ICCJ. Decizia nr. 6265/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6265/2011
Dosar nr. 5683/2/2008
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2002 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, reclamanţii N.C. şi N.G. au chemat în judecată Prefectura Judeţului Ialomiţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000 euro (150 milioane lei vechi), cu titlu de despăgubiri pentru construcţia situată în Slobozia, str. Lacului, demolată abuziv în timpul regimului comunist, pentru care s-a acordat suma modică de 18.000 lei, precum şi la acordarea unui teren în compensare, în suprafaţă de 855 mp, într-o zonă echivalentă, în intravilanul municipiului Slobozia, în locul suprafeţei preluate de stat în mod abuziv de la autorul acestora.
În cauză a fost introdusă în calitate de pârâtă Primăria Municipiului Slobozia.
Prin sentinţa civilă nr. 721/F din 08 iulie 2002, Tribunalul Ialomiţa a respins acţiunea ca prematur introdusă, iar apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei soluţii a fost respins prin Decizia civilă nr. 416/A din 25 octombrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 3029 din 15 aprilie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a fost admis recursul promovat de reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel, instanţa de casare reţinând că, în apel, reclamanţii au depus la dosar dispoziţia nr. 1246 din 08 septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Slobozia, prin care s-a respins notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, act nou ce nu a fost supus analizei, deşi, în raport de caracterul devolutiv al apelului, instanţa avea obligaţia de a cerceta înscrisul şi de a evoca fondul pricinii.
Prin Decizia civilă nr. 446/A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul.
Rejudecând apelul, instanţa a stabilit că reclamanţii au încasat despăgubiri pentru întreg imobilul în litigiu (teren şi construcţie) cu ocazia demolării construcţiei, astfel încât, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, aceştia nu mai erau îndrituiţi a beneficia de alte sume de bani cu titlu de despăgubiri.
Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanţii, susţinând că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 pct. 6 din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte pe baza actelor normative în vigoare la data demolării, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Prin Decizia nr. 6530 din 10 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul, casată Decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Instanţa de casare a reţinut că imobilul în discuţie, compus din teren în suprafaţă de 855 mp şi construcţie, ce a reprezentat proprietatea autorului N.S., a fost preluat de stat prin expropriere, construcţia a fost demolată, iar pe teren s-au edificat blocuri de locuinţe.
Rejudecând apelul promovat de reclamanţi, Curtea a apreciat că este fondat, astfel acesta fiind admis reţinându-se următoarele:
În speţă, imobilul în discuţie a fost expropriat prin Decretul nr. 239 din 14 iunie 1972, construcţia existentă pe teren a fost demolată, fiind edificat în zona cu pricina un ansamblu de blocuri de locuinţe.
Pe de altă parte, ulterior promovării acţiunii pendinte a fost emisă dispoziţia nr. 1246 din 08 septembrie 2002 a Primarului Municipiului Slobozia, prin care a fost respinsă cererea de „restituire în echivalent bănesc" a imobilului compus din construcţie şi terenul aferent, stabilindu-se că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la acordarea de despăgubiri nu sunt aplicabile, dat fiind că la momentul exproprierii au fost acordate despăgubiri pentru întregul imobil.
În raport de această împrejurare, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a apreciat că în cadrul devolutiv al apelului, instanţa avea obligaţia de a cerceta actul nou, respectiv dispoziţia prin care a fost soluţionată notificarea (Decizia nr. 3029 din 15 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
De altfel, prin Decizia civilă nr. 6530 din 10 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală a stabilit că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorului N.S., sunt îndrituiţi la măsuri reparatorii în echivalent, că nu se poate aprecia că aceştia ar fi fost îndestulaţi cu suma primită cu titlu de despăgubire cu ocazia exproprierii şi că în cauză, concomitent cu analiza dosarului instrumentat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, finalizat prin dispoziţia nr. 1246 din 08 septembrie 2002, se impune administrarea de dovezi suplimentare („alte probe") în vederea stabilirii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor.
O atare analiză, însă, nu poate fi realizată cu ignorarea cadrului procesual stabilit în virtutea principiului disponibilităţii.
