ICCJ. Decizia nr. 6219/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6219/2011
Dosar nr. 934/3/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a, reclamanta F.O. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 262 mp şi construcţie alcătuită din trei camere, cămară, bucătărie, vestibul şi, în subsidiar, obligarea pârâtului să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a acestui imobil sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin notificările din 26 octombrie 2001 şi 19 septembrie 2005, s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti solicitând restituirea în natură a imobilului menţionat, ce a fost proprietatea părinţilor săi, G. şi D.C., fiind cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare, moştenitorii legali ai acestora fiind C.G., C.I. (I.), C.L., C.O. (căsătorită F.), C.D., iar conform certificatului de moştenitor din 06 septembrie 2007, moştenitoarea defunctului C.G. este reclamanta F.O., care a cumpărat de la fraţii ei drepturile succesorale.
Reclamanta a mai arătat că imobilul a fost preluat de stat prin mai multe decizii ale Comitetului Executiv (respectiv, prin decizia nr. 741 din 3 mai 1983 s-a preluat cota de 20/32 din imobilul construcţie cu plată şi cota de 20/32 din teren fără plată, aparţinând lui C.G., iar prin decizia nr. 1254 din 19 iulie 1983 s-a preluat în proprietatea statului cota de 3/32 din imobilul construcţie, cu plată şi cota de 3/32 din teren fără plată, aparţinând lui C.D.) şi că în baza Decretului de expropriere nr. 112/1989 au intrat în proprietatea statului 96 mp teren şi 26,07 mp construcţii de la C.G., pentru care nu s-au plătit despăgubiri. Prin acelaşi decret, s-a expropriat şi suprafaţa de 54,84 mp, pentru care, de asemenea, nu s-au plătit despăgubiri.
În urma analizării probatoriilor administrate în cauză, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 146 din 08 februarie 2010, prin care a admis acţiunea, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 262 mp (245 mp din măsurători), identificat prin raportul de expertiză tehnică şi construcţie identificată de asemenea, prin expertiză, condiţionat de rambursarea sumei de 20.639 ROL, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3904,2 lei, cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a constatat că este competentă să soluţioneze pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, în raport de dispoziţiile deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, având în vedere faptul că pârâtul nu a respectat termenul legal de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării formulate de reclamantă.
Cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul sus-menţionat, tribunalul a reţinut că aceasta a făcut dovada, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 221 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, a calităţii de proprietari a autorilor săi la data preluării abuzive a imobilului, precum şi calitatea de moştenitoare de pe urma acestora.
S-a mai reţinut că reclamanta a cumpărat de la fraţii ei drepturile succesorale (conform contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale nr. 2922 din 11 septembrie 2007), astfel încât este unica persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind de altfel, şi singura care a formulat notificare în baza acestei legi speciale.
S-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului prin preluare abuzivă respectiv, prin decizia nr. 741 din 3 mai 1983, prin care s-a preluat cota de 20/32 din imobilul construcţie cu plată şi cota de 20/32 din teren fără plată, aparţinând lui C.G., iar prin decizia nr. 1254 din 19 iulie 1983 s-a preluat în proprietatea statului cota de 3/32 din imobilul construcţie cu plată şi cota de 3/32 din teren fără plată, aparţinând lui C.D.
Mai mult, s-a reţinut că din adresa nr. 219 din 25 martie 2008 emisă de SC A. SA rezultă că trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri pentru teren şi cu achitarea unei despăgubiri în valoare de 2693 ROL la 06 septembrie 1983 pentru cota de 3/32 din construcţie şi de 17946 ROL la 06 iulie 1983 pentru cota de 20/32 din construcţie.
În ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură a imobilului, compus din teren şi construcţii, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile, întrucât nu au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, neexistând impedimentul la restituire în natură instituit de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar din analiza raportului de expertiză specialitatea construcţii a reieşit că, pe terenul preluat în mod abuziv, există corpuri noi, care din punct de vedere constructiv sunt provizorii, din materiale recuperabile, fiind realizate fără documente legale după anul 1987, reprezentând construcţii uşoare, suprafaţa corpurilor noi reprezentând 80,44% din cele vechi.
