ICCJ. Decizia nr. 6081/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6081/2011
Dosar nr. 39197/3/2008
Şedinţa publică din 16 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 20 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 39197/3/2008, reclamantele L.M., D.A.S., M.V.S., L.C.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, imobil ce a aparţinut autorului lor, L.A., şi care constă în teren viran în suprafaţă de 560 mp.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut lui L.A. - căsătorit cu L.M., astfel cum rezultă din actele de proprietate anexate notificării şi a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, fără plata vreunei despăgubiri.
S-a mai arătat că reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi vreun răspuns până la data formulării acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin sentinţa civilă nr. 58 din 20 ianuarie 2010 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor D.A.S., M.V.S., L.C.E. şi a respins cererea formulată de acestea pentru lipsa calităţii procesuale active, a admis cererea formulată de L.M. şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să restituie reclamantei, în natură, terenul situat în Bucureşti, sectorul 2 în suprafaţă de 570 mp, identificat prin pct. A, B, C, D, pe planul anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul A.I.
În motivarea sentinţei, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Calitatea procesuală activă este una din condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Raportat la aceste dispoziţii legale, tribunalul a constatat că reclamantele D.A.S., M.V.S. şi L.C.E., care nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, nu au calitatea de a solicita în instanţă retrocedarea imobilului în litigiu.
Prin notificarea din 5 noiembrie 2001 comunicată Prefecturii Municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J., S.D., reclamanta L.M. este cea care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul situat în Bucureşti, la fosta adresă din sector 2, compus din teren în suprafaţă de 570 mp.
Prefectura Municipiului Bucureşti a trimis notificarea formulată de reclamantă spre competentă soluţionare Primăriei Municipiului Bucureşti, unde s-a format Dosarul nr. 34793, pentru analizarea acestei cereri.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depuneri actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, unitatea deţinătoare este obligată ca prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite măsuri reparatorii.
Până la data sesizării instanţei şi a soluţionării cererii de chemare în judecată de către tribunal, Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis dispoziţie motivată prin care să se pronunţe asupra cererii formulate de reclamanta L.M., privind restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că este competentă să soluţioneze pe fond notificarea formulată de reclamantă, atitudinea pârâtei echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare, sens în care s-a pronunţat şi Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe fondul notificării, tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, reclamanta L.M. şi soţul său, L.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren viran în suprafaţă de 570 mp.
Din înscrisurile depuse la dosar, a reieşit că imobilul situat în Bucureşti, a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951, în baza cărţii de judecată din 22 martie 1952 a Judecătoriei a III-a Urbană Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 4678/1965 a Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie, rămasă definitivă, a fost anulată cartea de judecată civilă din 22 martie 1952 a Judecătoriei a III a Urbană Bucureşti.
Prin Decizia nr. 3153/1966 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Bucureşti s-a dispus retrocedarea terenului către L.A. şi L.M.
Prin Decretul nr. 97/1974 s-a dispus exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile situate pe teritoriul Municipiului Bucureşti. În Anexa la decret, la poziţia 100, sunt menţionaţi L.A. şi L.M. cu imobil expropriat situat, sector 2, format din teren în suprafaţă de 100 mp.
Din adresa din 14 decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală a rezultat că în evidenţele cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii în anul 1986, imobilul cu adresa poştală în sector 2 a fost înscris cu teren în suprafaţă de 540 mp proprietate de stat, categoria de folosinţă “construcţii şi curţi” cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Consiliul Popular al Sectorului 2 Bucureşti.
Prin urmare, tribunalul a reţinut din înscrisurile depuse la dosar că imobilul situat în Bucureşti, sector 2, fosta proprietate a reclamantei L.M. şi a soţului acesteia L.A. a fost preluat în proprietatea statului după cum urmează: o suprafaţă de 100 mp teren prin Decretul de expropriere nr. 97/1974, iar restul terenului fără titlu - având în vedere că la nivelul anului 1986 figura ca proprietate de stat. Cu privire la suprafaţa terenului, tribunalul a avut în vedere actul de proprietate al reclamantei şi soţului acesteia, respectiv actul de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în care s-a menţionat că terenul era în suprafaţă de 570 mp.
