ICCJ. Decizia nr. 5910/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5910/2011
Dosar nr. 3738/2/2010
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 martie 1999, sub nr. 2849/1999, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanta U.L.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 750 mp.
Motivându-şi cererea, reclamanta a susţinut că terenul revendicat prin acţiune a fost proprietatea autorului său D.Ş., astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare. Pe acest teren, autorul său a edificat în anul 1935 o construcţie, compusă din patru apartamente, iar în anul 1953, întregul imobil a fost trecut în mod abuziv în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, astfel cum rezultă din Decizia nr. 883/1953 emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. În această decizie se menţiona că imobilul a fost preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 224/1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului.
S-a susţinut de reclamantă că trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost abuzivă, deoarece casa era locuită la momentul preluării de autorul său D.Ş. şi de familia acestuia şi nu exista o hotărâre judecătorească din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor prevăzute în decretul de preluare.
În dovedirea acţiunii, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice terenul revendicat, iar din concluziile acesteia a rezultat că terenul are o suprafaţă de 475 mp şi se află situat în prezent în Bucureşti, sector 5, fiind înconjurat de străzi, alei de acces la blocuri de locuinţe şi parcări.
Prin sentinţa civilă nr. 2362 din 9 martie 2000, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă la care Dosarul a fost înregistrat sub nr. 2135/2000 şi în cadrul căruia reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru imobilul menţionat în acţiune, imposibil de restituit în natură, conform expertizei efectuată în cauză şi pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe toată perioada scursă de la preluarea acestuia de către stat.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 7 februarie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a respins excepţia nulităţii pentru netimbrare privind capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă, invocată de pârâţi, iar pe fond, a respins acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că cererea privind obligarea pârâtelor la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil este scutită de plata taxei de timbru, conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Pe fondul acţiunii, tribunalul a reţinut că imobilul solicitat prin acţiune, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 224/1951, iar din probele administrate de reclamantă nu a rezultat caracterul abuziv al acestei preluări şi nici contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acesta.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în anul 2001 (Dosar nr. 121/2/2001).
În apel, pârâta SC C. SA a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar la termenul de judecată din data de 28 octombrie 2008, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului şi excepţia prescripţiei aceluiaşi capăt de cerere.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 11 septembrie 2007, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. SA, reţinând că această persoană juridică nu a avut niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilului revendicat prin acţiune.
Prin Decizia civilă nr. 793/ A din 4 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii capătului de cerere din acţiune privind obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti la plata contravalorii lipsei de folosinţă, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admiterii în parte a acţiunii precizate şi obligării pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 1.429.313 lei, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp, situat în Bucureşti, sector 5, precum şi la plata sumei de 373.068 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate de pe teren.
Prin aceeaşi sentinţă, intimatul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să plătească reclamantei şi suma de 2.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat de reclamantă prin acţiune a fost proprietatea autorului acesteia D.Ş. şi a fost trecut în mod abuziv în folosinţa statului şi nu în proprietate, astfel cum rezultă din Decizia nr. 883/1953 emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a constatat că, deşi acţiunea a fost înregistrată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispoziţiile legii speciale intrată în vigoare ulterior, respectiv ale Legii nr. 10/2001, având în vedere şi faptul că la data de 11 octombrie 2001 reclamanta a notificat Primăria Municipiului Bucureşti în baza acestei legi.
În raport de dispoziţiile acestei legi s-a apreciat că Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării şi se impune a fi obligat la plata de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul reclamantei, imposibil de restituit în natură conform Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte însă soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea precizată, privind obligarea aceluiaşi pârât la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, instanţa de apel a considerat că Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, cel care a preluat imobilul în mod abuziv fiind Statul român, ce poate fi reprezentat în instanţă de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Având în vedere că în speţă nu a putut fi identificată persoana ce ar fi obligată să suporte plata contravalorii lipsei de folosinţă, instanţa de apel nu a mai cercetat cealaltă excepţie invocată din oficiu, privind prescrierea dreptului material la acţiune pentru acelaşi capăt de cerere.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.
