ICCJ. Decizia nr. 5913/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5913/2011
Dosar nr. 982/114/2010
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia civilă, sub nr. 982/114/2010 reclamanţii M.V. şi F.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva tatălui lor F.I., una şi aceeaşi persoană cu F.I. şi F.I., precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că împreună cu familia au fost dislocaţi la data de 2 martie 1949 din comuna Corugea, Judeţul Tulcea şi le-a fost fixat domiciliu obligatoriu în Râmnicu Sărat, Judeţul Buzău, măsură care a fost ridicată la data de 15 august 1963, iar în perioada domiciliului obligatoriu, au suportat represalii din partea autorităţilor vremii.
S-a mai arătat că nu au beneficiat de restituirea în natura sau de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a învederat că reclamanţii nu au indicat actul normativ prin care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu şi că la stabilirea despăgubirilor trebuie avute în vedere măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, susţinând că pretenţiile reclamanţilor privind cuantumul despăgubirii sunt excesive şi nejustificate.
Prin sentinţa civilă nr. 710 din 21 mai 2010, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a admis acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de tatăl reclamanţilor şi a obligat Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească fiecărui reclamant câte 15.000 lei daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 2 martie 1949, în aplicarea Decretului nr. 83/1949, tatăl reclamanţilor F.I. împreună cu familia au fost dislocaţi din comuna Corugea, Judeţul Tulcea şi le-a fost fixat domiciliul obligatoriu în Râmnicu Sărat, Judeţul Buzău, restricţii domiciliare ce au fost ridicate la data de 15 august 1963.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit art. 3 din Legea nr. 211/2009 constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative enumerate în continuare de textul de lege mai sus-menţionat, dispoziţii printre care, însă, nu se regăseşte şi Decretul nr. 83/1949, în baza căruia s-a fixat domiciliu obligatoriu în Râmnicu Sărat pentru familia reclamanţilor.
Tribunalul a mai reţinut că, într-o notă de studiu întocmită de fostul Consiliu al Securităţii Satului la data de 14 decembrie 1967 privind măsurile administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, se precizează că, întrucât Decretul nr. 83/1949 nu reglementa în mod expres măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu şi pentru a exista un temei legal, a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin H.C.M nr. 344 din 15 martie 1951 care reglementau parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, fiind autorizat în acest sens M.A.I.
Or, art. 3 din Legea nr. 221/2009 enumerând actele normative în baza cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic face referire expresă la H.C.M. nr. 1154/1950 şi nr. 344/1051.
Pe de altă parte, s-a reţinut că şi în situaţia în care s-ar considera că măsura luată faţă de familia reclamanţilor nu ar putea intra în categoria măsurilor administrative cu caracter politic la care se referă art. 3 din Legea menţionată, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Din actele şi lucrările dosarului şi în principal potrivit adreselor din 1991 a Poliţiei oraşului Râmnicu Sărat a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, instanţa a reţinut că tatăl reclamanţilor şi familia acestuia au fost mutaţi cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Judeţul Tulcea în Râmnicu Sărat,Judeţul Buzău, măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu a fiind luată la 2 martie 1949 şi ridicată la data de 15 august 1963.
Instanţa de fond a constatat că dislocarea şi mutarea familiei tatălui reclamanţilor la data de 2 martie 1949 a reprezentat o intervenţie injustă şi brutală în existenţa acestuia, ceea ce a avut consecinţe negative atât asupra părinţilor, cat şi celor doi copii cu vârste fragede, respectiv, reclamanţii din prezenta acţiune.
S-a mai arătat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate îndepărtată a perturbat grav echilibrul familiar, a aruncat în incertitudine viitorul părinţilor şi al copiilor, fiind periclitată însăşi existenţa familiei, care a fost nevoită să înceapă o adevărată luptă pentru supravieţuitoare, în condiţii sociale deosebit de potrivnice.
De asemenea, s-a reţinut că prejudiciul afectiv ori moral nu se concretizează într-o stare obiectivă de fapt, acesta menţinându-se numai la nivelul trăirilor interioare, iar pentru evaluarea daunelor morale nu se poate face referire la criterii obiective, matematice, ci doar la aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de cunoaştere a personalităţii umane şi a resorturilor interne ale acestora. Problema evaluării precise în bani a prejudiciul afectiv nu se pune, dar această împrejurare nu poate împiedica instanţa ca prin apreciere să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanţele specifice unui anumit caz, ar putea constitui o reparaţie suficientă .
Potrivit art. 5 alin. (1), lit. 1) din Legea nr. 221/2009, instanţa a reţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
S-a mai reţinut că prin Hotărârea din 3 decembrie 1991 Comisia pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 a acordat reclamantei M.V. o indemnizaţie lunară de 2.890 lei, reţinând că a avut domiciliul obligatoriu o perioadă de 14 ani, 5 luni şi 13 zile, între 2 martie 1949 şi 19 august 1963.
