ICCJ. Decizia nr. 7161/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7161/2011
Dosar nr.38637./3/2007
Şedinţa publică din 14 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 16 iulie 2007, reclamanta SC I.M.S.P. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 9198,85 m.p. şi clădirile existente pe teren.
Prin Sentinţa civilă nr. 1697 din 20 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reţinând incidenţa prevederilor art. 2 (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., în raport de obiectul pricinii.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1643 dindin 4 martie 2008, a declinat la rândul său competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, astfel încât cauza a fost trimisă pentru regulator de competenţă la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 38 dindin 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând ca acţiunea promovată are drept cauză juridică aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 33/1994.
Prin Sentinţa civilă nr. 464 din 31 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a cvilă, a respins excepţia prematurităţii cererii, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată.
Asupra excepţiei prematurităţii, invocate de pârât, instanţa a apreciat prin prisma obiectului cauzei şi caracterului civil al acesteia, aspect ce determină inaplicabilitatea art. 7201 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, s-a constatat existenţa Notificării nr. 93 din 9 martie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în legătură cu exproprierea imobilului în litigiu, în cuprinsul acesteia fiind stabilită şi valoarea terenului supus expertizării.
Prin notificarea întocmită, pârâta a declanşat procedura prevăzută de art. 13 şi 14 din Legea nr. 33/1994, fără a se putea susţine că respectiva notificare ar reprezenta o promisiune de vânzare-cumpărare a imobilului teren sau că, prin intermediul său, s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, sens în care s-a apreciat că nu se poate reţine incidenţa art. 4 din Legea nr. 33/1994.
S-a reţinut, totodată, că notificarea cu pricina a fost anulată, dat fiind că suprafaţa ce urmează a fi expropriată este mai mică decât cea menţionată în cuprinsul notificării.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 72A din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă SC I.M.S.P. S.RL.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei din perspectiva criticilor formulate şi a dovezilor administrate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, reţinând următoarele:
Nu poate fi primită critica referitoare la lipsa argumentelor juridice care au condus la pronunţarea soluţiei, respectiv la întocmirea unei motivări sumare şi confuze.
Conform art. 261 C. proc. civ., hotărârea se pronunţă în numele legii şi va cuprinde, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele care au fundamentat înlăturarea cererilor părţilor.
Hotărârea judecătorească trebuie să conţină un limbaj tehnic, inteligibil, lipsit de echivoc, fără a se putea desprinde din textul legal arătat concluzia că o hotărâre concisă, deci mai puţin elaborată ca întindere, nu poate răspunde acestor exigenţe.
Verificând cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, Curtea a apreciat că aceasta conţine în mod explicit argumentele juridice care au stat la baza soluţiei pronunţate, atât pe aspectul excepţiei invocate, cât şi din perspectiva elementelor de substanţă.
A arătat prima instanţă că, dat fiind caracterul civil al cauzei, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. nu sunt incidente spre a se pune problema prematurităţii, că prin notificarea în discuţie intimata a declanşat, în realitate, procedura prevăzută de art. 13 şi 14 din Legea nr. 33/1994 şi că, în cuprinsul acesteia (notificării) nu s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, sens în care nu s-a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 4 din Legea nr. 33/1994.
În legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legii speciale, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în mod corect a apreciat prima instanţă asupra lipsei de incidenţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, reclamanta a sesizat instanţa cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Bucureşti (teren în suprafaţă de 9189,51 m.p. şi clădirile aferente), în temeiul ofertei emise de Municipiul Bucureşti şi acceptate de petentă.
Oferta la care se referă reclamanta în petitul acţiunii promovate, cum şi în cuprinsul argumentelor folosite în sprijinul cererii pe parcursul procesului, este reprezentată de Notificarea nr. 93 dindin 9 martie 2007 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în cuprinsul căreia se arată că zona în care se află imobilul proprietatea petentei a fost declarată „zonă de utilitate publică de interes local" prin H.C.G.M.B. nr. 160 din 6 iulie 2006, astfel încât o parte din imobil (terenul în suprafaţă de 9.189,51 m.p. şi construcţiile în suprafaţă de 8.200 m.p.) urmează a fi supusă exproprierii şi trecută în proprietatea Municipiului Bucureşti.
Potrivit legii, exproprierea de imobile se poate face prin hotărâre judecătorească după o procedură specială (art. l din Legea nr. 33/1994).
Între persoanele interesate poate interveni, însă, o convenţie în legătură cu modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, ipoteză în care procedura de expropriere nu se mai declanşează (art. 4 din Legea nr. 33/1994).
În ambele ipoteze, cauza actului juridic este reprezentată de utilitatea publică a lucrărilor de interes naţional sau local pentru care aceasta se declară.