Referitor la teren, prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile disp. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care s e restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii, după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Ca atare, tribunalul a dispus conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură, condiţionată de rambursarea sumei de 20 639 ROL, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare, suma primită ca despăgubire la trecerea construcţiei în proprietatea statului.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 192 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate susţinerile apelantului potrivit cărora termenul de 60 de zile înăuntrul căruia ar fi trebuit soluţionată notificarea este un simplu termen de recomandare a cărui nerespectare nu poate atrage obligarea unităţii deţinătoare la emiterea dispoziţiei de restituire.
În realitate, dispoziţia legală este una imperativă iar o interpretare în sens contrar ar face ca prin atitudinea culpabilă a unităţii deţinătoare să fie grav afectate interesele persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În ce priveşte depunerea actelor doveditoare, faţă de dispoz. art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi Hotărârii Guvernului conţinând Normele metodologice (pct. 23. 1 alin. (4)) de aplicare a legii, termenul poate fi prorogat cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare comunică faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Aşadar, pentru a exista beneficiul prorogării era necesar ca apelantul-pârât să fi comunicat necesitatea completării probelor, situaţie neregăsită în speţă.
Nefondate au fost găsite şi criticile vizând inaplicabilitatea dispoz. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât timp din conţinutul raportului de expertiză a rezultat că pe terenul preluat abuziv, deşi există corpuri noi, acestea au fost realizate fără documente legale după 1987 şi din punct de vedere constructiv sunt provizorii, din materiale recuperabile, a căror suprafaţă reprezintă 80,44% din cele vechi.
În plus, apelantul s-a limitat doar la a susţine că respectivele construcţii nu pot fi considerate provizorii, dar fără a argumenta în vreun fel faţă de probatoriul administrat în cauză.
Au fost găsite neîntemeiate şi criticile referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme, admiţându-se acţiunea, rezultă că pârâtului îi aparţine culpa procesuală, temei al aplicării dispoz. art. 274 C. proc. civ.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-pârât care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate, încadrate în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- În mod greşit instanţa a apreciat că reclamanta ar fi îndreptăţită la restituirea în natură, faţă de dispoz. art. 31 alin. (2) cu referire la art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se datorează măsuri reparatorii persoanelor care au primit despăgubiri la momentul exproprierii, indiferent de cuantumul acestor despăgubiri.
- Mai mult, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, ea este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, actualizată cu coeficientul de actualizare şi dobânzile legale.
Instituţia recurentă a fost privată în faza apelului de posibilitatea solicitării unei expertize pentru a calcula dobânzile legale şi coeficientul de actualizare.
- În ce priveşte termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, reglementat de art. 23 din Legea nr. 10/2001, acesta poate avea două date de referinţă de la care să înceapă a curge respectiv, data înregistrării notificării sau data depunerii actelor la dosarul de notificare.
- Instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă imobilul este liber, precum şi dacă există sau nu autorizaţie de construire emisă înainte de anul 1990.
- Potrivit art. 132 din Statutul profesiei de avocat sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului de avocat, dar în speţă, cheltuielile avocatului celeilalte părţi nu pot fi încadrate în dispoziţiile menţionate.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în condiţiile în care unele din motive sunt simple afirmaţii care nu se circumscriu unor critici, iar alte aspecte sunt deduse direct judecăţii în recurs, având de aceea caracter inadmisibil.
Recursul este nefondat potrivit următoarelor considerente:
- Critica vizând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, faţă de dispoz. art. 31 alin. (2) cu referire la art. 5 din Legea nr. 10/2001, reprezintă, pe lângă eroarea în care se află recurentul asupra ipotezei textului de lege (care vizează situaţia persoanelor fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării abuzive) şi o formulare omisso medio a pretinsului aspect de nelegalitate.
