ICCJ. Decizia nr. 6226/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6226/2011
Dosar nr.1511/119/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 12 august 2009, B.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării la 3 ani închisoare, dispusă prin sentinţa penală nr. 1221 din 14 decembrie 1972 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare şi obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei în loc de deţinere.
Tribunalul Covasna, secţia civilă, prin sentinţa nr. 326 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Covasna. A constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen., prin sentinţa penală nr. 1221 din 14 decembrie 1972 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 25.000 euro prin echivalent în lei din data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că pedeapsa aplicată reclamantului constituie o condamnare cu caracter politic întrucât prin săvârşirea faptei s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, mai exact alegând privarea de libertate în locul anihilării credinţei sale religioase, reclamantul, voit sau nu, a reuşit să exprime un protest împotriva dictaturii comuniste, cerând practic să-i fie respectat un drept fundamental, respectiv acela de a avea propria credinţă şi de a o practica.
Cu alte cuvinte, tribunalul a considerat că fapta de neprezentare la încorporare era una care căpăta valenţe penale datorită scopului pe care îl urmărea cel care o săvârşea, acela de a i se asigura libertatea conştiinţei şi credinţei, putându-se vorbi aşadar de o faptă care avea ca scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999.
S-a reţinut totodată că statul comunist a fost unul ateu, în care au fost persecutaţi nu doar adepţii cultului „Martorii lui Iehova" ci şi greco – catolicii şi chiar ortodocşii, fiind evident astfel că pedeapsa la care a fost condamnat reclamantul nu a fost pronunţată pentru atitudinea acestuia de refuz de a apăra ţara ci în principal pentru că făcea parte dintr-un cult interzis care evita contactul cu arma.
Referitor la Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, tribunalul a constatat că nu poate afecta considerentele de mai sus, întrucât obligativitatea acesteia pentru instanţe se referă la dezlegarea problemei de drept judecate, or, respectiva decizie, aşa cum rezultă din dispozitivul ei, are în vedere interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990, neputându-se socoti că raţionamentul dezvoltat se răsfrânge şi asupra interpretării şi aplicării prevederilor Legii nr. 221/2009, doar pentru motivul că cele două acte normative reglementează aceeaşi materie sau materii similare.
Prin Decizia nr. 114/Ap din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Covasna împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, însă enumeră în cuprinsul său condamnările care au de drept un conţinut politic, iar condamnarea reclamantului, ca urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un caracter politic şi nu se circumscrie situaţiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din lege.
Fapta reclamantului, care din motive de conştiinţă a refuzat satisfacerea stagiului militar obligatoriu, determinat de apartenenţa la organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova", a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen. Întrucât instituirea obligaţiei de exercitare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii fără discriminare pe motive religioase nu se poate considera că scopul respectivelor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste şi ca atare nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic.
Instanţa de apel a constatat astfel că respectiva condamnare a reclamantului pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Condamnarea pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile şi politice, deoarece, în perioada respectivă, Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea la art. 40 şi obligativitatea serviciului militar. Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ţine de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituire a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii acestuia fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
Curtea de apel a constatat că aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova" a concluzionat că art. 9 din Convenţie, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b) nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009).
De altfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia în interesul legii nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În motivarea acestei decizii se analizează natura infracţiunilor de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, concluzionându-se în sensul că restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu ţinea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
S-a constatat astfel de către curtea de apel că, deşi Decizia este emisă pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi nu a unui text de lege invocat în susţinerea prezentei acţiuni, problema de drept dezlegată este aceeaşi, iar respectiva decizie devine, prin raportare la dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., obligatorie pentru instanţele de judecată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia.
A arătat că Decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii întrucât Decizia nr. 32/2009 vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
A precizat că instanţa ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999, în raport de care caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor.
A considerat astfel că este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar sau dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, atâta timp cât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
În continuare, a arătat că prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului – Lege nr. 118/1990, act normativ care condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist.
A apreciat că intenţia evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ.
Un alt argument a considerat că rezidă din conţinutul art. 2 din OUG nr. 214/1999, arătând că infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie şi anume acela de a-şi exercita liber cultul religios. Refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase având evident un caracter politic.
A subliniat, de asemenea, că Legea nr. 221/2009 enumeră expres la art. 7 situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celor săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa era ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării întrucât Decizia nr. 32/2009 vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009 nu poate fi primită.
Astfel, în faza apelului – soluţionat prin Decizia ce face obiect al recursului – reclamantul nu a cerut administrarea de probe suplimentare, de natură a contracara motivele de apel dezvoltate de pârâtul Statul Român.
Sub acest aspect, pentru a fi vorba de o probă pertinentă în cauză, aceasta ar fi trebuit să conducă la demonstrarea săvârşirii infracţiunii în scopul indicat de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, ceea ce nu s-a realizat în speţă.
Nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la invocarea greşită de către instanţa de apel, în motivarea soluţiei, a Deciziei în interesul legii nr. 32/2009 care vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990.
Respectiva susţinere a recurentului este una formală şi fără finalitate în speţa dedusă judecăţii, date fiind dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanţe.
Problema de drept dezlegată prin Decizia obligatorie a secţiilor unite ale Înaltei Curţi a fost una concretă, cu directă incidenţă şi în speţa de faţă, stabilindu-se că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice".
Or, recurentul a suferit o condamnare prin sentinţă penală definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, încriminată prin dispoziţiile art. 354 C. pen., infracţiune relativ la care prin Decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că este infracţiune de drept comun, dată fiind absenţa scopului acestei reglementări din legea penală de protejare a regimului politic existent la acea dată.
Prin urmare, ceea ce a reţinut instanţa evocând Decizia în interesul legii menţionată a fost calificarea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni.
Or, în speţă se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova), în condiţii în care, la fel ca şi în situaţia Decretului – lege nr. 118/1990, noul act normativ, respectiv Legea nr. 221/2009 nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia – premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico – juridic fiind aceeaşi, concluzia instanţei nu putea fi diferită de interpretarea dată de secţiile unite.
Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputând fi considerată ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ şi apoi a celui profesionist, aceste aspecte prezentând relevanţă în soluţionarea cauzei, contrar susţinerilor recurentului.
În sfârşit, această soluţie legală, ca opţiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relaţiile sociale în plan naţional, nu încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenţie care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova" a concluzionat că „art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)."
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 114/Ap din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7476/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6527/2011. Civil → |
|---|
