlul apelantei - pârâte reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 septembrie 1996, emis în baza Legii nr. 15/1990, şi acesta provine de stat, care a preluat în mod nevalabil imobilul în litigiu şi care nu putea transmite ceea ce nu avea, nefiind un verus dominus.
Or, constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare imobilului în litigiu, s-a constatat, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate al reclamanţilor - intimaţi asupra acestui imobil, care nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor.
Reţinând că, prin dispoziţiile nr. 848 din 10 martie 2003 şi nr. 3015 din 21 iunie 2004 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, în proprietatea doamnei T.F.I.R., respectiv, s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele vândute conform contractelor de vânzare - cumpărare enunţate în acea dispoziţie şi pentru cotele de teren aferente acestora, în suprafaţă de 200,79 mp, persoanelor îndreptăţite F.A.M., F.I.R., F.E.L.A.T. şi F.E.N., rămânând nerestituită suprafaţa de 56,55 mp, situata în Bucureşti, str. Tudor Arghezi, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul T.P., suprafaţă ce nu a fost inclusă în dispoziţiile menţionate, conform adresei din 07 ianuarie 2010, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie, şi completării raportului de expertiză, depuse la dosar la data de 22 iunie 2009, Curtea a apreciat având în vedere argumentele deja expuse, că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, atunci când a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
Pentru considerentele deja expuse, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 23 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi F.A.M., F.I.R. şi F.E.L.A.T.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 298 C. proc. civ., Curtea a obligat-o pe apelanta SC A. SA la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA considerând-o ca nelegală şi netemeinică, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi în subsidiar casarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea capătului al doilea de cerere ca neîntemeiat, cu obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii invocate de recurentă atât sub aspectul incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 cât şi a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care Decizia pronunţată de instanţa de apel este nulă. Acest aspect este consemnat în practicaua deciziei recurate, instanţa nefăcând aplicarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., lăsând nesoluţionate apărările sale.
2. În mod greşit a fost soluţionat capătul de acţiune în revendicare. Astfel noţiunea de titlu, contradictorie, impune analiza momentului preluării imobilului, respectiv art. 645 C. civ., sens în care în baza principiului tempus regit actum, Decretul nr. 92/1950 reprezintă titlu valabil. În acelaşi timp, noţiunea de titlu impune şi analiza principiului neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care exclude orice interpretare privind nevalabilitatea titlului statului care rezidă din art. 645 C. civ. prin interpretarea altor dispoziţii legale ulterioare care încalcă principiul neretroactivităţii legii.
Problema de drept care trebuie dezlegată de instanţă constă în aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, recurenta arată că a dobândit drepturi de proprietate prin efectul legii, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu a fost atacat, ceea ce înseamnă că act administrativ fiind se bucură de prezumţia de legalitate, circumscriindu-se sub aspectul jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului cauzei Raicu.
Titlul de care se folosesc reclamanţii este titlul autorilor lor (actele de vânzare – cumpărare) care a fost supus transmisiunii către stat şi ulterior către recurenţi prin efectul legii, situaţie în care în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens invocă Decizia nr. 33 din 9 iunie 0208, acţiunea în revendicare putând fi primită doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele.
În mod corect instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a apelului declarat de pârâtă, considerând excepţia invocată de apelantă ca făcând parte din motivarea apelului.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 649 din 25 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti au fost examinate excepţiile fundamentate de pârâtă pe dispoziţiile art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în constatarea caracterului nevalabil al preluării imobilului reclamanţilor intimaţi şi corelativ excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte având acelaşi temei juridic atât în capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii actului de preluare cât şi în cel privind acţiunea în revendicare. Tot astfel, prin aceeaşi sentinţă au fost respinse excepţiile formulate de recurentul – pârât vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare – consecinţă a existenţei legii speciale (Legea nr. 10/2001) şi a împrejurării că s-ar fi acordat deja despăgubiri reclamanţilor – intimaţi, instanţa singularizând temeiul juridic al cererii în revendicare pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) adică pe compararea de titluri.
Faţă de cele dispuse prin hotărârea judecătorească împotriva căreia nu s-au exercitat căile de atac prevăzute de lege, rezultă că petitul cererii în revendicare s-a singularizat ca cerere şi calificare juridică, necontestată de recurenţii pârâţi, restul dispoziţiilor hotărârii intrând în puterea lucrului judecat.
Prin urmare, excepţiile invocate şi consemnate aşa cum indică recurentul în practicaua deciziei recurate vizau aspecte soluţionate prin sentinţa nr. 649 din 25 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti împotriva cărora nu a exercitat nicio cale de atac. Pe de altă parte, excepţiile pretins nesoluţionate priveau modalitatea de soluţionare a primului capăt de cerere al acţiunii în revendicare, act privitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului reclamantului, capăt de acţiune respins de instanţă şi în consecinţă fără interes din punctul de vedere al recurentului care a triumfat din moment ce acest capăt de cerere al acţiunii în revendicare a fost respins.
Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat, instanţa netrebuind a răspunde unei excepţii tranşate anterior prin sentinţa citată, cu atât mai mult cu cât în substanţa motivării deciziei recurate, problema nevalidităţii titlului statului asupra imobilului revendicat a fost motivată prin indicarea dispoziţiilor legale în materie şi în mod pregnant prin invocarea dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 care indică expres ca fiind imobile preluate abuziv, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Într-o atare situaţie, orice raţionament legat de preluarea cu titlu valabil a imobilelor aflate sub imperiul Decretului nr. 92/1950 este contrar dispoziţiilor legale citate şi lipseşte de substanţă criticile, argumentate ori raţionamentele legate de valabilitatea preluării imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. este neîntemeiat.
În mod legal a reţinut instanţa de apel că titlurile părţilor a căror comparare s-a solicitat, provin de la autori diferiţi; autorul reclamanţilor pentru aceştia şi Statul Român pentru recurenta pârâtă, titlul reclamanţilor fiind contractul de vânzare – cumpărare şi acela de vânzare – cumpărare căruia nu i se poate opune certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în condiţiile Legii nr. 15/1990 deoarece acesta provine de la stat, printr-o preluare nelegală. Cum nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu a fost constatată retroactiv, corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii intimaţi nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor, şi a dispus obligarea pârâtei recurentei la a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 56,55 m2 teren, reîntregind astfel proprietatea restituită de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin cele două dispoziţii (din 10 martie 2003 şi din 21 iunie 2009).
Tot astfel, prin sentinţa nr. 649 din 25 ianuarie 2008 împotriva căreia nu s-a exercitat nicio cale de atac instanţa a statuat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun situaţie în care nu se mai poate repune în discuţie acest aspect.
Neafectarea unui alt drept de proprietate ori a securităţii raporturilor juridice la care face referire Decizia nr. 33/2008 priveşte dreptul de proprietate care s-a constituit fără a purta în sine viciul nevalabilităţii consecinţă a lipsei dreptului în sine al transmiţătorului datorat nevalabilităţii preluării lui de la adevăratul proprietar.
Faţă de cele reţinute instanţa urmează a respinge recursul fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 92/A din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6225/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5884/2011. Civil → |
|---|