Astfel, în condiţiile în care în faza apelului, pârâtul nu a dedus judecăţii o asemenea critică, ea nu poate fi formulată direct în recurs pentru că s-ar nesocoti sistemul ierarhiei căilor de atac.
- Susţinerea că, în ipoteza în care s-a plătit o despăgubire persoanei îndreptăţite, aceasta trebuie să o ramburseze într-o formă actualizată, ignoră de fapt, soluţia pronunţată în cauză, care a făcut aplicarea dispoz. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, dispunând restituirea în natură, tribunalul a stabilit că această măsură este condiţionată de rambursarea sumei primite ca despăgubire la trecerea construcţiei în proprietatea statului, actualizată conform coeficientului de actualizare stabilit potrivit legislaţiei în vigoare.
Soluţia a rămas nemodificată în apel, reclamanta neformulând critici sub acest aspect.
- Este de asemenea, nefondată, critica potrivit căreia pârâtul ar fi fost privat de posibilitatea solicitării de probe în apel, respectiv expertiză pentru calculul dobânzilor legale şi al coeficientului de actualizare.
În realitate, în faza apelului pârâtul a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză pentru identificarea terenului (fila 11, apel), probă cenzurată de instanţă şi apreciată ca neutilă, faţă de împrejurarea că la fond se administrase deja această expertiză, părţile neformulând obiecţiuni.
Procedând de această manieră, instanţa s-a conformat dispoz. art. 167 alin. (1) C. proc. civ. („dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii”), pronunţându-se, motivat, asupra cererii de probatoriu aşa cum a fost ea formulată.
- Referirea făcută în conţinutul motivelor de recurs la termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării şi la reglementarea legală a acestuia, nu poate îmbrăca forma unei critici susceptibile de analiză în această fază procesuală.
Astfel, recurentul nu face decât să precizeze care este conţinutul reglementării (art. 23, actualmente art. 25 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul explicat şi prin Normele metodologice), cu menţiunea că sunt prevăzute două momente de la care termenul poate începe să curgă.
Or, pentru a fi vorba cu adevărat de o critică de nelegalitate, trebuia arătat care este relevanţa acestei reglementări raportat la datele speţei şi în ce fel a fost ea nesocotită prin soluţia adoptată.
- În mod asemănător, recurentul face o simplă afirmaţie, nesusţinută de argumente, potrivit căreia situaţia juridică a imobilului nu ar fi fost lămurită şi ca atare, acesta nu ar fi susceptibil de măsura restituirii în natură.
Contrar susţinerii recurentului, în considerentele deciziei din apel se argumentează, cu trimitere la materialul probator administrat (raportul de expertiză specialitatea construcţii), asupra caracterului provizoriu al construcţiilor noi, edificate din materiale recuperabile şi cu o suprafaţă construită de 80,44% din cele vechi.
- Este nesusţinută şi critica vizând cheltuielile de judecată, având în vedere că recurentul nu face decât să enumere criteriile pentru stabilirea onorariului de avocat prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat şi să concluzioneze că, în speţă, „cheltuielile avocatului nu se încadrează în dispoziţia menţionată”.
Recurentul nu arată însă, pentru ce motive prestaţia avocatului părţii adverse – căreia i-a fost admisă acţiunea, fiindu-i primite pretenţiile – nu s-ar încadra în criteriile prevăzute pentru stabilirea şi încasarea onorariului.
Făcându-se aplicarea dispoz. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi reţinându-se culpa procesuală a pârâtului, în mod corect acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată (conform onorariului plătit de parte avocatului ales), neexistând temei pentru diminuarea acestuia faţă de criteriile reglementate la alin. (3) din art. 274 C. proc. civ.
Văzând considerentele expuse anterior, se va constata că niciuna din criticile formulate nu poate fi primită, recursul urmând să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 192.A din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurent la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă F.O.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6218/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 47/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs → |
|---|
