ICCJ. Decizia nr. 5923/2011. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5923/2011
Dosar nr. 49047/3/2009
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 6 august 2009 sub nr. 1255/122/2009, reclamanţii Ţ.B.P.C. şi Ţ.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 C., Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Giurgiu, Comuna C., prin primar, Comuna C., prin Consiliul Local, prin primar, M.A.I., I.J.P. Giurgiu, să se constate nulitatea absolută parţială a hotărârii din 09 septembrie 1991 a Comisiei Judeţene Giurgiu de fond funciar, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul Post de Poliţie C., în temeiul art. II al Titlului I din Legea nr. 247/2005; să se constate nulitatea absolută a deciziei de respingere a notificării din 21 iunie 2006 a M.A.I., în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi a art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005; să fie obligaţi pârâţii M.A.I. şi I.J.P. Giurgiu să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă de 1.597 m.p. din str. R.Ş., sat C., comuna C., judeţul Giurgiu; să oblige pârâţii M.A.I. şi I.J.P. Giurgiu să-şi ridice construcţiile de pe teren, conform art. 494 C. civ.; să oblige pârâţii M.A.I. şi I.J.P. Giurgiu la plata despăgubirilor materiale şi morale prin acordarea contravalorii lipsei de folosinţă, timp de 38 de ani, stabilită la suma forfetară de 100.000 dolari S.U.A., în echivalent RON la data executării, conform art. 998 şi urm.C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 196 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Giurgiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta este instanţa de la sediul unităţii deţinătoare competentă a soluţiona contestaţia împotriva dispoziţiei de restituire emisă de aceasta, care, în speţă, este M.A.I.
Prin sentinţa civilă nr. 434 din 30 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Comisia Judeţeană de fond funciar Giurgiu; a respins excepţia tardivităţii invocată de pârâţii M.A.I. şi I.J.P. Giurgiu, excepţia inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul I.J.P. Giurgiu; a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, pentru argumentele arătate pe larg în considerentele respectivei hotărâri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, iar cu prilejul instrumentării cauzei în această cale de atac, au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) prima teză; art. 8 -20; art. 22; art. 25; art. 27-31 alin. (2); art. 33-36 alin. (1), (5) şi (6); art. 37-48; art. 51-65; art. 74-76; art. 104-105; art. 118 şi art. 123 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată; a Legii nr. 169/1997, modificată şi completată; a Legii nr. 1/2000, modificată şi completată; a Legii nr. 80/1992, a Cap. 7 „Lichidarea patrimoniului” din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991; a H.G. nr. 453/ din 27 iunie 1991; a Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.
Prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 5 alin. (1) prima teză; art. 8 -20; art. 22; art. 25; art. 27-31 alin. (2); art. 33-36 alin. (1), (5) şi (6); art. 37-48; art. 51-65; art. 74-76; art. 104-105; art. 118 şi art. 123 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată; a Legii nr. 169/1997, modificată şi completată; a Legii nr. 1/2000, modificată şi completată; a Legii nr. 80/1992, a Cap. 7 „Lichidarea patrimoniului” din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991; a H.G. nr. 453/ din 27 iunie 1991; a Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă, faţă de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 şi urm. din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri, reclamantul Ţ.B.P.C. a declarat recurs verbal, în şedinţă publică, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamantei Ţ.E., depunând ulterior şi motive scrise, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au criticat soluţia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale, în condiţiile în care excepţia invocată are o strânsă legătură cu cauza ce face obiectul acestui dosar, având în vedere obiectul şi temeiurile legale ale cererii introductive de instanţă, precum şi faptul că s-a constatat în cercetarea judecătorească efectuată anterior în cauză că, în fapt, statul român nu are şi nici nu pretinde că ar avea un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, dar care este ocupat în fapt de pârâtul M.A.I.
S-a arătat, totodată, că instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu motivarea că s-ar fi invocat doar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor din legile organice speciale din materia fondului funciar, refuzând să se pronunţe şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 10/2001 şi, respectiv, a Legii nr. 213/1998, despre care a arătat că nu ar avea legătură cu cauza recalificată, în mod nelegal, ca şi „contestaţie la Legea nr. 10/2001”, contrazicând astfel probele existente la dosar.
