ICCJ. Decizia nr. 7188/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7188/2011
Dosar nr.27174/3/2008
Şedinţa publică din 17 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii M.T.N. şi M.T.M. i-au chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca, prin hotărârea ce va pronunţa, instanţa să oblige pârâţii să restituie în natură terenul liber de construcţii aferent imobilului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 691,83 mp, ce nu a fost vândut către chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, de asemenea, să fie obligaţi pârâţii la acordarea de despăgubiri prin echivalent la valoarea de piaţă pentru construcţia şi terenul preluate abuziv de către statul român şi înstrăinate de acesta în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 312 din 07 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 231A din 03 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, dispunându-se desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fiind menţinută soluţia Tribunalului Bucureşti cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă de fond nu a fost învestită cu o cerere de obligare a pârâţilor la soluţionarea notificării, ci aceştia au pretins însăşi recunoaşterea din partea instanţei a dreptului lor de a le fi restituită în natură partea rămasă neînstrăinată din terenul imobilului, în suprafaţă de 691,83 mp, dar şi a dreptului de a primi despăgubiri pentru construcţia şi partea de teren ce au fost înstrăinate de stat către chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.
La data de 26 mai 2009 reclamanţii au depus la dosar precizare a cererii de chemare în judecată arătând că solicită restituirea în natură a suprafeţelor de 606,7 mp, reprezentând curtea, în suprafaţă de 74,15 mp, teren aferent garajului reprezentând construcţia C4 neautorizată, a cotei părţi de 40,58 mp rămasă nevândută din terenul de 201,35 mp aferent imobilelor C1, C2, C3, de unde a fost vândută conform Legii nr. 112/1995 cota totală de 160,77 mp, a cotei părţi indivize de 15,82% din părţile comune ale clădirilor C1, C2, C3, ce nu a fost vândută conform Legii nr. 112/1995 şi obligarea pârâtului la o despăgubire de 2.821.744 RON pentru partea vândută.
Prin Sentinţa civilă nr. 87 din 26 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General să restituie reclamanţilor în natură terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 679,15 mp, reprezentând diferenţa dintre totalul terenului aferent imobilului, în suprafaţă de 877 mp şi suprafaţa vândută în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de 197,85 mp şi să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcţia şi terenul înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 prin Contractele de vânzare-cumpărare din 17 martie 1997, din 12 decembrie 1997, din 25 martie 1997 şi din 27 martie 1997, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 10/2001, privind rambursarea despăgubirilor primite la data de 19 iunie 1981.
Tribunalul a stabilit că s-a probat existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, implicit a calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite.
Imobilul în discuţie este compus din construcţie (parter, etaj şi mansardă) şi teren în suprafaţă de 813,04 mp, iar prin Decizia nr. 1326 din 21 august 1978 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti au fost preluate, cu plată (40.000 RON), în proprietatea statului apartamentele 1, 2 şi 3 din imobil; în prezent bunul, în integralitate, a făcut obiect al înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, actele de înstrăinare nefiind contestate de reclamanţi potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001.
A reţinut prima instanţă că prin contractele de vânzare-cumpărare au fost, deopotrivă, înstrăinate şi suprafeţele de teren corespunzătoare apartamentelor, din terenul aflat sub construcţie, fiind astfel vândută suprafaţa de 160,77 mp.
Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză (expert A.C.) rezultă că suprafaţa totală a terenului rezultată din măsurători este de 877 mp (cea rezultată din actul de proprietate fiind de 881,57 mp), iar suprafaţa de teren ocupată de construcţii este de 197,85 mp, faţă de 160,77 mp, reprezentând suprafaţa de teren înstrăinată.
Diferenţa de teren de 36,08 mp aflată sub construcţiile (locuinţe) înstrăinate nu poate fi restituită în natură, a apreciat tribunalul, date fiind prevederile art. 37 din HG nr. 20/1996 conform cărora, în ipoteza în care înstrăinează apartamentele şi anexele gospodăreşti şi garajele aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent acestora, cu respectarea prevederilor legale (art. 26 din Legea nr. 112/1995).
