ICCJ. Decizia nr. 7159/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7159/2011
Dosar nr.798/117/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 712 din 07 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 798/117/2010 s-a respins acţiunea civilă precizată formulată de către T.D. contra pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, având ca obiect pretenţii Legea nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 199 din 10 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 191/1983, reclamantul a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, faptă prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că a refuzat să se prezinte la U.M. 01755 Galaţi pentru a satisface stagiul militar, declarând că face parte din secta religioasă „M.I." ale cărei percepte îi interzic să îndeplinească obligaţiile militare.
Din motivarea deciziei instanţa de fond reiese faptul că restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
În atare împrejurări, tribunalul a apreciat că fapta pentru care reclamantul solicită acordarea daunelor morale nu se circumscrie Legii nr. 221/2009, neconstituind o infracţiune politică, ci o infracţiune împotriva capacităţii de apărare a ţării.
De asemenea, împotriva reclamantului nu au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic de către organele securităţii, acest lucru rezultând din împrejurarea că în arhivele C.N.S.A.S. nu s-a regăsit vreun dosar care să îl vizeze, situaţie în care s-a reţinut că acţiunea sa este neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1), (3) şi art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul T.D. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii cu admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea apelului s-a arătat că în cauză nu se poate reţine incidenţa Deciziei nr. 32 din 02 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, întrucât această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, decret care reglementează o procedură administrativă care se desfăşoară în faţa direcţiilor de muncă şi solidaritate socială în vederea acordării drepturilor şi beneficiilor prevăzute de lege pentru foştii deţinuţi politici.
Se consideră că, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocare prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999.
S-a analizat că, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea de apel a apreciat că acesta nu este fondat, reţinând următoarele.
Prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Chiar dacă temeiul prezentei acţiuni nu îl constituie dispoziţiile din Decretul-lege nr. 118/1990 şi deci nu sunt direct aplicabile, cele statuate prin Decizia nr. 32 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, trebuie constatat că ambele acte normative au acelaşi scop, repararea în diferite moduri a prejudiciilor suferite ca urmare a unor condamnări politice, şi definesc în acelaşi fel astfel de condamnări.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada de referinţă, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât şi al art. 282 şi urm. C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.D.
Împotriva deciziei civile a Curţii de Apel Cluj, a declarat recurs reclamantul T.D. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se consideră că, Decizia nr. 32/2009 invocată de instanţa de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
Se consideră că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999.
Este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Se învederează că infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental, cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României.
Se mai subliniază faptul ca Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situaţiile în care persoanele condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
Se invocă dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, şi art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009.
În mod corect s-a reţinut că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevăd că, alături de cele expres prevăzute în art. 2 alin. (1) constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 prevede că sunt infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile ce au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice.
Este adevărat că această decizie în interesul legii are în vedere aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu a Legii nr. 221/2009, dar nu este mai puţin adevărat că prin această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat cu putere obligatorie că acele condamnări pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu au caracter politic, constituind condamnări de drept comun, motiv pentru care, persoanele care au suferit astfel de condamnări nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice.
Ceea ce a reţinut instanţa evocând Decizia în interesul legii menţionată a fost calificarea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni.
Or, în speţă se punea aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia religioasă M.I.), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţinea o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia - premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia instanţei nu putea fi diferită de interpretarea dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, aşa cum corect au reţinut şi instanţele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Astfel, motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant privind greşita apreciere şi reţinere a caracterului politic al condamnării nu se justifică.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant şi în baza art. 312 C. proc. civ. şi va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant T.D. împotriva Deciziei civile nr. 360/A din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7129/2011. Civil. Partide politice. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7125/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