Raportat la recalificarea dată cauzei, în mod nelegal, instanţa nu a motivat în ce ar consta inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Reclamanţii au invocat jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cauzele: Toşcuţă şi alţii împotriva României – prin care instanţa a reţinut că anularea titlurilor de proprietate emise în baza legilor fondului funciar se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1; Jones contra României - prin care s-a arătat că atâta timp cât beneficiarului unui act administrativ prin care se recunoaşte dreptul de proprietate, nu i se poate reţine nici o culpă, anularea acestui act, fără a se oferi o despăgubire echitabilă beneficiarului, pe motiv că autorităţile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerinţele legale pentru emiterea acestuia, constituie o privare de proprietate nejustificată; Ioan contra României – prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, prin emiterea a două titluri de proprietate pentru acelaşi teren, iar Curtea Europeană a reiterat constatările din hotărârile date în cauzele Manoilescu şi Dobrescu contra României, precum şi Drăculeţ contra României, în sensul că o decizie administrativă prin care se recunoaşte calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil se analizează ca o creanţă împotriva statului, suficient de bine stabilită pentru a putea fi calificată ca „valoare patrimonială” protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1, iar în aceeaşi hotărâre Curtea a arătat că autorităţile cărora le revin atribuţii în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi exonerate de responsabilităţi, dacă prin acţiunile lor aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate au fost îndeplinite în cauză, obiectul acesteia l-au făcut dispoziţii ale legilor din materia fondului funciar, ale Legii nr. 10/2001 şi care privesc proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, incidente în cauză şi care fac obiectul dezbaterilor acestui dosar.
Reclamanţii au mai arătat că prevederile ce au făcut obiectul excepţiei nu au fost declarate anterior ca neconstituţionale, iar soluţia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare.
Reclamanţii au descris pe larg evoluţia dosarului de faţă, făcând ample consideraţii cu privire la obiectul cauzei, greşit recalificat, în opinia lor, de către instanţa de apel.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
În calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 434 din 30 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, anterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate - a cărei soluţionare, sub aspectul legalităţii dispoziţiei instanţei de apel, reprezintă obiectul recursului de faţă -, la termenul de judecată din 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 împotriva Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I.
Atare calificare juridică nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, care nu este învestită cu soluţionarea recursului împotriva deciziei Curţii de Apel asupra apelului însuşi (de altfel, o asemenea decizie nu a fost, încă, pronunţată), astfel încât calificarea obiectului cererii reprezintă premisa de analiză a legalităţii încheierii prin care instanţa de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pentru acest motiv, urmează a fi înlăturate susţinerile recurenţilor – reclamanţi în legătură cu calificarea juridică greşită a obiectului cererii de chemare în judecată.
În raport de obiectul cererii, astfel cum a fost redat în încheierea de şedinţă din 2 noiembrie 2010 a instanţei de apel (în scopul determinării naturii căii de atac exercitate – apel sau recurs), Înalta Curte constată că sesizarea Curţii Constituţionale pentru excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 80/1992, H.G. nr. 131/1991, Legea nr. 36/1991) a fost, în mod corect, respinsă de către Curtea de Apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele descrise de art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din legea specială conduce la inadmisibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional, astfel cum prevede explicit alin. (5) al aceleiaşi norme.
Potrivit art. 29 alin. (1), excepţia trebuie să vizeze norme dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Pe lângă faptul că sesizarea Curţii Constituţionale relativă la dispoziţii dintr-o hotărâre de guvern este inadmisibilă, deoarece se poate referi doar la o lege sau o ordonanţă, concluzia inadmisibilităţii se reţine şi din perspectiva legăturii cu cauza. Dat fiind că, în speţă, este vorba despre o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, o analiză a constituţionalităţii legilor fondului funciar este lipsită de finalitate, deoarece aceste norme nu sunt incidente în cauză şi nu interesează conformitatea ori neconformitatea lor cu Constituţia.