Reclamanta a arătat că, potrivit probelor administrate în cauză, imobilul revendicat prin acţiune este înscris în domeniul public al municipiului Bucureşti, situaţie în care nu poate avea calitate procesuală pasivă în legătură cu acest bun decât pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca titular al dreptului de proprietate asupra domeniului public al localităţii.
A mai arătat că decizia instanţei de apel este contradictorie, deoarece, deşi se admite împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri pentru bunul imobil ce nu mai poate fi restituit în natură, ulterior, în cuprinsul aceleiaşi hotărâri, se reţine lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia pentru capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru acelaşi imobil.
S-a mai susţinut că rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cauză au subevaluat imobilul, valorile reţinute în final în concluziile acestora fiind foarte mici în raport cu valoarea reală de circulaţie a imobilului în litigiu.
Pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a arătat că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, deoarece nu a avut în vedere lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia pentru ambele capete de cerere formulate în acţiune. A susţinut că, potrivit Legii nr. 69/1991, în vigoare la data formulării acţiunii de către reclamantă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti este organ deliberativ, fără personalitate juridică, comunele, oraşele şi judeţele fiind persoane juridice cu capacitate procesuală de folosinţă, care pot sta în proces în calitate de pârâte.
A mai arătat că instanţa de apel a greşit şi atunci când a apreciat că se impune aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deşi acţiunea a fost formulată de reclamantă anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar singurul temei juridic indicat de aceasta pe parcursul soluţionării cauzei l-a reprezentat dispoziţiile art. 480 C. civ.
Deşi din probele administrate nu a rezultat calitatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti de posesor neproprietar al imobilului solicitat prin acţiune, iar din precizarea depusă la dosar rezulta că reclamanta solicită recunoaşterea unui drept de creanţă, prescriptibil conform legii, instanţa de apel a admis primul capăt de cerere şi a obligat nelegal pe apelantul - pârât la plata despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 6789 din 19 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile, s-a casat decizia instanţei de apel şi s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că nu erau incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii pronunţate, în raport de data formulării acţiunii de către reclamantă (anterioară intrării în vigoare a acestei legi) şi de dispoziţiile art. 15 din Constituţia României.
S-a considerat că, deşi reclamanta a formulat notificare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nesoluţionată încă, aceasta nu schimbă regimul juridic al cauzei, cu atât mai mult cu cât nesoluţionarea notificării are un alt regim juridic, special, distinct de cel de faţă.
În apel după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 1895/2/2010, iar reclamanta a depus la dosar cerere intitulată „precizare acţiune şi motive de apel” prin care a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârât şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, obligarea acestuia, alături de ceilalţi pârâţi – Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA la plata daunelor materiale ca reparaţie pentru pierderea efectivă imobiliară suferită, estimată la suma de 3.580.000 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plăţii; la plata beneficiilor nerealizate la imobilul în cauză, în sumă de 3.300.600 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plăţii; la plata de daune pentru consecinţele prejudiciabile reale a violării dreptului de proprietate imobiliară, în cuantum de 650.000 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plăţii şi la plata de daune cominatorii, în sumă de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere şi pentru fiecare pârâtă, până la plata efectivă a sumelor solicitate prin acţiune.
La termenul de judecată din data de 31 mai 2010 instanţa, din oficiu, a pus în discuţie admisibilitatea acestei cereri, formulată în apel după casare, în raport de dispoziţiile articolului 294 alin. (1) C. proc. civ. şi articolul 287 C. proc. civ. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SA, invocată prin întâmpinare.