Potrivit adreselor din 12 decembrie 1003 şi 12 noiembrie 2001 emise de SC A. SA, pentru imobilul preluat de stat de la reclamantă şi soţul său, nu le-au fost acordate despăgubiri.
Unul din foştii coproprietari ai imobilului (L.A.), a decedat la data de 29 noiembrie 1981, de pe urma sa rămânând ca moştenitori reclamanta L.M., în calitate de soţie supravieţuitoare şi reclamantele D.A.S., M.V.S. şi L.C.E., în calitate de fiice.
Prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză de expertul A.I. a fost identificat imobilul în litigiu, situat la fosta adresă, în suprafaţă de 570 mp şi s-a stabilit că acesta nu este afectat de construcţii, de reţele subterane, însă este utilizat de riverani ca parcare, unii dintre aceştia amplasându-şi câteva garaje prefabricate tip “G.”.
Din adresa din 13 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Urbanism şi Amenajarea Teritoriului a rezultat că pentru garajele amplasate pe terenul situat în sectorul 2 nu au fost emise autorizaţii de construire.
Raportat la situaţia de fapt reţinută şi văzând dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanta L.M. are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 570 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expertul A.I. (delimitat prin punctele A, B, C, D pe planul-anexă nr. 2 la raportul de expertiză), întrucât a avut calitatea de coproprietară a imobilului la data preluării de către stat şi totodată este moştenitoare a celuilalt coproprietar (beneficiind şi de cotele cuvenite celorlalte reclamante, care deşi au calitatea de moştenitoare ale acestuia, nu au formulat notificări în termenul prevăzut de lege).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantele cât şi pârâtul.
Reclamantele L.M., D.A.S., M.V.S.și L.C.E. au criticat sentinţa sub două aspecte.
O primă critică are în vedere greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor D.A.S., M.V.S. și L.C.E. argumentele prezentate fiind acelea că acestea sunt moştenitoarele autorului L.A., în calitate de fiice conform certificatului de moştenitor din 2003, calitate în care sunt îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
A doua critică are în vedere nelegalitatea sentinţei sub aspectul obligării pârâtului să emită decizie de restituire în natură a terenului în litigiu, deşi instanţa se putea pronunţa direct asupra notificării în temeiul efectelor Deciziei nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat sentinţa arătând că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantele fiind cele care aveau obligaţia de a urmări stadiul soluţionării notificării şi a depune actele doveditoare, întrucât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) este unul de recomandare.
Totodată, s-a arătat că lipseşte situaţia juridică a imobilului nefiind lămurită împrejurarea dacă există elemente de sistematizare şi în ce constau acestea.
Prin Decizia civilă nr. 629/ A din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bcureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în parte sentinţa, în sesul că s-a dispus obligarea pârâtului să restituie în natură către reclamanta L.M., imobilul situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 570 mp, identificat potrivit raportului de expertiză efectuat de expert A.I.; s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat a fi nefondată prima critică formulată de reclamante cu privire la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
S-a constatat că în cauză, numai reclamanta L.M., soţia supravieţuitoare a defunctului L.A. s-a conformat dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, formulând notificarea în termenul prevăzut de lege, notificare pe care a formulat-o în nume propriu, fără a se indica şi ceilalţi moştenitori ai defunctului L.A.
Ca atare, în contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate avea calitate procesuală decât partea care a formulat notificarea nefiind posibilă o repunere în termen pentru celelalte reclamante care nu au înţeles să uzeze de drepturile conferite de art. 4 din Legea nr. 10/2001, în termenul impus de lege prin dispoziţiile art. 22.
S-a apreciat fondată critica apelantelor în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de obligare a pârâtului să emită decizia de restituire în natură, în favoarea reclamantei L.M.
