ICCJ. Decizia nr. 7658/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7658/2011
Dosar nr.2523/112/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4945/F din 20 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul K.Z. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamantul K.Z. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 115 din 2 februarie 1973 dată de Tribunalul Militar Cluj la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen., fiind încarcerat în penitenciarul Oradea, din data de 10 ianuarie 1973 până la 9 aprilie 1975.
Pretenţia dedusă judecăţii, aceea de a se constata în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării sale, precum şi al măsurilor de urmărire şi cercetare la care a fost supus în perioada 1973 - 1980, toate în legătură cu apartenenţa sa la cultul religios „Martorii lui Iehova" şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la despăgubiri cuantificate la suma de 70.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, a fost apreciată ca nefondată de către Tribunal, care a considerat că se impune a se da relevanţă Deciziei nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, potrivit căreia nu pot beneficia de drepturile persoanelor persecutate din motive politice acele persoane care au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă.
Dezlegând o problemă de drept comună atât Decretului-lege nr. 118/1990, cât şi Legii nr. 221/2009, ambele acte normative vizând acelaşi scop reparator al abuzurilor săvârşite asupra persoanelor cu caracter politic pronunţate după 1945 pentru fapte de împotrivire faţă de regimul totalitar, este evident că şi situaţia reclamantului se circumscrie celei tranşate de instanţa supremă, prin recursul în interesul legii, conform căreia pedepsele aplicate pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării săvârşite din motive de conştiinţă, cel mai frecvent determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", nu au fost dispuse pentru aderarea la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, în nevoia de ocrotire a relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, în exercitarea dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea tuturor cetăţenilor apţi, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură la îndeplinirea unor obligaţii prevăzute prin legea fundamentală, şi că, prin urmare, condamnările penale pentru cele două infracţiuni nu au caracter politic.
Fiind cert că săvârşirea infracţiunii pentru comiterea căreia a fost condamnat reclamantul (neprezentare la încorporare) a fost determinată de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", însă pedeapsa a fost aplicată pentru săvârşirea faptei penale ce priveşte încălcarea reglementărilor legale vizând modul de efectuare a stagiului militar, deci în legătură cu capacitatea de apărare a ţării, şi nu pentru aderarea ori apartenenţa la cultul religios, este exclus a fi împărtăşită aserţiunea reclamantului referitoare la caracterul politic al condamnării, situaţia sa circumscriindu-se în realitate celei tranşate de Decizia în interesul legii înainte evocată.
Nici pretenţia de acordare a daunelor morale pentru invocatele măsuri abuzive de urmărire şi cercetare la care a fost supus înainte şi după condamnarea prin Sentinţa penală nr. 115/1973 nu a fost considerată fondată. Textul legal invocat în argumentarea pretenţiei, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condiţionează acordarea lor de existenţa unei condamnări cu caracter politic dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, condiţie neîndeplinită în cauză. Cât timp legiuitorul nu a instituit posibilitatea acordării despăgubirilor decât în ipoteza arătată, nu şi pentru situaţia măsurilor administrative, nu este posibil a se adăuga la lege în sensul dorit de reclamant, respectiv al extinderii aplicării art. 5 alin. (1) lit. a) altor situaţii decât cele stabilite de legiuitor.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul K.Z.
Prin Decizia civilă nr. 361/A din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, cu următoarea motivare:
Primul motiv de apel invocat de recurent este acela că instanţei îi revine rolul să constate caracterul de condamnare politică potrivit probelor administrate în cauză. După cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamantul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 115 din 2 februarie 1973 de către Tribunalul Militar Cluj la 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 354 C. pen., neprezentarea la încorporare.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanţei obligaţia de a statua dacă condamnările pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute în art. 1 sunt politice, în baza probelor administrate.
Verificând dosarul reclamantului trimis de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Curtea a constatat că refuzul la încorporare datorită apartenenţei la cultul religios Martorii lui Iehova a fost păstrat pe toată durata încarcerării reclamantului şi din notele informative depuse rezultă că preocupările reclamantului au fost de natură religioasă şi nu aveau niciun fel de discuţii la adresa poliţiei partidului şi statului. Aşadar, susţinerea apelantului că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor religioase ale reclamantului ar echivala cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist, este contrazisă de dosarul trimis de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a apreciat că această dezlegare dată în recurs în interesul legii este aplicabilă şi în prezenta acţiune.
Prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut că, în realitate, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar fiind pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă şi că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinată de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenţei.
Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziţii ale Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează şi reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanţa de apel.
Instanţa supremă, pronunţându-se în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din considerentele deciziei pronunţate în recurs în interesul legii.
Prin urmare, Curtea a constatat că Tribunalul a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi a interpretat corect Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Din considerentele reţinute în Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reiese că nici motivele de apel vizând caracterul politic al condamnării decurgând din împrejurarea că refuzul reclamantului de a se prezenta la încorporare a derivat din exercitarea de către acesta a libertăţii religioase, care în cazul său nu îi permitea să pună mâna pe armă şi nici cele potrivit cărora art. 7 din Legea nr. 221/2009 nu exclude infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul din cele potenţial cu caracter politic, nu sunt fondate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul K.Z.
Decizia nr. 32/2009, invocată de instanţa de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, astfel încât hotărârea atacată este dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei.
Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999".
Prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. În acest sens, trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist.
Intenţia legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ, astfel „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept.
Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta, ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor".
Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor condamnărilor cu caracter politic". Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni, infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora s-a prevăzut şi posibilitatea calificării la cerere, de către instanţa de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic.
Un alt argument rezidă din conţinutul art. 2 din OUG nr. 214/1999, potrivit căruia „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale".
Infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental, cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti, care nu crea niciun fel de pericol, ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României. Această apreciere teoretică şi practică raportat la elementele constitutive ale infracţiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase.
Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, au fost admise toate cererile formulate în temeiul OUG nr. 214/1999, de către persoane care se aflau în situaţii absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv că aparţineau cultului religios „Martorii lui Iehova".
Prin neacordarea cetăţenilor, care, datorită convingerilor religioase, nu doresc şi nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unităţi militare, a posibilităţii de a presta acest serviciu în alte forme şi prin aplicarea faţă de aceştia a unor sancţiuni penale, s-a dat în fapt expresie politică regimului comunist, de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natura ateistă. Iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Instanţa este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condiţiile prevăzute la art. 4 din aceeaşi lege.
Prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, că: „Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice".
În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", că „condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. - nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990".
S-a reţinut că problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.
Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a ţării, prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada de referinţă a legii, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Înalta Curte a făcut referire, în cuprinsul deciziei, şi la poziţia instituţiilor europene în legătură cu problema în discuţie.
Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau, de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Deşi, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În speţă, se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (neprezentare la încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova"), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia prezentei instanţe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secţiile Unite, în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu are natură politică, şi nici condamnarea dispusă pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuţie, prin Decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 32/2009 au relevanţă şi în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanţă.
Cu alte cuvinte, nu se poate susţine, astfel cum procedează recurentul, că, condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 354 C. pen. are caracter politic, deoarece, prin fapta comisă, a urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce, mai departe, ar atrage incidenţa art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi i-ar conferi reclamantului dreptul la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a).
Cum s-a menţionat în precedent, Înalta Curte a arătat, în Decizia pronunţată în interesul legii, că „Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40)".
Or, această interpretare exclude concluzia recurentului în sensul că, prin fapta săvârşită de el, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, mai precis afirmarea şi recunoaşterea dreptului la exerciţiul liber al cultului religios.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susţinerilor recurentului.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Prin urmare, susţinerile recurentului, în sensul că cei care au fost condamnaţi pentru aceeaşi infracţiune ca şi el au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute în acte normative de reparaţie anterioare şi, astfel, acestor persoane trebuie să li se recunoască şi dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, sunt nefondate.
De asemenea, faptul că infracţiunea pentru care a fost condamnat recurentul nu face parte dintre cele enumerate în art. 7 din Legea nr. 221/2009 şi care exclud incidenţa acestei legi, nu înseamnă că acest act normativ devine aplicabil în cauză.
Pentru considerentele arătate, nu se poate reţine că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prin Sentinţa penală nr. 115/1973, prevăzută de art. 354 C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunţată nu poate avea o asemenea natură.
Ca atare, art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în speţă, neputând servi ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, fiind în mod corect înlăturate, în speţă, de instanţele anterioare.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.Z. împotriva Deciziei nr. 361/A din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7661/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7656/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