Din această perspectivă, notificarea înaintată conform dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 33/1994 reprezintă o propunere de expropriere, respectiv o măsură premergătoare exproprierii, sens în care nu poate fi privită ca ofertă de a contracta (ofertă de vânzare).
De altfel, lato sensum, procedura de expropriere demarează prin declararea utilităţii publice, astfel că, şi din acest punct de vedere, eventuala convenţie a părţilor nu poate să urmeze regimul juridic de drept comun al ofertei.
Ca atare, susţinerile privind aplicarea dispoziţiilor art. 4 din lege nu pot fi primite, demersurile întreprinse de societatea reclamantă, ulterior notificării, nefiind susceptibile a fi apreciate drept acceptare de ofertă, graţie argumentelor expuse mai sus.
Utilitatea publică a lucrărilor de interes local fiind declarată, nu se poate vorbi de abuz sau ştirbirea stabilităţii şi securităţii raporturilor de expropriere.
Practic, într-o atare ipoteză, raportul juridic creat între părţi nu se fundamentează pe negociere, cum susţine apelanta, ci pe dispoziţiile speciale ce reglementează măsura de excepţie a exproprierii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I.M.S.P. SRL, criticând-o pentru motive de neegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:
În opinia sa potrivit consideraţiilor ce succed în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.: „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", cu referire la art. 4, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
În esenţă, ceea ce recurenta-reclamantă încearcă în acest proces, este să convingă instanţele de un fapt care i se pare evident, neechivoc: acela că în cauză, existând acord deplin şi complet între părţi, este aplicabil art. 4 din Legea nr. 33/1994 şi că, în consecinţă, rămân fără nicio incidenţă prevederile art. 13 şi 14 din acelaşi act normativ.
Textul art. 4 din Legea nr. 33/1994 este unul dintre acelea (nu foarte multe, din păcate, în legislaţia noastră actuală) extrem de clar, limpede, neechivoc. El nu este practic susceptibil de vreo altă interpretare, decât cea care rezultă pregnant - părţile pot conveni, dacă sunt de acord cu toate elementele transferului de proprietate, „fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzuta de prezenta lege".
Cu toată deferenţa, se întreabă retoric cum ar fi putut legiuitorul să fie mai explicit. Cum ar fi reuşit să spună mai clar că dacă părţile se înţeleg, procedura Legii nr. 33/1994 nu mai intră în discuţie iar art. 13 şi 14 (ca şi toate celelalte, de altfel) nu mai au nici o aplicabilitate.
Acest lucru i se pare elementar, pentru că s-a înţeles cu pârâtul, nu mai sunt în procedura Legii nr. 33/1994. Dar atunci de care norme va fi guvernat raportul lor juridic. Este evident că de normele de drept comun, cele ale dreptului civil din materia contractelor, inclusiv art. 942 şi 1073 - 1077 C. civ.
Aceasta constituie, în puţine cuvinte, esenţa procesului şi încălcarea legii făcută de ambele instanţe, care au ignorat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 33/1994 şi au considerat aplicabile, în mod greşit, numai prevederile art. 13 şi 14 din Legea nr. 33/1994.
Pentru respectul adevărului, trebuie să menţioneze că, totuşi, o instanţă a sesizat în mod corect esenţa problemei. În regulatorul de competenţă - Sentinţa civilă nr. 38 din 05 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a menţionat: "cauza juridică a acţiunii o constituie art. 4 din Legea nr. 33/1994".
Aşa numitul „transfer amiabil al dreptului de proprietate către stat", reglementat din art. 4 Legea nr. 33/1994, a fost în mod constant considerat în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind convenţie civilă încheiată între părţi, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de calificare a operaţiunii juridice. (C. Birsan - Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu 2008, p. 62).
Când aplicarea acestui principiu într-o cauză în care s-a constatat că trecerea terenului din proprietatea privată în proprietatea publică, deşi s-a făcut în scop de utilitate publică, nu a s-a realizat în temeiul unui act unilateral, de putere al autorităţii publice, ci în temeiul unui contract, în care ambele părţi sunt egale, deoarece reclamantul a consfinţit că, în schimbul unui preţ, o parte din proprietatea lui privată să devină proprietate publică, instanţa supremă a statuat că din moment ce trecerea în proprietatea publică s-a realizat pe cale consensuală, în temeiul unui contract sinalagmatic, ce şi-a produs efectele juridice urmărite de părţi la încheierea lui, tot aşa şi revenirea bunului sau a unei porţiuni din el în proprietatea privată a vânzătorului, trebuie realizată pe aceeaşi cale (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, Decizia nr. 973/1999, în Dreptul, nr. 2/2000, p. 183).
Desigur că referirile doctrinare şi jurisprudenţiale sunt cu mult mai numeroase, ele făcând obiectul unui material distinct, ce va fi prezentat Înaltei Curţi pe parcursul judecării recursului.
