ICCJ. Decizia nr. 5851/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5851/2011
Dosar nr. 476/740/2009
Şedinţa publică din 7 iulie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin înregistrată la data de 13 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Alexandria, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Alexandria prin Primar şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că imobilul - casă şi teren în suprafaţă de 419,75 mp - situat în Alexandria, Jud. Teleorman a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi să oblige paratul să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 789 din 25 martie 2009, Judecătoria Alexandria a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.
Prin cererea depusă la 24 aprilie 2009, numiţii C.A. şi C.M. au solicitat introducerea în cauză în calitate de moştenitori ai reclamantului C.M.
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 15 martie 2010, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a respins ca nefondate excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Alexandria invocate de acesta, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.M. şi continuată de moştenitorii C.A. şi C.M., a constatat că imobilul situat în Alexandria, Jud. Teleorman a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 101 mp situat în Alexandria, Jud. Teleorman.
În ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, tribunalul a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile acţiunea în revendicare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără ca până la această dată, notificarea acestuia să fie soluţionată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, tribunalul a reţinut că art. 2 din Legea nr. 302/2009 nu este aplicabil în speţă, întrucât are în vedere despăgubirile pretinse, în condiţiile Legii nr. 10/2001, de către persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţine imobilele şi alte active în proprietate la data preluării abuzive a acestora.
Totodată, pârâtul are calitate procesuală pasivă, întrucât imobilul se află în posesia sa, aspect necontestat de acesta.
Tribunalul a reţinut din procesul verbal din 9 martie 1978 faptul că imobilul proprietatea defunctului C.M. situat în Alexandria, compus din teren în suprafaţă de 419,75 mp şi construcţii a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 3611977 prin expropriere şi că exproprierea s-a făcut cu plata unei despăgubiri de 18.559 lei care nu poate fi considerată una echitabilă, situaţie în care, preluarea imobilului a fost una abuzivă, fără un titlu valabil.
Capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 101 mp. a considerat ca fiind nefondat.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert D. D. s-a stabilit că, din totalul de 419,75 mp teren, mai este liberă numai suprafaţa de 101 mp pe care se află construite garaje.
Din adresa din 25 februarie 2010 şi schiţa anexată depuse de moştenitorii reclamantului, rezultă că pe terenul în suprafaţă de 101 mp. există un canal menajer care subtraversează garajul aflat pe teren.
De asemenea, tribunalul a reţinut că, deşi pe terenul în suprafaţă de 101 mp nu se află construcţii care ar împiedica restituirea în natură, acesta este afectat de reţele de canalizare care subtraversează terenul, iar potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 raportat la pct. III din anexa la această lege, reţelele de canalizare aparţin domeniului public al comunelor, oraşelor şi municipiilor.
Prin Decizia nr. 519/ A din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.A. şi C.M. împotriva sentinţei civile nr. 45 din 15 martie 2010 a Tribunalului Teleorman.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată şi prin notificarea din 12 martie 2003, reclamantul C.M. a solicitat să se constate că imobilul situat în Alexandria, Judeţul Teleorman a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 419,75 mp.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Deciziei Consiliului de Stat nr. 361/1977, construcţia fiind demolată pentru utilitate publică.
În cauză, a fost efectuat un raport de expertiză de către expertul D.D., iar din concluziile acestui raport de expertiză rezultă că a fost identificat terenul şi că pe această suprafaţă de 419,75 mp se află construit blocul, iar pe o suprafaţă de 101 mp din acest teren există construite garaje şi o parte din aleea carosabilă care permite accesul în cartierul de blocuri.
Suprafaţa de 101 mp pe care nu se află edificată o construcţie este ocupată de aleea carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri, rămânând suprafaţa ocupată de garaje.
Din adresa Primăriei Municipiului Alexandria rezultă că pe această suprafaţă de teren ce nu are construcţii definitive există reţele de canalizare care deservesc aprovizionarea cu apă potabilă a blocurilor din zonă, astfel încât terenul în suprafaţă de 101 mp nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii C.A. şi C.M.
Prin motivele de recurs formulate se formulează următoarele critici:
1. Situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată nu corespunde realităţii, întrucât instanţa de apel nu a apreciat în mod corect probele administrate.
În ceea ce priveşte proba cu expertiza topo administrată, Curtea de Apel a reţinut în mod greşit faptul că suprafaţa de 101 mp. pe care nu există construcţie edificată, este ocupată de aleea carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri, rămânând suprafaţa ocupată garaje.
Or, aşa cum s-a constatat în raportul de expertiză, pe suprafaţa de 101 mp ce a aparţinut autorului reclamanţilor sunt construite garaje particulare, iar suprafaţa respectivă de 101 mp poate să fie retrocedată reclamanţilor.
Se mai arată că instanţa de apel a acordat o valoare probatorie mai mare înscrisului emis de intimata Primăria Alexandria decât raportului de expertiză întocmit în cauză.