În legătură cu terenul pe care se află construcţiile individualizate de expertiză şi identificate ca fiind grup sanitar (C3), respectiv garaj (C4), s-a apreciat că acesta poate face obiectul restituirii, dat fiind că în contractele de vânzare-cumpărare nu figurează niciuna dintre construcţiile menţionate.
Instanţa de fond a reţinut, în consecinţă, că se impune restituirea către persoanele îndreptăţite a suprafeţei de 679,15 mp (neocupată de clădiri - locuinţe, conform raportului de expertiză, iar pentru restul imobilului (teren şi construcţiile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995) emiterea unei dispoziţii (decizii) cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând a se ţine seama de împrejurarea că autoarea reclamanţilor a încasat despăgubiri pentru imobilul solicitat, astfel că sunt incidente prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 370A din 14 iunie 20120, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii - contestatori M.T.N. şi M.T.M.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel, a reţinut următoarele:
În mod corect tribunalul a apreciat asupra întinderii suprafeţei de teren susceptibilă a face obiect de restituire în natură, prin raportare la situaţia expertizată, iar nu la menţiunile din cuprinsul Actului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1941.
Deşi este adevărat că între suprafaţa clădită (197,85 mp), exceptând terenul ocupat de clădirile C3 şi C4, cu privire la care s-a dispus restituirea, şi suprafaţa menţionată în cuprinsul actelor de înstrăinare întocmite în baza Legii nr. 112/1995 (160,77 mp) există o diferenţă de 37,08 mp, conform raportului de expertiză, această chestiune rezultă din "mărimea modificărilor constructive petrecute în timp".
Pe de altă parte, calitatea de proprietari dobândită prin Sentinţa civilă nr. 10267 din 16 decembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nu conferă beneficiarului vocaţie la restituirea cotei părţi indivize din terenul de sub construcţie, legea reglementând o altă cale în scopul rezolvării acestei împrejurări.
Critica referitoare la faptul că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut a fost înlăturată deoarece, prin Decizia civilă de casare nr. 231 A din 03 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a stabilit că pârâtului îi revine obligaţia legală de a acorda persoanei îndreptăţite alte bunuri în compensare ori de a-i propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Ca atare, cu ocazia judecării pricinii, tribunalul urma să analizeze cererea de stabilire a dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de teren imposibil de restituit în natură.
Or, rezultă fără putinţă de tăgadă că prima instanţă s-a aplecat asupra fondului acestei cereri, stabilind că preluarea imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a terenului liber de construcţii şi la obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul şi construcţiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio normă care să reglementeze posibilitatea de acordare de despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă a imobilului.
În consecinţă, nu se poate aprecia că instanţa nu s-a preocupat să soluţioneze fondul pretenţiei, tribunalul făcând aplicaţiunea textelor speciale care reglementează modalitatea de asigurare a reparaţiei, dat fiind obiectul cererii şi calea aleasă pentru realizarea acestuia.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi M.T.N. şi M.T.M., pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia, apelanţii-reclamanţi au arătat următoarele:
Recurenţii au contestat doar dispoziţia instanţei de fond de nerestituire în natură şi a suprafeţei de teren aferentă construcţiilor în care se află apartamentele vândute, respectiv suprafaţa de 40,58 m.p. aflată sub construcţiile C1, C2 şi C3, care nu a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995.
Este vorba despre o cotă nevândută din terenul aferent construcţiei, în condiţiile în care reclamanţii deţin în proprietate un apartament din clădire, astfel încât cota respectivă ar corespunde acestui apartament şi nu se justifică faptul ca această cotă de teren să rămână în patrimoniul privat al municipiului Bucureşti, atâta vreme cât municipiul Bucureşti nu deţine niciun apartament în imobil.
Această soluţie este total lipsită de temei legal întrucât nu există nicio motivare pentru a nu restitui un teren preluat abuziv, câtă vreme el nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Conform Legii nr. 10/2001 nu pot face obiectul restituirii în natură imobilele care au făcut obiectul vânzărilor în temeiul Legii nr. 112/1995. per a contrario, imobilele care nu au făcut obiectul unor astfel de înstrăinări, total sau parţial, pot face obiectul restituirii în natură.
Art. 5 pct. 5 din Legea nr. 1/2009 nu este aplicabil în cazul de faţă, deoarece acţiunea a fost introdusă în anul 2005, iar legea civilă nu retroactivează.