Raportat la probatoriile administrate, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată faţă de tatăl reclamanţilor şi familia acestuia constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 02 martie 1949 - 19 august 1963 şi, pe cale de consecinţă, a admis acţiunea şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească fiecărui reclamant cate 15.000 lei cu titlul de daune morale.
La stabilirea cuantumului daunelor morale tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o aveau reclamanţii la data la care au fost dislocaţi împreună cu familia, durata măsurii dispuse, privaţiunile îndurate ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, faptul că le-au fost acordate sume de bani cu titlu de indemnizaţii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 şi, nu în ultimul rând împrejurarea că, prin trecerea timpului suferinţa morală a cărei compensare se solicită a fost estompată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.V. şi F.G. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelul reclamanţilor M.V. şi F.G. a vizat faptul că d aunele morale acordare de instanţă sunt mult prea mici, în comparaţie cu prejudiciul suferit datorită dislocării pe o perioadă de 14 ani şi 5 luni, perioadă în care reclamanţii şi familia acestora au avut de suportat represalii din partea autorităţilor vremii.
S-a precizat, de către reclamanţi că au solicitat despăgubiri morale, atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitori ai autorilor lor, victime a aceloraşi măsuri.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat, produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezează demnitatea şi onorarea, dar şi libertatea individuală, precum şi drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensaţii materiale.
Reclamanţii au mai arătat că întinderea compensaţiilor se stabileşte pe baza unor criterii, în funcţie de durata măsurii abuzive, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori familiei, fără a constitui un „preţ al durerii”, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
Apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat faptul că în enumerarea actelor normative conţinută în Legea nr. 221/2009 nu se regăseşte şi Decretul nr. 83/1949, în baza căruia s-a fixat domiciliul obligatoriu în Râmnicu Sărat pentru familia reclamanţilor, aspect faţă de care instanţa de fond în mod greşit a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de tatăl reclamanţilor şi a obligat Statul Român la 15.000 lei daune morale.
Pârâtul a mai arătat că în stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa nu a ţinut cont de principiul echităţii, conform căruia cuantificarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciile morale suferite de reclamanţi trebuia să aibă la bază o apreciere rezonabilă, pe baze echitabile şi în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care aceştia au fost privaţi, fără a se transforma într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin Decizia civilă nr. 190 din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamanţilor, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la 30.000 lei, şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.400 lei.
Referitor la apelul pârâtului, instanţa a reţinut că prima instanţă a constatat în mod corect caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de părinţii reclamanţilor, şi chiar dacă această măsură nu se regăseşte în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind măsurile administrative cu caracter politic, fostul Consiliu al securităţii statului, întocmind o notă de studiu la data de 14 decembrie 1967, privind măsurile administrative luate de către Organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, precizează că, întrucât Decretul nr. 83/1949 nu reglementa în mod expres măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu, şi pentru a exista un temei legal, a fost emisă H.C.M. nr. 1154 din 26 octombrie 1950 modificată prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951 care reglementau parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu şi care sunt prevăzute în art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că familiei reclamanţilor nu le erau aplicabile cele două hotărâri enunţate mai sus, instanţa de apel a constatat că din adresele din 1991 a Poliţiei oraşului Râmnicu Sărat şi a Ministerului Justiţiei - Direcţia instanţelor militare, rezultă că tatăl reclamanţilor şi familia acestuia au fost mutaţi cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Judeţul Tulcea în Râmnicu Sărat, în perioada sus-menţionată, aceasta reprezentând o intervenţie injustă şi brutală în existenţa acestuia, ceea ce a avut consecinţe negative, atât asupra părinţilor, cât şi asupra celor doi copii, atunci aflaţi la vârsta fragedă, respectiv reclamanţii din prezenta cauză.
Or, această măsură abuzivă se poate încadra în noţiunea prevăzută de Legea nr. 221/2009 ca măsură administrativă cu caracter politic, caracter ce poate fi constatat, potrivit art. 4 din Legea sus menţionată.
Referitor la motivul de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate, cuantum contestat, atât de către pârât, cât şi de către reclamanţi, instanţa de apel a analizat ambele apeluri, raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 şi a constatat că prin cererea de chemare în judecată, cei doi reclamanţi au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, sub forma despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, aferent perioadei de 14 ani, cinci luni şi 13 zile, cât au fost deportaţi şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, atât pentru ei, în nume propriu, cât şi pentru părinţiilor F.I. şi F.P.