Analiza dispoziţiei emise de primar poate fi efectuată în cadrul contestaţiei promovate împotriva acesteia, ori în speţă instanţa nu a fost sesizată cu o atare solicitare.
În cauză s-a întocmit expertiza tehnică de specialitate prin care a fost stabilită valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, compus din teren şi construcţie demolată şi valoarea reactualizată a sumei reprezentând despăgubirile primite la momentul exproprierii, fiind valorificată modalitatea de evaluare a bunurilor, respectiv de apreciere a întinderii măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, astfel cum sunt acestea cuprinse în legea specială, aspect avut în vedere prin Decizia de casare.
În consecinţă, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a anulat sentinţa primei instanţe şi, evocând fondul, a admis cererea precizată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligându-l pe acest pârât la 1.319.771 lei către reclamanţi cu titlu de despăgubiri şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Prefectura Judeţului Ialomiţa şi Primăria Municipiului Slobozia.
Împotriva deciziei civile a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Hotărârea dată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Având în vedere faptul că acţiunea reclamanţilor a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu cu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, prin admiterea acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, o altă persoană decât cea chemată în judecată de reclamanţi se încalcă principiul disponibilităţii părţilor, fapt ce atrage nulitatea deciziei civile atacate.
Se susţine că din cererea de chemare în judecată reiese faptul că reclamantul a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, şi nu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu.
O altă critică vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu, se consideră că:
Instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii atacate faptul că, întrucât acţiunea se priveşte ca o cerere de restituire prin echivalent (.) Curtea a apreciat că obligaţia de despăgubire cade în sarcina expropriatorului - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice", pentru ca în dispozitiv să admită acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi tot în sarcina acestuia din urmă a stabilit şi obligaţia de plată.
Se apreciază că, analiza fondului ar trebui făcută numai prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, (aşa cum se reţine şi în cea de-a doua decizie de casare), iar soluţia să fie fundamentată pe acestea.
În considerarea celor de mai sus, se apreciază că, în mod greşit, instanţa de judecată a admis cererea, pe fond, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 119.771 lei, întrucât, în speţă nu se realizează identitatea cerută de lege între cel ce poate fi chemat în judecată în calitate de pârât şi Ministerul Finanţelor Publice.
Din cele reţinute de instanţa supremă, prin Decizia de casare este fără putinţă de tăgadă că, în rejudecarea apelului, instanţa era obligată să procedeze la analiza cauzei prin raportare strictă la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înfiinţat Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta având competenţa de a analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor şi de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire.
În raport de obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, astfel cum a fost el formulat de reclamanţi, se apreciază că instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, precum şi a obligaţiilor ce-i revin în temeiul art. 315 C. proc. civ., ce au fost stabilite în sarcina sa prin Decizia de casare, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, trebuia să pună în vedere Primăriei Municipiului Slobozia, în calitatea sa de unitate deţinătoare, fiind şi parte în cauză, să comunice lista bunurilor ce ar putea fi atribuite în compensare, în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi după administrarea acestei probe, dacă s-ar fi făcut dovada faptului că nu există teren disponibil a fi acordat în compensare, instanţa de apel ar fi putut trece şi la administrarea altor probe pentru soluţionarea cauzei.
Ca urmare, se apreciază că în mod greşit instanţa de apel a statuat în sensul că în cauză s-ar impune ultima măsura reparatorie respectiv a despăgubirilor, câtă vreme, în absenţa unor probe contrare, există posibilitatea atribuirii unui bun (teren) cu o valoare egală celui preluat abuziv de către stat, cu atât mai mult cu cât cererea reclamanţilor, în ceea ce priveşte terenul în litigiu, a fost formulată în sensul acordării unui teren în compensare.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor, se susţine că suma de 1.319.771 lei, reprezentând cuantumul despăgubirilor date reclamanţilor, nu a fost stabilită efectiv de către expertul desemnat în cauză să efectueze raportul de expertiză, ci de către instanţa de judecată, în considerarea faptului că în cauză s-a întocmit un raport de expertiză tehnică evaluatoare, prin care a fost stabilită valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, compus din teren şi construcţie.