Pentru aceste motive, soluţia primei instanţe de a excepta de la restituire tot terenul de sub construcţii, deşi el nu a fost vândut integral, este total nelegală.
Această diferenţă de 40,58 m.p. rezultă prin raportare la expertiză, la care nu era necesar a se efectua obiecţiuni în condiţiile în care motivul de apel nu viza diferenţele de suprafeţe dintre situaţia actuală a imobilului şi cea rezultată în urma expertizei. Suprafaţa de teren de 40,58 mp nu necesita o expertizare suplimentară, practic expertul neincluzând în suprafaţa nevândută în temeiul Legii nr. 112/1995 şi suprafaţa aferentă clădirii C3.
Ori chiar dacă nu ar fi luat în calcul şi suprafaţa aferentă construcţiei C3, instanţa ar fi trebuit să dispună restituirea suprafeţei aferentă construcţiilor C1 şi C2, respectiv 37,08 mp care este menţionată expres în raportul de expertiză ca fiind o suprafaţă de teren care nu fusese înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, instanţa a dat ceea ce nu s-a cerut.
Analizând motivul de apel invocat, precum şi Decizia nr. 231A din 03 aprilie 2008, instanţa de apel a considerat că instanţa de casare a stabilit prin Decizia sus-menţionată că pârâtului i-ar fi revenit obligaţia legală de a acorda alte bunuri în compensaţie ori de a propune acordarea de despăgubiri, ceea ce este incorect.
Concluziile instanţei de casare sunt foarte clare în sensul că, obligând unitatea deţinătoare la emiterea unei dispoziţii motivate de a acordare a despăgubirilor, s-ar ajunge tocmai la nesocotirea dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, plasându-i pe aceştia tocmai în această etapă de rezolvare a cererii, etapă care nu a fost epuizată din culpa unităţii deţinătoare şi care i-ar plasa pe aceştia la discreţia autorităţii pârâte şi nu ar duce la soluţionarea acţiunii în acord cu principiile speciale prevăzute de legea de reparaţie, ce consacră drept principiu, restituirea în natură.
Recurenţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituire prin echivalent bănesc, fără să mai fie necesară emiterea unei decizii de către acesta sau efectuarea unei propuneri de acordare a despăgubirilor, procedură care ar duce la tergiversarea soluţionării definitive a cererii de restituire.
Instanţa trebuia să acorde despăgubiri băneşti conform art. 52 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în numeroase speţe împotriva României (precum cauza Porţeanu contra României), în sensul că mecanismul de despăgubire prin echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea este o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin această modalitate de despăgubire nu s-a reuşit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire.
Având în vedere prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României apreciem că această interpretare se impune şi instanţelor naţionale, astfel că despăgubirea în echivalent trebuie efectuată prin plata unei sume de bani egală cu valoarea părţii vândute din imobil.
După pronunţarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de către altă Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa poate soluţiona fondul unei astfel de cereri fără a fi condiţionată de posibilitatea restituirii în natură a imobilului.
Existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptăţite dă dreptul la acţiune fără a distinge în funcţie de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent.
Orice soluţie contrară încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la care România este parte şi care trebuie aplicat cu prioritate, chiar dacă ar veni în contradicţie cu legislaţia naţională, această obligativitate rezultând din dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica privind greşita nerestituire în natură a suprafeţei de teren de 40,58 m.p. aflată sub construcţiile C1, C2 şi C3, care nu a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că, pentru ipoteza terenurilor aflate sub construcţii, la momentul vânzării apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, erau incidente prevederile art. 37 din HG nr. 20/1996.
În acest articol se menţiona că "în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor şi, când este cazul, a anexelor gospodăreşti şi garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent, cu respectarea art. 26 alineatul ultim din lege".
În consecinţă, odată cu apartamentele, se înstrăina şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestora.
Recurenţii doresc să le fie restituită în natură diferenţa de teren de 40,58 mp dintre terenul aflat în fapt sub construcţiile C1, C2 şi C3 şi terenul care intră sub incidenţa art. 37 din HG nr. 20/1996, cu motivarea că deţin în proprietate un apartament în aceste corpuri de clădire, iar această suprafaţă ar corespunde tocmai cotei cuvenite apartamentului proprietatea lor, deoarece toate celelalte apartamente au fost vândute chiriaşilor, astfel încât nu ar exista nicio raţiune pentru care municipiul Bucureşti să rămână proprietarul acestei diferenţe de teren.