Având în vedere că, din actele şi lucrările dosarului, a rezultat că întreaga familie a defunctului F.I. a fost supusă măsurii administrative cu caracter politic, iar aceasta era compusă din soţia acestuia F.P. şi cei doi copii, reclamanţii din prezenta cauză, instanţa de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă s-a raportat, cu ocazia stabilirii cuantumului despăgubirilor, numai la persoana celor doi reclamanţi, fără a avea în vedere că aceştia au solicitat despăgubiri morale şi pentru deportarea celor doi părinţi, în prezent decedaţi.
Cum prin O.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a introdus art. 5 alin. (1) lit. a), care stabileşte un plafon maxim până la care instanţa de judecată poate aprecia, instanţa de apel a constatat că suma maximă care poate fi acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât de către reclamanţi, cât şi de părinţii acestora, este de 30.000 euro, respectiv câte 15.000 euro pentru fiecare reclamant.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au recunoscut că beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, ei înşişi solicitând acordarea despăgubirilor la jumătate din suma constatată, astfel încât, instanţa de apel, reapreciind cuantumul despăgubirilor şi ţinând cont de impactul provocat familiei reclamanţilor prin intervenţia injustă şi brutală în existenţa acesteia cauzată de deportare şi de stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Râmnicu Sărat, Judeţ Buzău, de consecinţele negative suferite, atât în perioada aplicării măsurii administrative, de peste 14 ani, cât şi ulterior acesteia, a dispus acordarea sumei de 60.000 lei, câte 30.000 lei pentru fiecare reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi O.G. nr. 62/2010 stabileşte un plafon maxim de acordare a despăgubirilor, acordă posibilitatea instanţei judecătoreşti ca, raportat la propria convingere, precum şi la situaţia concretă a fiecărui caz în parte, să stabilească nivelul despăgubirilor care să constituie o reparaţie suficientă cu caracter compensatoriu pentru suferinţele pricinuite, dar care, de asemenea, să nu conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor care, aşa cum au recunoscut, şi cum rezultă din hotărârile Comisiei pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 au mai beneficiat de măsuri compensatorii pentru aplicarea aceleiaşi măsuri administrative.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.V. şi F.G., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul reclamanţilor a vizat cuantumul daunelor morale acordate, despre care aceştia au arătat că sunt prea mici în raport cu suma solicitată în acţiunea introductivă (700.000 lei pentru fiecare), cu perioada în care au fost supuşi măsurii administrative a dislocării forţate din localitatea de domiciliu(2 martie 1949 - 15 august 1963), efectele negative ale unei asemenea măsuri abuzive în plan social, familial şi al drepturilor fundamentale.
Reclamanţii au mai arătat că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la O.U.G. nr. 62/2010, în condiţiile în care acest act normativ a fost declarat neconstituţional, fiind inaplicabil în asemenea speţe.
Recursul pârâtului a vizat redimensionarea cuantumului daunelor morale în sensul micşorării acestora şi exonerarea de obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.
Referitor la cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că admiterea unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă neapărat că partea adversă reprezintă „partea căzută în pretenţii” conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., aspect ce se impune a fi verificat în cadrul fiecărui litigiu în parte.
Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, arată că acesta contravine practicii judiciare în materie la nivel european, C.E.D.O. acordând sume modice cu acest titlu, ori considerând că simpla constatare a unei încălcări reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanţii au introdus cererea în nume propriu, nu şi pentru părinţii lor, iar măsura administrativă a dislocării forţate a fost întemeiată pe aplicarea Decretului nr. 84/1949, care se regăseşte doar în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009, şi nu în dispoziţiile art. 3 din aceeaşi lege privind măsurile administrative cu caracter politic.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au indicat nici un temei sau act normativ în baza căruia a fost dispusă dislocarea, iar dispoziţiile exprese din legea specială de reparaţie nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce exced cadrului stabilit de aceasta.
Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice va fi respins ca nefondat, iar recursul reclamanţilor M.V. şi F.G. va fi admis, pentru argumentele ce succed:
Solicitarea de exonerare de plata cheltuielilor de judecată formulată de către pârât nu poate fi primită, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în speţă, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Rezultă, astfel, o condiţie expresă de obligarea a uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a acestei proceduri.
Or, în speţă, instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor, fiind constatat caracterul politic al măsurii abuzive a dislocării forţate din localitatea de domiciliu şi acordate daune morale, iar instanţa de apel a admis apelul acestora vizând cuantumul daunelor morale, pe care l-a majorat, respingând, totodată, apelul pârâtului, care a formulat în mod constant opoziţie la pretenţiile reclamanţilor, astfel încât instanţele au interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind „partea căzută în pretenţii” conform textului legal arătat.