Faţă de răspunsul formulat de expert la obiecţiuni, se apreciază că se impunea ca acesta să fi revenit asupra calculului făcut iniţial, gradul de uzură ce trebuia folosit în metoda de calcul urmând a fi cel mult de 20%, şi nu 40%, cât s-a apreciat iniţial de către acelaşi expert.
Se invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Se critică Decizia civilă nr. 283/A din 29 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca fiind nelegală, deoarece ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, se susţine că:
În rejudecarea apelului, după casare, al treilea ciclu procesual, la termenul de judecată din 15 aprilie 2010, reprezentantul intimatului - pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, în raport de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, precum şi de dispoziţiile prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005, arătând că singura persoană care justifică calitate procesuală pasivă în cauză şi care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecaţii este Primăria Municipiului Slobozia, în calitatea sa de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu şi respectiv entitate investită cu soluţionarea notificării.
Se solicită instanţei de recurs admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată s-a apreciat că se impune a se verifica şi obiectul dosarului nr. 536/2006 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Ialomiţa (.) "care are ca obiect tot Legea nr. 10/2001, aspect omis a fi avut în vedere de instanţa de apel".
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt fondate pentru considerentele ce succed:
În cauza supusă judecăţii, unitatea deţinătoare Primăria Municipiului Slobozia care are calitatea de pârâtă în prezenta cauză, a emis dispoziţia nr. 1246/2002 prin care a respins cererea reclamanţilor de restituire în echivalent bănesc a imobilului situat în Slobozia str. Lacului, apreciindu-se că restituirea în natură nu se poate dispune, deoarece terenul este ocupat de construcţii.
Reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată, precum şi acordarea pentru terenul preluat de stat în mod abuziv, a unui teren în compensare, iar instanţa de apel a admis apelul, a anulat sentinţa primei instanţe şi evocând fondul, a admis cererea precizată, obligându-l pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.319.771 lei cu titlu de despăgubiri, respingând acţiunea faţă de Prefectura Ialomiţa şi Primăria Municipiului Slobozia.
Ulterior, prin încheierea din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de apelanţii reclamanţi N.C. şi N.G. A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 283/A din 29 aprilie 2010 în sensul că în loc de „Ministerul Finanţelor Publice" se va trece „Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Faţă de această încheiere de îndreptare a erorii materiale, apare ca fiind de prisos analiza criticilor formulate de recurentă, privind greşita obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor, în loc de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fondul recursurilor, criticile formulate de recurenţi sunt fondate.
Hotărârea recurată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 C. proc. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că autorul reclamantului N.C. a avut în proprietate suprafaţa de 855 mp teren intravilan, situat în Slobozia, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 239 din 14 iunie 1972 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 855 mp şi demolarea casei, iar prin procesul verbal din 31 octombrie 1972 s-a stabilit valoarea despăgubirilor acordate în sumă de 18.695 lei, sumă încasată de autor.
Reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru imobilul expropriat şi demolat, cât şi pentru terenul aferent acestuia, precizând, prin cererea depusă ulterior (după casarea cu trimitere) că solicită obligarea Primarului Municipiului Slobozia la emiterea dispoziţiei motivate privind plata despăgubirilor cuvenite, în cuantum actualizat şi înaintarea acesteia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Asupra acestei cereri, instanţa de apel nu s-a pronunţat, susţinându-se doar că nu se poate analiza dispoziţia emisă de Primar şi că prezenta acţiune se priveşte a fi o cerere de restituire în echivalent, cu privire la care obligaţia de despăgubire ar cădea în sarcina expropriatorului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus prin Decizia de casare a se analiza dosarul instrumentat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, finalizat prin dispoziţia nr. 1246 din 08 septembrie 2002, dispoziţia instanţei supreme fiind obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru instanţa de rejudecare.
Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate, în baza art. 312 C. proc. civ., se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti. Cu ocazia rejudecării, se vor analiza şi celelalte critici invocate de recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 283/A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6268/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6233/2011. Civil → |
|---|