La acelaşi termen de judecată, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin consilier juridic a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestui pârât, susţinând că Consiliul General al Municipiului București este organ deliberativ, fără personalitate juridică şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 69/1991, în astfel de acţiuni, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi nu de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 369/ A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respinge ca inadmisibilă cererea reclamantei privind precizarea şi completarea acţiunii principale şi a motivelor de apel; a admis excepţiile invocate de pârâţi; a admis apelul reclamantei U.L.R., împotriva sentinţei civile nr. 88 din 7 februarie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 2135/2000; a schimbat în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul că a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă în primul ciclu procesual, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitatea procesuală pasivă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la cererea intitulată „precizare acţiune şi motive de apel” depusă la dosar la data de 27 mai 2010, prin care reclamanta solicită citarea în cauză, în calitate de pârât şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru a fi obligat, alături de pârâţii iniţiali, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, la plata de daune materiale, beneficii nerealizate, daune moratorii şi daune cominatorii pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de către Statul Român, instanţa de apel a reţinut că, deşi intitulată precizare de acţiune şi motive de apel, această cerere cuprinde, pe lângă reluări ale motivelor de fapt şi de drept ale acţiunii şi apelului, cereri noi formulate direct în apel, inadmisibile conform dispoziţiilor articolului 294 C. proc. civ.
Conform acestui text normativ nu se poate schimba în apel calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Excepţie de la această regulă fac excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare, care nu sunt considerate cereri noi, dobânzile, ratele, veniturile ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, precum şi compensaţia legală.
Acţiunea soluţionată de instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 88 din 7 februarie 2001, ce face obiectul prezentului apel, a fost formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA şi a avut ca obiect, conform precizării depusă de reclamantă la filele 15-16 din dosarul instanţei de fond, obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, imposibil de restituit în natură şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru acest imobil.
Prin cererea depusă în apel după casare, reclamanta solicită citarea în cauză, în calitate de pârât şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, care nu a fost parte la instanţa de fond şi îşi completează obiectul iniţial al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu două noi capete de cerere, respectiv obligarea pârâtelor la plata de daune pentru consecinţele prejudiciabile reale a violării dreptului de proprietate imobiliară şi la plata de daune cominatorii.
Atât introducerea în cauză a unei noi părţi, cât şi formularea de cereri noi în apel, sunt inadmisibile, conform textului de lege menţionat anterior, motiv pentru care, instanţa de apel a respins cererea ca inadmisibilă.
Susţinerea reclamantei prin care se sugerează că citarea în cauză a Ministerului Economiei şi Finanţelor ar fi impusă de decizia de casare a fost înlăturată de instanţa de apel, în raport de dispoziţiile articolului 315 alin. (1) C. proc. civ. şi de considerentele deciziei de casare.
Potrivit textului legal menţionat anterior, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor noi probe.
Prin decizia de casare pronunţată în prezenta cauză s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului, singura problemă de drept dezlegată în considerentele acestei hotărâri, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform normei menţionate anterior, privind inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială şi obligativitatea soluţionării cauzei doar în raport de dispoziţiile dreptului comun.
Nicăieri în considerentele acestei decizii nu se regăsesc menţiuni privind necesitatea citării în cauză şi a Ministerului Finanţelor Publice, astfel cum se susţine de apelantă, iar potrivit dispoziţiilor articolului 294 C. proc. civ., introducerea în cauză în apel a unei părţi noi este inadmisibilă.
La instanţa de fond acţiunea a fost judecată, astfel cum s-a arătat deja, în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, indicaţi de reclamantă în acţiune.
În apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond, înregistrat la data de 6 aprilie 2001, sub nr. 2235/2001, soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 793/ A din 4 noiembrie 2008, s-a admis la termenul de judecată din data de 11 septembrie 2007 excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SA, reţinându-se că aceasta nu a avut niciodată şi nu are nici în prezent un drept de proprietate asupra imobilului revendicat prin acţiune de reclamantă.
Soluţia dispusă de prima instanţă de apel cu privire la această excepţie nu a fost criticată de părţi în recurs, intrând astfel în puterea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a celuilalt pârât indicat de reclamantă în acţiune, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acţiunii, care se regăsesc în prezent şi în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 215/2001 Consiliul General al Municipiului Bucureşti este organ deliberativ, fără personalitate juridică.
Atribuţiile Consiliul General al Municipiului Bucureşti, sunt stric şi limitativ reglementate de Legea administraţiei publice locale, iar printre acestea nu se regăseşte şi cea privind reprezentarea statului în litigiile având ca obiect revendicarea unor imobile din domeniul public sau privat al statului sau alte cereri accesorii acesteia.
