ICCJ. Decizia nr. 5876/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5876/2011
Dosar nr. 609/108/2010
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Reclamantul H.G.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în desfacerea contractului de muncă la data de 11 august 1986 şi să fie obligat pârâtul să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma aplicării acestei măsuri, în cuantum de 250.000 lei.
În motivare a arătat că după absolvirea facultăţii a fost repartizat ca profesor la Liceul A. Sântana, iar în anul 1986 a fost detaşat la Centrul Şcolar Arad.
În anul 1985 mama sa H.M., de origine etnică germană s-a stabilit definitiv în Germania.
În iulie 1986 reclamantul a solicitat plecarea definitivă din ţară şi ca urmare prin Dispoziţia din 11 august 1986 a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Arad i s-a desfăcut contractul de muncă, începând cu 1 septembrie 1986.
Desfacerea contractului de muncă a avut loc în condiţiile în care nu i se aprobase cererea de plecare din ţară şi i-a fost foarte dificil să găsească un loc de muncă corespunzător pregătirii sale profesionale, trăind cu ajutorul material al rudelor sale până după anul 1989, când a fost posibilă reîntregirea familiei.
Cu toate că legislaţia de la acel moment prevedea obligaţia unităţii unde a fost încadrat de a-i acorda trecerea în altă muncă sau recalificarea, timp de trei ani nu i s-a oferit un alt loc de muncă. Reclamantul a mai menţionat că în toată această perioadă nu a realizat nici un fel de venit, împrejurare care s-a reflectat şi asupra cuantumului pensiei de care a beneficiat şi că nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1, pct. 3, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 218 din 31 martie 2009, a admis în parte cererea formulată de reclamantul H.G.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice a constatat caracterul politic al măsurii de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziţia din 11 august 1986 emisă de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Arad şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respingând în rest pretenţiile reclamantului.
Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reţinut că în luna iulie 1986, reclamantul a adresat o cerere Inspectoratului Judeţean de Miliţie - Serviciul paşapoarte, prin care a solicitat plecarea definitivă din ţară în Germania, unde cu un an în urmă se stabilise şi mama sa. După depunerea acestei cereri, reclamantul, care ocupa funcţia de profesor titular de biochimie la Liceul A. Sântana şi detaşat în perioada 1985 - 1986 la Centrul şcolar Arad, a fost sancţionat cu desfacerea contractului de muncă începând cu 1 septembrie 1986, potrivit Dispoziţiei din 11 august 1986 emisă de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Arad. În cuprinsul dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă, s-a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 130 lit. e) din Legea nr. 10/1972 - C. Muncii, iar ca motiv al concedierii solicitarea acestuia de plecare definitivă din ţară.
Dispoziţiile art. 130 lit. e) din fostul C. Muncii prevedeau posibilitatea angajatorului de a dispune unilateral desfacerea contractului individual de muncă în cazul în care se constata că persoana nu corespunde din punct de vedere profesional postului în care a fost încadrată.
Prima instanţă a apreciat că desfacerea contractului de muncă pentru simplul considerent că reclamantul şi-a exprimat dorinţa de a pleca din ţară, a constituit o măsură abuzivă care nu are nimic în comun cu pregătirea şi corespunderea profesională a acestuia la locul de muncă, mai ales că era încadrat în postul de profesor începând cu anul 1982 şi a absolvit examenul de definitivare pe post cu nota 8,66 în octombrie 1985.
De altfel, împrejurarea că măsura desfacerii contractului de muncă pentru alte motive decât cele reale a constituit o practică a autorităţilor din perioada 1945 - 1989 este notorie, ea fiind recunoscută ulterior prin art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 214/1999.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, singurul criteriu de determinare oferit de lege fiind acela al luării în considerare la stabilirea despăgubirilor a măsurilor reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare în speţa reclamantul nefiind beneficiarul unor asemenea măsuri reparatorii.
Astfel, având în vedere că salariul reclamantului de la momentul desfacerii contractului de muncă nu poate fi avut în vedere de instanţă deoarece altele erau circumstanţele şi puterea de cumpărare a monedei naţionale, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară în sistemul bugetar, precum şi faptul că reclamantul avea o vechime în învăţământ de aproximativ 4 ani, conform menţiunilor înscrise în carnetul de muncă, fiind profesor definitiv de biochimie.