Sensul neechivoc al reglementării, în această materie este acela al caracterului subsidiar al procedurii speciale de expropriere, aplicabilă doar în situaţia imposibilităţii formării unui acord de voinţă, între părţi, cu privire la transferul proprietăţii. Regula este - şi rămâne - dreptul comun, adică vânzarea-cumpărarea imobilului respectiv, cu respectarea tuturor condiţiilor de aplicabilitate, de fond şi de formă, care în speţă sunt cumulativ întrunite.
Realizarea acordului de voinţă are aspecte specifice de formă, prin transmiterea notificării, care conţine oferta fermă a instituţiei publice interesate în dobândirea imobilului şi acceptarea de către proprietarul iniţial. (I se pare esenţial faptul că însăşi legea specială califică notificarea ca având valoarea unei oferte de a contracta.)
În speţă, oferta a fost acceptată în totalitate, fără niciun fel de rezerve ori dezacord de către recurentă. Faptele sunt definitiv stabilite şi necontestate, astfel încât referirile instanţelor la prevederile art. 13 şi 14 din Legea nr. 33/1994 nu au niciun temei.
Motivarea acestora în sensul că nu s-a stabilit modul de transfer al dreptului de proprietate, aşa cum dispune art. 4 din lege, este pur şi simplu în contradicţie cu toate probatoriile administrate. Şi-a exprimat voinţa în mod neechivoc în sensul acceptării totale a ofertei, în termenii şi condiţiile propuse, a înmânat pârâtului, aşa cum rezultă din procesul-verbal semnat de părţi, toate înscrisurile probând dreptul de proprietate şi situaţia juridică a imobilului. Tot prin proces-verbal, aflat la dosarul cauzei, a dovedit că părţile au negociat cuprinsul explicit al contractului autentic de vânzare-cumpărare, inclusiv modul şi termenele explicite de realizare a transferului dreptului şi a folosinţei efective a imobilului. Conţinutul contractului a fost convenit şi acceptat de părţi, această împrejurare rezultând şi din factura fiscală emisă şi acceptată la plată de pârâtul-intimat.
Referirea instanţelor la prevederile art. 13 şi 14 din Legea nr. 33/1994 este nelegală şi vădit greşită.
O simplă lectură a textelor atestă incontestabil că ele au în vedere ipoteza proprietarului actual nemulţumit de oferta primită, întâmpinarea fiind punctul de plecare al litigiului cu expropriatorul.
Or, în speţă, aşa cum a arătat deja, textele sunt inaplicabile, consimţământul părţilor de a contracta fiind deplin. Procedura exproprierii nici nu s-a mai declanşat în aceste condiţii (o spune clar art. 4 din lege), transferul dreptului de proprietate realizându-se în temeiul unui contract civil.
Prin înţelegerea dintre părţi cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului, la preţul acceptat prin factură, s-a încheiat operaţiunea juridică în sensul de „negotium" nefiind necesar actul juridic ca „instrumentul" pentru existenţa acordului de voinţă. În condiţiile în care părţile s-au pus de acord asupra tuturor clauzelor contractuale, faptul că voinţa lor comună nu s-a materializat şi prin încheierea unui act juridic în sensul de „instrumentul" nu atrage în niciun caz nevalabilitatea convenţiei.
Este de principiu că orice contract, în sensul de operaţiune juridică, de acord de voinţe, se încheie în mod valabil prin simplul consimţământ al părţilor, indiferent de forma de manifestare a acestuia.
Pe baza consimţământului valabil exprimat al părţilor, translativ de proprietate, oricare dintre acestea poate solicita instanţei obligarea celeilalte la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare sau pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Instanţa va constata, pe baza dovezilor administrate, existenţa consimţământului valabil al părţilor, astfel cum a solicitat prin prezenta acţiune, în temeiul art. 942 şi art. 1073 - 1077 C. civ.
Este de asemenea de principiu şi unanim acceptat că formarea contractului în baza consimţământului de a transfera proprietatea în schimbul unui preţ exclude revocarea (anularea) unilaterală a ofertei sau a acceptării. Suntem pe tărâmul aplicării regulilor fundamentale „mituus consensus, mutuus dissensus" şi „pacta sunt servada". Odată încheiat, - ca în speţă - contractul are forţă obligatorie între părţi, neputând înceta decât prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege (art. 969 C. civ.). Pe de alta parte, în cauză nu s-a dovedit (şi nici măcar nu s-a susţinut) aparenţa unor cauze de nulitate absolută de natură a produce consecinţe juridice în sensul desfiinţării convenţiei.
În acest context, refuzul pârâtului de a-şi exprima consimţământul în formă autentică, după ce părţile se puseseră de acord asupra tuturor clauzelor iar aceasta rămăsese ultima formalitate de îndeplinit, apare ca abuziv, nejustificat şi cauzator de prejudicii. În acel moment nu mai exista libertatea părţilor de a mai încheia convenţia în formă autentică, în caz contrar aducându-se atingere principiilor stabilităţii raporturilor juridice şi securităţii circuitului civil.