Neîntrunirea cerinţei prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 fiind suficientă pentru adoptarea soluţiei asupra sesizării Curţii Constituţionale, urmează a fi respinse motivele de recurs relative la legile fondului funciar, inclusiv la jurisprudenţa C.E.D.O. privind cauze de fond funciar, fără a fi necesară raportarea la celelalte cerinţe din art. 29 alin. (2) şi (3).
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 10/2001, sesizarea Curţii Constituţionale este, de asemenea, inadmisibilă, urmare a neîndeplinirii aceleiaşi cerinţe a legăturii cu cauza.
După cum rezultă din actele dosarului, prin decizia nr. 1348/2006 emisă de M.A.I., contestată în cauză, notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din lege, iar prima instanţă a respins contestaţia, apreciind că entitatea emitentă a deciziei a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 22.
În acest context, obiectul judecăţii în apel îl poate reprezenta, în primul rând, soluţia primei instanţe astfel motivată (evident, în măsura în care s-au formulat motive de apel pe acest aspect), astfel încât cerinţa legăturii cu cauza este întrunită numai în raport de norma a cărei aplicare de către prima instanţă ar urma să fie supusă controlului judiciar exercitat de instanţa de apel.
Se constată, astfel, că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către reclamanţi cu referire la alte 19 prevederi ale Legii nr. 10/2001, altele decât norma vizând termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, nu are legătură cu judecarea cauzei în apel, motiv pentru care sesizarea Curţii Constituţionale este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce priveşte art. 22 din Legea nr. 10/2001, deşi este menţionat printre cele 20 de dispoziţii din Legea nr. 10/2001 pretins neconstituţionale, se observă că reclamanţii nu motivează în fapt neconformitatea acestei norme cu legea fundamentală, nefăcând nicio referire la conţinutul normei şi al dispoziţiei din Constituţie în raport cu care legea specială ar fi neconstituţională.
Reclamanţii au formulat generic susţineri referitoare la încălcarea dreptului lor de proprietate, prin prisma faptului că acesta le-ar fi fost recunoscut încă din anul 1991, susţineri ce exced cadrului procesual fixat prin contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Ca atare, se apreciază că, şi în privinţa art. 22 din Legea nr. 10/2001, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu cauza, din moment ce reclamanţii nu formulează un raţionament juridic clar în ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a normei, simpla referire la normă nefiind suficientă pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Reclamanţii au invocat, totodată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, context în care se reţine că în considerentele sentinţei civile nr. 434 din 30 martie 2010, se arată că cea mai mare parte a motivării acţiunii reclamanţilor, astfel cum a fost completată şi precizată, se referă la revendicarea imobilului şi că reclamanţii ar fi putut să se prevaleze de dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., revendicând imobilul de la posesorul neproprietar.
Aceste considerente ale Tribunalului urmează a fi cenzurate de către instanţa de apel, la momentul soluţionării căii de atac împotriva sentinţei (inclusiv în contextul aprecierii asupra obiectului cererii de chemare în judecată), însă, în contextul excepţiei de neconstituţionalitate invocate, este de relevat faptul că reclamanţii pretind un drept de proprietate asupra imobilului, protejat inclusiv prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate este lipsită de interes, cât timp reclamanţii înţeleg să se prevaleze de legea respectivă tocmai pentru a susţine existenţa dreptului lor de proprietate şi inexistenţa dreptului de proprietate al statului sau al unei unităţi administrativ – teritoriale (implicit, al oricărei persoane fizice sau juridice care ar fi dobândit imobilul de la acestea), iar eventuala constatare a neconstituţionalităţii legii ar conduce la înlăturarea acesteia, lipsind de suport o apărare esenţială a reclamanţilor din cauză.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, sesizarea Curţii Constituţionale a fost respinsă, prin aplicarea corespunzătoare a legii şi va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Ţ.B.P.C. şi Ţ.E. împotriva încheierii de şedinţă din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5920/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5924/2011. Civil → |
|---|