Nu se poate reţine incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sub forma acordării a mai mult decât s-a cerut, invocat, de asemenea, de pârât, întrucât reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării forţate din localitatea de domiciliu la care au fost supuşi împreună cu întreaga familie şi acordarea daunelor morale în cuantumul precizat în acţiune, iar instanţele s-au pronunţat, în respectarea principiului disponibilităţii, în limitele învestirii.
Referitor la faptul că reclamanţii nu au indicat, în cererea introductivă de instanţă, un act normativ în baza căruia s-a dispus măsura dislocării forţate, din probatoriile administrate în cauză(adresa din 1991 a Poliţiei oraşului Râmnicu Sărat, adresa din 1991 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare) a rezultat că tatăl reclamanţilor şi familia acestuia au fost mutaţi cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Judeţul Tulcea, în localitatea Râmnicu - Sărat, Judeţul Buzău, în intervalul 2 martie 1949-15 august 1963, urmând ca şi această critică a pârâtului să fie înlăturată.
Cu privire la faptul că Decretul nr. 83/1949 nu se regăseşte în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 care defineşte măsurile administrative cu caracter politic ce intră în sfera de aplicare a actului normativ de reparaţie, această împrejurare este irelevantă, întrucât art. 4 alin. (2) din lege prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”.
Pe de altă parte, din nota de studiu întocmită de fostul Consiliul al Securităţii Statului la data de 14 decembrie 1967 aflată în copie în dosarul de fond la filele 23 - 25, se precizează că întrucât decretul în discuţie nu reglementa expres măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu, pentru a exista un temei legal, a fost emisă H.C.M. nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, acte normative ce se regăsesc în enumerarea realizată de art. 3 al Legii nr. 221/2009, astfel încât nici această critică a pârâtului nu poate fi primită.
Critica reclamanţilor privind greşita raportare a instanţei de apel la prevederile O.U.G. nr. 62/2010, aceasta fiind declarată neconstituţională, urmează a fi înlăturată, deoarece instanţa de apel, indiferent de actul normativ la care s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale, a pronunţat o soluţie favorabilă reclamanţilor admiţând apelul acestora şi majorând sumele acordate cu titlu de daune morale, astfel încât finalitatea urmărită de reclamanţi prin demersurile lor judiciare s-a realizat, împrejurarea că nici acest cuantum nu i-a mulţumit fiind valorificată prin intermediul prezentei căi de atac.
Referitor la cuantumul daunelor morale, despre care reclamanţii susţin că este prea redus, iar pârâtul că este prea mare, Înalta Curte va răspunde prin intermediul următoarelor considerente comune:
Pe baza probatoriilor administrate câştigate cauzei şi care nu mai pot face obiect al analizei în prezenta cale de atac, precum şi prin raportare la considerentele anterior expuse, se constată că reclamanţii şi familia acestora au fost dislocaţi forţat din localitatea de domiciliu în localitatea Râmnicu Sărat, judeţul Buzău în perioada 2 martie 1949 - 15 august 1963, măsură administrativă cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Prin strămutarea obligatorie a reclamanţilor şi familiei lor din localitatea de domiciliu, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Înalta Curte va constata că, în condiţiile în care instanţa de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 700.000 lei, a acordat 15.000 lei daune morale pentru fiecare solicitant, iar instanţa de apel a acordat 30.000 lei pentru fiecare solicitant, sumele arătate nu reprezintă o satisfacţie echitabilă, motiv pentru care va majora cuantumul acestora la 50.000 euro pentru fiecare reclamant.
Dislocarea şi mutarea forţată a familiei reclamanţilor pe o perioadă de 14 ani a avut consecinţe negative asupra vieţii reclamanţilor care aveau, la acea dată, vârste de 6 şi, respectiv, 9 ani, relaţiile de familie şi sociale au fost grav şi iremediabil afectate, iar privaţiunile intervenite în această perioadă au fost de natură a crea suferinţe psihice de netăgăduit, pentru a căror reparaţie sumele acordate de instanţele anterioare sunt neîndestulătoare.
Prin raportare concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echităţii şi proporţionalităţii şi cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecinţele negative suferite de reclamanţi în cursul a 14 ani de deportare, Înalta Curte apreciază că suma de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând mai puţin de 3.600 euro pentru fiecare an de deportare pentru o singură persoană, este o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate reclamanţilor prin măsura administrativă abuzivă la care au fost supuşi, care corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a acesteia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice va fi respins, iar recursul reclamanţilor va fi admis, cu consecinţa modificării deciziei recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 190 din 29 septembrie a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Admite recursul declarate de reclamanţii M.V. şi F.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că majorează cuantumul despăgubirilor acordate pentru fiecare reclamant la câte 50.000 euro fiecare.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5910/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6081/2011. Civil → |
|---|