De susţine că au fost ignorate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) şi ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora, bunul în litigiu, fiind preluat fără titlu valabil, poate fi restituit în natură.
Acest motiv de recurs este încadrat de recurenţi în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut deoarece nu a analizat motivul de apel întemeiat pe dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici pe cel prin care s-a susţinut că prin rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în cauză, bunul în litigiu ar rămâne fără stăpân deoarece pe de o parte, el nu este restituit reclamanţilor, iar pe de altă parte, statul îl deţine fără titlu valabil.
Se arată că nici o dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de neapartenenţa acestora la domeniul public al unităţilor administrative teritoriale, că acest act normativ acordă prioritate restituirii în natură a bunurilor şi că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă suprafaţa de teren de 101 mp revendicată de apelanţii reclamanţi, iar existenţa canalului colector care subtraversează terenul nu reprezintă un impediment în restituirea în natură a terenului.
Recurenţii au întemeiat în drept acest motiv de recurs pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. O parte din criticile grupate la pct. 1 al motivelor de recurs cuprind susţineri legate de modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, prin interpretarea probelor administrate, recurenţii arătând că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că suprafaţa de 101 mp. este ocupată parţial de aleea carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri şi de garaje.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 1 12 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Se susţine prin motivele de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că decizia instanţei de apel este nelegală din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001 şi art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile menţionate reglementează situaţii în care, în condiţiile Legii nr. 10/2001, anumite categorii de bunuri urmează a fi considerate ca fiind imobile preluate în mod abuziv de stat. înalta Curte reţine că, prin sentinţa pronunţată, Tribunalul Teleorman a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlul valabil. Această dezlegare a primei instanţe nu a constituit obiect de critică în calea de atac a apelului, partea care ar fi avut interes, neînţelegând să atace hotărârea tribunalului în privinţa soluţiei pronunţate în soluţionarea primului capăt de cerere.
Prin urmare, criticile formulate de recurenţi sub aspectul menţionat nu sunt fondate, dispoziţiile legale menţionate constituind temeiul juridic al soluţionării unui capăt de cerere intrat în puterea lucrului judecat prin neapelare.
2. Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Prevederile art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. ar putea fi invocate numai în măsura în care, instanţa de apel, admiţând apelul declarat în cauză, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat mai mult decât ar fi constituit obiectul cererilor deduse judecăţii, ceea ce nu s-a întâmplat în speţa dedusă judecăţii.
În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii invocă nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor de apel formulate şi nelegala respingere a cererii de restituire în natură a bunului, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra aceste critici în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora. Astfel, s-a arătat că motivele de apel cuprind critici referitoare la aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează restituirea în natură a bunurilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Qirtea de Apel a răspuns acestor critici, arătând care sunt considerentele pentru care imobilul în cauză nu poate fi restituit în natură către reclamanţi, astfel încât recursul nu poate fi admis în tmeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care vizează greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurii de restituire în natură a imobilului în litigiu, faţă de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului şi care este exclusiv una de legalitate, instanţa de recurs urmează a verifica dacă, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat şi interpretat corect aceste dispoziţii legale.
Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, şi care se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 şi art. 7 din Lege, constând în prevalenta restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.
Însă, de la acest principiu al prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, sunt reglementate situaţii, în care, prin excepţie, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Una dintre aceste situaţii de excepţie este cea prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent".
Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. României nr. 250 din 7 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, amenajări de spaţii verzi, precum şi grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Din perspectiva acestor norme legale, prezenţa unei reţele de canalizare care subtraversează terenul, care deserveşte aprovizionarea cu apă potabilă a blocurilor din zonă, şi care impune, potrivit înscrisurilor existente la dosar, asigurarea unei zone de protecţie sanitară şi de siguranţă, face imposibilă restituirea în natură a suprafeţei solicitate, constituindu-se într-o utilitate publică care, în condiţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 101 mp.
Respingerea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu nu împiedică însă accesul reclamanţilor la beneficiul celorlalte măsurii reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cadrul procedurii pe care au declanşat-o prin formularea notificării în legătură cu imobilele ce au aparţinut autorului lor.
Înalta Curte reţine totodată că soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a întemeiat pe constatarea existenţei pe acest teren a unor utilităţi publice, iar nu pe existenţa unor garaje, aceste construcţii neconstituind, în opinia instanţei de apel, un impediment pentru restituirea în natură a bunului. Prin urmare, susţinerile formulate prin motivele de recurs prin care se arată că aceste construcţii nu împiedică restituirea în natură a terenului, nu vor fi analizate de instanţa de recurs, fiind străine considerentelor pe care se sprijină decizia recurată.
Prin urmare, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în raport de situaţia de fapt reţinută, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ce nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.A. şi C.M. împotriva Deciziei nr. 519/ A din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5825/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5876/2011. Civil → |
|---|