Pârâtul-intimat nu poate fi exonerat de respectarea obligaţiilor asumate, şi anume încheierea în formă autentică a contractului asupra căruia şi-a dat acordul, cu atât mai mult cu cât el practic îşi invocă propria culpă, susţinând că iniţial a greşit iar suprafaţa necesară este mult mai mică.
Nu este lipsit de interes nici faptul că prin refuzul intimatului-pârât de a se prezenta la notar în vederea autentificării contractului deja încheiat, este sunt grav prejudiciată. Imobilul respectiv reprezintă un fond de comerţ important, în locaţia respectivă funcţionând SC „I." SA, cu spaţii de producţie şi sediu administrativ, constituind un vad comercial format şi consolidat în timp. Ca urmare a ofertei intimatului-pârât, a reziliat contractul de locaţiune cu respectiva societate, iar fondul de comerţ nu mai poate fi valorificat după dezmembrarea sa.
În aceste condiţii, recursul declarat este întemeiat, instanţele aplicând şi interpretând greşit dispoziţiile menţionate din Legea nr. 33/1994. Pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului în sensul arătat, dispunând pe fond admiterea acţiunii noastre.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Potrivit disp. art. 481 C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
Utilitatea publică se declară potrivit art. 7 din Legea nr. 33/1994 de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local, iar pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă din preşedinţii consiliilor judeţene respective.
Rezultă aşadar că exproprierea pentru cauză de utilitate publică este un mod de transfer a unui imobil din proprietatea privată în proprietate publică a statului sau unităţii administrativ-teritoriale, drept a cărui protecţie se realizează prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, după o procedură reglementată expres de Legea nr. 33/1994 care să asigure un cadru legal adecvat pentru stabilirea despăgubirilor şi apărarea dreptului de proprietate privată.
Este adevărat că potrivit art. 4 din lege cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi cuantumul sau natura despăgubirii, însă acest acord se face cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a declanşa procedura exproprierii prevăzută în lege.
Aceasta nu înseamnă că, din momentul în care părţile au convenit în acest sens, transferul imobilului proprietate privată în proprietatea publică, operează în alte condiţii decât cele reglementate de Legea nr. 33/1994.
Astfel coroborând disp. art. 1, 3 şi 21 din lege rezultă că instanţa de judecată competentă va hotărî întotdeauna asupra exproprierii numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit legii.
Chiar dacă părţile au convenit în sensul celor menţionate la alin. (1) al art. 4, instanţa de judecată este chemată să ia act de înţelegerea părţilor, numai dacă această înţelegere s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate ale exproprierii.
Această interpretare rezultă din disp. art. 4 alin. (2) din lege care au în vederea acordul de voinţă al părţilor numai cu privire la modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, şi potrivit cărora instanţa de judecată va lua act de această înţelegere, din disp. art. 23 alin. (2) potrivit cărora instanţa verifică dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi art. 24 din lege.
Ca urmare acest transfer al dreptului de proprietate nu poate opera în condiţiile art. 1073 - 1077 C. civ. aşa cum solicită recurenta.
Aceste dispoziţii reglementează un raport juridic obligaţional între părţile contractante, conferind creditorului dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, cu posibilitatea dezdăunării în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia asumată.
În cauză nu se poate reţine că între părţi a luat naştere un astfel de raport juridic, întrucât între recurentă şi intimat nu a intervenit o înţelegere cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului deci nu s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a terenului proprietatea recurentei.
Notificarea emisă în temeiul disp. art. 13 din Legea nr. 33/1994, era o măsură premergătoare exproprierii şi nu reprezintă decât o modalitate de se comunica persoanelor fizice sau juridice titulare de drepturi reale, propunerile de expropriere, după declararea utilităţii publice conform procedurii menţionate în cap. II al Legii nr. 33/1994.
Această notificare nu a fost făcută de autoritatea locală în calitatea de promitent cumpărător pentru a o considera o ofertă de a cumpăra iar acordul recurentei cu privire la expropriere nu a fost făcut în calitate de promitent vânzător, pentru a-l putea considera ca fiind o acceptare a acestei oferte, condiţii necesare pentru a putea concluziona că înţelegerea părţilor s-a materializat într-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, prin care se obligă ca în viitor să încheie actul autentic de vânzare-cumpărare, în vederea transferului dreptului de proprietate.
Sunt considerentele pentru care Înalta Curte, constată că în cauză nu este incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I.M.S.P. SRL împotriva Deciziei nr. 72 A. din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7166/2011. Civil. Investire cu formulă... | ICCJ. Decizia nr. 7126/2011. Civil. Grăniţuire. Contestaţie... → |
|---|