În considerarea acestor împrejurări esenţiale, tribunalul a concluzionat că, în condiţiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume de 50.000 de lei (echivalentul a cca 10.000 euro), pentru întreg prejudiciul moral suferit, este în măsură să conducă o reparaţie şi totodată o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea Statului Român de astăzi, ai căror resortisanţi şi contribuabili nu au nimic în comun cu măsurile abuzive dispuse de cei care în perioada 1945 - 1989 au exercitat puterea de stat (la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 3.000 euro/an reprezentând veniturile de care reclamantul a fost lipsit pe perioada în care i s-a interzis angajarea, după desfacerea contractului de muncă, precum şi suferinţa efectiv încercată prin suportarea măsurii abuzive şi a fricii unor eventuale consecinţe mai grave la are ar fi putut fi supus).
În raport de aceste motive, în temeiul art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei în tot în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului.
În motivare a invocat greşita reţinere a caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant, dispoziţiile art. 3 şi 4 din Decretul - Lege nr. 221/2009, respectiv cele ale art. 2 și 3 din Legea 214/1999 nefiind incidente.
A invocat modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate, învederând că prima instanţă nu a indicat criteriile ce au stat la baza stabilirii cuantumului şi nici prejudiciului concret suferit de reclamant, consecinţa fiind îmbogăţirea fără justă cauză a acestuia.
În fine, a făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 298 din 22 septembrie 2010 a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri, menţinând în rest sentinţa atacată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că pârâtul nu a contestat situaţia de fapt reţinută de tribunal, ci doar caracterul politic în sensul Legii nr. 221/2009 al măsurii luate faţă de reclamant.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dispune că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 din Lege pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestor măsuri, prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 aplicându-se corespunzător.
Art. 1 alin. (3) din Lege se referă la caracterul politic al condamnărilor pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2) (calificate de drept ca având acest caracter), fapte pentru care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Cum Legea nr. 221/2009 face trimitere, pentru calificarea de către instanţă a unei condamnări ca având caracter politic la dispoziţiile sus-arătatei ordonanţe este evident că, în cazul măsurilor administrative, art. 4 alin. (2) din Lege are în vedere aplicarea corespunzătoare a ordonanţei pentru calificarea ca având caracter politic a unei măsuri administrative luate împotriva persoanei ce invocă în favoarea sa dispoziţiile legii.
Curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a calificat ca fiind abuzivă încetarea contractului de muncă dispusă din motive politice în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 art. 3 lit. g).
Desfacerea contractului de muncă al reclamantului doar pentru că acesta nu renunţa la decizia de a pleca definitiv din România a avut un evident caracter politic, fiind de notorietate că aceasta era una dintre metodele folosite la acea vreme de organele statului (alături, de exemplu, de dispoziţiile Decretului nr. 223/1974) pentru a-i determina pe cei ce intenţionau să părăsească România să renunţe la această idee.
În consecinţă, prima instanţă a constatat în mod legal că măsura luată faţă de reclamant are caracter politic fiind îndreptăţit să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a statuat că prin O.U.G. nr. 62/2010 (aplicabilă în cauză conform art. 2), cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantului este de 10.000 euro (art. 1.1. lit. a) pct. 1 din ordonanţă), acesta fiind cuantumul de la care instanţa de apel este ţinută să aprecieze întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantului.
Referitor la această împrejurare, instanţa de apel a apreciat că nici sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai
În măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
În cauză, prima instanţă nu numai că a avut în vedere aceste criterii, dar a avut în vedere şi criterii ce exced aprecierii subiective, respectiv pe cel al veniturilor stabilite prin Legea nr. 330/2009 şi pe cel al vechimii în muncă al reclamantului la data desfacerii contractului de muncă.
Contrar criticilor pârâtului, instanţa de apel a reţinut, aşadar, că prima instanţă a indicat în mod corect şi cuprinzător elementele de care a ţinut seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului.