Instanţa de apel a arătat că, deşi este adevărat că între suprafaţa clădită (197,85 mp) şi suprafaţa menţionată în cuprinsul actelor de înstrăinare întocmite în baza Legii nr. 112/1995 (160,77 mp) există o diferenţă de 37,08 mp, această chestiune rezultă din "mărimea modificărilor constructive petrecute în timp", conform raportului de expertiză. De asemenea, calitatea de proprietari dobândită de reclamanţi prin hotărâre judecătorească nu conferă beneficiarului vocaţie la restituirea cotei părţi indivize din terenul de sub construcţie, legea reglementând o altă cale în scopul rezolvării acestei împrejurări.
Înalta Curte consideră că această motivare este corectă, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 37 din HG nr. 20/1996, temei juridic în raport de care chiriaşii erau îndreptăţiţi să dobândească cote părţi din terenul de sub construcţie.
La rândul lor, recurenţii au dobândit în proprietate, prin Sentinţa civilă nr. 10257 din 16 decembrie 2002 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 10636/2002 în care s-a depus şi tranzacţie, un apartament şi cota de 18,40 mp din terenul aferent, astfel că sunt coproprietari cu chiriaşii-cumpărători asupra terenului aferent construcţiei în care sunt amplasate apartamentele, cotele de coproprietate fiind stabilite proporţional cu suprafaţa apartamentelor deţinute în proprietate exclusivă. În această calitate, recurenţii pot solicita, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu toţi coproprietarii, majorarea cotei de proprietate asupra terenului aferent apartamentului pe care îl deţin, urmând ca la stabilirea acestor cote, aferente tuturor apartamentelor, să ţină seama şi de modificările constructive petrecute în timp.
Pornind de la această apreciere, apare ca fiind mai puţin relevantă întinderea acestei suprafeţe, ca fiind de 40,58 mp sau de 37,08 mp, câtă vreme soluţionarea cererii de acordare în proprietate a acestor suprafeţe de teren se va realiza în cadrul unei alte proceduri.
Nu poate fi primită nici critica privind greşita neacordare de despăgubiri băneşti pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, deoarece, la data formulării prezentei acţiuni, 13 septembrie 2005, erau în vigoare prevederile art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, astfel cum fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. /22.07.2005, conform cărora "În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Prin urmare, legea în vigoare la data introducerii acţiunii, nemodificată sub acest aspect pe parcursul soluţionării cauzei în fond, nu prevedea posibilitatea despăgubirii reclamanţilor cu sume de bani la valoarea de piaţă a imobilului, astfel încât instanţa nu poate acorda alte tipuri de despăgubire decât cele prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001.
Posibilitatea înlăturării acestei legi în temeiul art. 20 alin. (2) al Constituţiei României şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se poate realiza numai dacă se constată că legea internă încalcă dispoziţiile Convenţiei.
Reclamanţii invocă o astfel de înfrângere a dispoziţiilor Europene, devenite parte a dreptului intern, datorită lipsei de funcţionalitate a Fondului Proprietatea.
Înalta Curte observă că acest argument nu constituie un aspect legat de neconvenţionalitatea legii, ci priveşte imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în aplicarea acestei legi, ceea ce nu este de natură să determine înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Acesta pentru că nu legea încalcă prevederile Convenţiei, ci fundamentează hotărâri judecătoreşti pe care Guvernul României nu le poate pune în executare, deoarece nu a luat măsurile care se impun pentru a face funcţional, într-un termen rezonabil, Fondul Proprietatea, ca fond de investiţii.
Astfel fiind, reclamanţii nu pot solicita instanţei să acorde despăgubiri în altă formă decât cea reglementată în legea în vigoare la momentul soluţionării cererii, căci o atare cerere echivalează cu dorinţa reclamanţilor ca instanţa să se substituie puterii legislative şi să creeze drept, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.T.N. şi M.T.M. împotriva deciziei nr. 370A din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7189/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7187/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