În condiţiile în care, prin decizia de casare s-a reţinut expres inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de restituire şi obligativitatea soluţionării cauzei doar pe baza dispoziţiilor dreptului comun, iar în apel, potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., nu pot fi primite cereri noi care să ducă la lărgirea cadrului procesual avut în vedere la instanţa de fond, instanţa de apel a reţinut că acţiunea a fost formulată de reclamantă împotriva unor persoane juridice fără calitate procesuală pasivă şi a dispus în consecinţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta U.L.R., formulând următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București şi a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă în ceea ce priveşte dreptul la acţiune referitor la intervalul de la preluarea imobilului şi până la 28 octombrie 2007.
În cadrul acestui motiv de recurs reclamanta arată că în mod greşit instanţa a calificat natura juridică a capătului de cerere privind lipsa de folosinţă ca reprezentând drepturi de creanţă, în realitate pretenţiile izvorâte din neexercitarea unui atribut al unui drept real fiind imprescriptibile.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că în mod greşit instanţa a constatat că perioada supusă prescripţiei este de la preluarea abuzivă până la 17 martie 1999, ignorând faptul că notificarea formulată în baza legii speciale a fost făcută la 11 octombrie 2001, la care pârâta nu a dat nici un răspuns, revenindu-se, ulterior, prin notificarea din 20 septembrie 2005, aceasta având caracter întreruptiv al curgerii termenului de prescripţie.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel nu a soluţionat toate capetele de cerere, respectiv, obligarea pârâtelor în solidar la acordarea daunelor materiale, ca reparaţie pentru pierderea imobiliară suferită, la plata beneficiilor nerealizate la imobilul în cauză, la daune pentru consecinţe prejudiciabile a violării dreptului de proprietate şi la daune cominatorii şi morale.
Recurenta - reclamantă a mai criticat şi faptul că în mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 480, 481 și 482 C. civ. cu privire la dreptul de proprietate şi la dreapta despăgubire solicitată pentru acest imobil în cauză, precum şi a dispoziţiilor constituţionale conţinute în art. 11, 20, 44, 52 şi 136, dând eficienţă juridică necuvenită rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, care au subevaluat imobilul în litigiu şi care nu au avut în vedere valoarea de piaţă a acestuia.
Recursul est nul, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat, când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ori când criticile formulate nu au legătură cu considerentele deciziei atacate, calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs, deşi încadrabilă în cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ. şi făcând ample referiri la dispoziţii legale interne şi comunitare în materia dreptului de proprietate, nu vizează soluţia adoptată prin decizia supusă controlului judiciar, ceea ce atrage nulitatea căii de atac astfel declarate.
Motivele de recurs nu fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu arată care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci expun nemulţumiri ale recurentei-reclamante legate de modalitatea de soluţionare a fondului cauzei fără nici o legătură cu considerentele deciziei recurate, în contextul în care prin această decizie cauza a fost soluţionată prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Chiar dacă în motivele de recurs reclamanta a făcut referire la „greşita soluţionare a cauzei prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor”, aceasta nu a arătat în ce a constat, în concret, greşeala instanţei de apel în admiterea acestei excepţii şi nu a dezvoltat critici în acest sens, limitându-se la o simplă afirmaţie privind soluţionarea eronată a cauzei prin intermediul excepţiei arătate.
Referirile reclamantei la greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, la presupusa nesoluţionare, de către instanţa de apel, a tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită, ori la interpretarea dispoziţiilor legale din materia proprietăţii prin raportare la normele constituţionale sunt străine soluţiei adoptate de instanţa de apel şi motivării aferente acesteia.
De asemenea, susţinerile apărătorului ales al recurentei, formulate cu ocazia concluziilor verbale expuse la termenul la care pricina a fost reţinută spre soluţionare, privind nerespectarea deciziei de casare pronunţate în cauză, modalitatea de soluţionare a excepţiei în sensul nepunerii ei în discuţia părţilor, precum şi încălcarea deciziilor în interesul legii evocate, nu se regăsesc în motivele formulate în scris, astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluţionarea recursului.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta U.L.R. împotriva Deciziei nr. 369/ A din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5876/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5913/2011. Civil → |
|---|