Având în vedere aceste criterii şi considerentele mai sus arătate, văzând şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 modificată, instanţa de apel a apreciat că suma de 4.000 euro este rezonabilă şi de natură a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a măsurii dispuse în contra sa.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa a admis apelul declarat de pârât Statul Român şi a redus cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului de la 12.000 euro la 4.000 euro.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 c. proc. civ., astfel cum a precizat reprezentantul său în concluziile de la termenul de judecată din data de 8 iulie 2011.
O primă critică vizează faptul că instanţele de fond au reţinut nelegal caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant, de desfacerea a contractului de muncă, deoarece această măsură nu se încadrează în dispoz.art. 3 din Legea nr. 221/2009 şi nici în dispoz.art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/1990.
A doua critică priveşte greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu a probat suferinţele şi valorile morale care i-au fost lezate, instanţa preluând afirmaţiile reclamantului din cererea introductivă şi din întâmpinarea formulată în apel.
Pe de altă parte, recurentul consideră că trecând o perioadă de peste 50 de ani de la data producerii prejudiciului a avut loc o diminuare semnificativă a acestuia prin trecerea timpului, aspect care nu a fost luat în considerare de către instanţa de apel.
Ultima critică formulată vizează netemeinicia acţiunii reclamantului faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin urmare nu mai există un temei legal pentru acordarea de daune morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În apărare a arătat că este îndreptăţit la despăgubiri întrucât a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel a fost mult redus faţă de suma solicitată iniţial şi suma stabilită de tribunal, iar deciziile Curţii Constituţionale nu au efect în speţă în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile şi având în vedre că are o hotărâre definitivă.
Recursul nu este fondat.
În ceea ce priveşte greşita reţinere a caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant, critica nu este fondată.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, analiza făcută de instanţele de fond asupra îndreptăţirii reclamantului la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 nu fost în raport de încadrarea în vreuna din situaţiile prevăzute de dispoz.art. 3 lit. a) și (f) ale legii, ipoteză în care caracterul politic al măsurii administrative rezultă ”ope legis”, ci prin raportare la dispoz.art. 4 alin. (2) potrivit cărora „ Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Prin urmare, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, la care face trimitere art. 4 alin. (2) din lege “ Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001,cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 definesc şi enumeră, prin literele a-g, măsurile administrative abuzive, ca fiind orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice;
f) exmatricularea din şcoli, licee, facultăţi;
g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătoreşti de la acea dată.
Pârâtul susţine, în critica sa, că textul legal nu prevede ca măsură abuzivă şi încetarea contractului de muncă dispusă din motive politice, ignorând completările ulterioare ale textului legal incident speţei.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, care conţinea în forma sa iniţială numai măsurile administrative cu caracter politic în situaţiile prevăzute la literele a-e, a fost completat prin Legea nr. 568/2001, prin includerea în cadrul acestor măsuri a literei f) (exmatricularea din şcoli, licee, facultăţi) şi, ulterior, prin Legea nr. 212/2003 s-a introdus litera g) cu următorul conţinut: “ încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătoreşti de la acea dată ”.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, instanţa de apel a reţinut corect că măsura luată împotriva reclamantului de încetare a contractului de muncă ca urmare a cererii sale de a pleca în Germania se califică drept o măsură politică cu caracter abuziv în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum a fost completată de Legea nr. 212/2003.
Cu privire la cea de a doua critică referitoare la redimensionarea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantului, recurentul a susţinut că acordarea daunelor trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii şi nefăcând vreo referire la situaţia particulară a reclamantului, în condiţiile în care Curtea care a diminuat, tocmai în raport de criteriile legale, cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă.
Or, cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.
Nici ultima critică nu este fondată.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor recurentului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului.
Faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamantă şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Noţiunea de „bunuri” din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” şi, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât şi „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege”, proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
De altfel, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.
În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
În acest context al analizei, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilităţii cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.
Or, reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenţiei, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins. Este vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentinţa fondului de recunoaştere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei nr. 298 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5851/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5910/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