Sub acest aspect, s-a constatat că deşi instanţa de fond a reţinut corect efectele Deciziei nr. 20/2007 nu le-a acordat întreaga eficienţă în cadrul contestaţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, potrivit recursului în interesul legii, atribuţia instanţei de judecată de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată, dispunând obligarea pârâtului să restituie în natură imobilul către reclamanta L.M., imobil situat în Bucureşti, sectorul 2, în suprafaţă de 570, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de ing. A.I.
Apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost găsit nefondat, având în vedere că deşi reclamanta L.M. a învestit pârâtul cu notificare în condiţiile legii speciale, acesta nu a soluţionat-o în termenul prevăzut de lege.
În acest sens, instanţa de apel a apreciat că dacă pârâtul ar fi constatat că este necesar să se completeze dosarul ar fi putut solicita în scris reclamantei actele pretinse, ceea ce în speţă nu se verifică.
Dimpotrivă, instanţa a reţinut diligenţa reclamantei care a completat dosarul administrativ cu situaţia juridică a imobilului, atât în anul 2001, 2002, cât şi în anul 2004.
În ceea ce priveşte incertitudinea situaţiei juridice a imobilului restituit şi lipsa rolului activ al tribunalului, instanţa de apel a constatat că la dosar există numeroare relaţii provenind de la autorităţi din care rezultă atât modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, instanţa de fond făcând referire în mod expres la aceasta, cât şi raportul de expertiză care a constatat lipsa oricăror elemente de sistematizare precum şi a reţelelor subterane.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că instanţa de apel în mod greşit a admis apelul reclamantelor întrucât, obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, actele care atestă această calitate, revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; aceste înscrisuri trebuiau depuse ca anexa la notificare odata cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit prin acte normative succesive.
Pe de altă parte, pe terenul a cărui restituire în natură s-a dispus, au fost identificate spaţii verzi şi parcare ceea ce ocupă întraga suprafaţă de 560 mp teren.
În aceste condiţii nu se poate dispune restituirea în natură a acestui teren, având în vedere că spaţiul verde este înconjurat de trotuare, alei pietonale şi blocuri, fiind afectat cladirilor de locuit din imediata lui vecinătate, iar orice spaţiu de locuit presupune şi nevoia pentru spaţii verzi, spaţiu vital unei comunităţi.
Recurentul mai arată că, potrivit art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea administraţiilor domeniului public ale sectoarelor 1 - 6: „ începând cu data intrării în vigoare a prezentei, terenurile amplasate între blocurile de locuinţe (componente ale ansamblurilor de locuinţe), care prin proiectare şi execuţie au destinaţia de spaţii verzi şi locuri de joacă pentru copii, constituie proprietate publică domeniu public - şi se trec în administrarea primăriilor sectoarelor 1 - 6.
De asemenea, odată cu apariţia O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, procedura de avizare a documentaţiei în scopul schimbării funcţiunii unei zone a fost sistată. Totodată, trebuie a se ţine cont şi de prevederile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2007 care completează O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului care dispun că schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora sau strămutarea lor, este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.
În acelaşi timp şi Legea nr. 24 din 15 ianuarie 2007 care reglementează administrarea spaţiilor verzi, obiectiv de interes public, în vederea asigurării calităţii factorilor de mediu şi stării de sănătate a populaţiei, trebuie avută în vedere, întrucât aceasta dispune că în cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natura se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv, acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Prevederile alin. (11) din art. 10 din Lege, interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natura nu este posibila datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică, în speţă „spaţiu verde, ca spaţiu vital comunităţii.
Recurentul mai arată că prin restituirea în natură a terenului vor fi afectaţi locuitorii blocului aflat în imediata lui vecinătate, prin privarea acestora de spaţiul verde aferent imobilului în cauză.
La dosarul cauzei nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat.
Instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere la pronunţarea deciziei toate actele aflate la dosarul administrativ, şi mai ales nota de reconstituire a Direcţiei de Evidența Imobiliară şi Cadastrală.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 560 mp, recurentul consideră că reclamantul avea obligaţia să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptatită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare; or, la dosarul cauzei nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri.
Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii scrise la termenul de azi, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul formulat este nefondat.
Obiectul pricinii de faţă îl reprezintă cererea prin care intimatele reclamante au solicitat soluţionarea notificării prin care au cerut măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 570 mp din Bucureşti, sector 2, ce a fost preluat abuziv de stat de la reclamanta L.M. şi soţul său, L.A. (în prezent, decedat).
Pretenţiile deduse judecăţii au fost soluţionate de instanţele de fond prin observarea dezlegărilor statuate prin Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere pasivitatea culpabilă a recurentului pârât care, în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era obligat să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, în termen de 60 de zile de la formularea ei sau a depunerii actelor doveditoare.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul susţine, în mare parte, motive străine de argumentele reţinute de instanţa de apel la pronunarea deciziei atacate.
Astfel, curtea de apel a admis apelul reclamantelor pentru a da eficienţă deplină celor stabilite prin Decizia nr. 20/2007 cu privire la plenitudinea de competenţă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona pe fond raportul de restituire declanşat prin formularea notificării, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a soluţiei primei instanţe, dând astfel dispozitivului o formulare mai eficientă (potrivit aprecierii instanţei de apel), motiv pentru care s-a dispus obligarea pârâtului să restituie reclamantei L.M. terenul în litigiu, pe când prin sentinţa primei instanţe s-a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziţie de restituire în natură a aceluiaşi imobil.
Dacă se are în vedere că pârâtul, în ipoteza executării de bună voie a obligaţiei stabilite în sarcina sa, nu va putea proceda decât la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a terenului (aşa cum a dispus prima instanţă), se constată că, în realitate, intervenţia instanţei de apel asupra sentinţei apelate nu era necesară, întrucât pârâtul va emite dispoziţie de restituire în oricare dintre cele două variante ale dispozitivului, ca act de executare a hotărârii judecătoreşti (care este decizia instaţei de apel), iar nu în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, situaţie ce exclude posibilitatea ca partea să mai formuleze contestaţie în baza art. 26 alin. (3) şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Se constată, pe de altă parte, că instanţa de apel a reţinut în mod complet situaţia de fapt a pricinii, situaţie de fapt care nu evidenţiază existenţa unor amenajări de utilitatea publică pe terenul restituit în natură, după cum nu au fost identificate nici spaţii verzi ori alte amenajări subterane, ci doar a unor construcţii uşoare, demontabile, anume, garaje din prefabricate tip „G.”, concluziile raportului de expertiză topo fiind în acest sens (fila 67 dosar primă instanţă).
În condiţiile în care terenul în litigiu a fost preluat parte prin expropriere (100 mp) şi cea mai mare parte fără titlu valabil (diferenţa de până la 570 mp), rezultă că notificarea trebuia soluţionată în baza prevederilor art. 11 şi 10 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, instanţa de apel în mod legal a confirmat soluţia sub aspectul restituirii în natură, astfel cum dispune art. 10 alin. (1) şi (3) ca şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte situaţia juridică a terenului, aceasta a fost verificată şi valorificată de instanţele de fond potrivit relaţiilor transmise de autorităţi, iar chestiunea despăgubirilor pentru expropriere (deci, pentru 100 mp) a fost de asemenea lămurită prin relaţiile transmise la de SC A. SA (fila 93 dosar fond) care a comunicat că nu au fost achitate despăgubiri celor expropriaţi, anume lui L.A. şi M., cu ocazia exproprierii.
Faţă de cele anterior redate, reiese că instanţa de apel în mod legal a confirmat soluţia restituirii în natură, faţă de prevederile menţionate din legea specială, făcându-se aplicarea regulii restituirii în natură înscrisă ca atare în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Lege, obligaţia fiind în mod corect stabilită în sarcina recurentului în calitate de unitate deţinătoare, astfel cum prevede art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 629/ A din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5913/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6230/2011. Civil → |
|---|
