ICCJ. Decizia nr. 7918/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7918/2011
Dosar nr.34330/3/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 50 din 20 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta SC W. SRL, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta nu mai poate invoca la data introducerii acţiunii decât motivul de anulare prevăzut de art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii, solicitare care poate fi formulată oricând pe durata de protecţie a mărcii, deoarece în ipotezele prevăzute de art. 48 lit. a), b), d) şi e) din aceeaşi lege, potrivit alin. (3) al textului, cererea poate fi formulată în termenul de prescripţie de 5 ani ce curge de la data înregistrării mărcii, adică de la 17 decembrie 2003, şi se împlinise la data sesizării instanţei, 25 august 2009.
Analizând acest motiv de anulare, tribunalul a reţinut că marca în litigiu este o marcă verbală cu element figurativ, înregistrată pentru clasele 39 şi 43, iar în susţinerea relei-credinţe a pârâtei, reclamanta a invocat împrejurarea că pârâta s-a folosit de o denumire devenită notorie, înregistrând marca pentru a atrage clientela reclamantei şi pentru a produce confuzie, înregistrând astfel fără drept o denumire ce este valabilă numai în Ţara Românească (V.).
Sub acest aspect prima instanţă a constatat, pe de o parte, ca lipsită de relevanţă situarea geografică a sediului pârâtei, iar pe de altă parte, că potrivit Regulii 16 din HG nr. 833/1998 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, era necesar ca reclamanta să probeze că denumirea sa este larg cunoscută pe teritoriul României, pentru segmentul de public căruia i se adresează serviciile la care se referă marca, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită.
Or, notorietatea fiind o situaţie de fapt ce trebuie raportată la situaţia concretă existentă la momentul amintit, tribunalul a constatat că aceasta nu a fost dovedită, susţinerile reclamantei nefiind fondate.
În privinţa relei-credinţe, instanţa a constatat că reclamanta nu a dovedit că pârâta a acţionat cu intenţia fraudării legii în vreun fel sau în scopul de a profita de eventualele relaţii comerciale pe care le-ar fi avut reclamanta, pentru a înregistra o marcă similară sau identică, profitând de renumele sau de distinctivitatea anterioare ale acesteia, susţinerile reclamantei neavând de altfel, legătură cu reaua-credinţă.
În privinţa cererii întemeiate pe art. 50 alin. (2) din lege, prima instanţă a reţinut că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile citate nu sunt incidente în cauză, neexistând o marcă a pârâtei care să fi fost înregistrată posterior mărcii reclamantei, cum prevede textul.
Prin Decizia nr. 211A din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate.
Instanţa de apel a înlăturat critica privind pretinsa omisiune a instanţei de a soluţiona cererea „subsidiară" întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, având ca obiect solicitarea de a se constata că pârâta nu se poate opune folosirii de către reclamantă a denumirii de V.
Pe de o parte, tribunalul a respins acţiunea reclamantei în tot, astfel încât măsura cuprinsă în dispozitivul sentinţei apelate priveşte şi capătul de cerere amintit. Pe de altă parte, tribunalul a analizat în considerentele hotărârii şi temeinicia acestei solicitări, constatând că dispoziţia legală invocată de reclamantă nu este incidentă în cauză.
Prin urmare, Curtea a constatat că această cerere a fost soluţionată, contrar susţinerilor apelantei-reclamante.
S-a apreciat că este nefondată şi susţinerea privind temeinicia cererii subsidiare, deoarece din formularea art. 50 alin. (2) rezultă că, pentru aplicarea normei, trebuie să fie îndeplinită premisa existenţei a două mărci aflate în conflict, iar titularul mărcii anterioare să fi tolerat cu ştiinţă folosirea neîntreruptă timp de 5 ani de către titularul mărcii posterioare a mărcii, caz în care nici titularul primei mărci nu poate solicita anularea celei de doua (cu excepţia înregistrării cu rea-credinţă), dar nici titularul mărcii posterioare nu poate să se opună folosirii mărcii de către primul titular.
Or, în cauză numai pârâta intimată a înregistrat o marcă, în timp ce reclamanta intimată pretinde folosirea semnului un timp îndelungat şi notorietatea acestuia.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru ca reclamanta apelantă să invoce aplicarea art. 50 alin. (2) din lege şi imposibilitatea pârâtei intimate de a se opune folosirii semnului de către reclamantă, iar simpla împrejurare invocată de apelanta-reclamantă în cererea de apel a folosirii semnului V. de către apelanta-reclamantă în intervalul de timp invocat în acţiune (circa 30 de ani), neînsoţită de înregistrarea mărcii, nu poate atrage protecţia oferită de art. 50 alin. (2).
În privinţa pretinsei rele-credinţe a intimatei-pârâte, susţinută în apelul reclamantei, Curtea a constatat că argumentul acesteia în sensul intenţiei frauduloase a intimatei pârâte de a profita de clientela apelantei putea fi luat în discuţie în prezenţa unei mărci înregistrate a acesteia din urmă (ceea ce nu e cazul în speţă), ori în prezenţa unei mărci notorii.
Numai în aceste condiţii se putea naşte o prezumţie judecătorească în sensul că, de vreme ce marca era înregistrată în România sau, chiar neînregistrată fiind, pârâta cunoştea existenţa şi folosirea semnului de către reclamantă, intenţia sa a fost aceea de a o prejudicia pe reclamantă prin atragerea clientelei acesteia.
Or, notorietatea, invocată de reclamantă, a fost înlăturată motivat de prima instanţă, fără a se aduce sentinţei apelate vreo critică sub acest aspect.
Mai mult, Curtea şi-a însuşit argumentele primei instanţe în sensul că notorietatea nu a fost dovedită în cauză, mijloacele de probă administrate neîndeplinind exigenţele probatorii ale art. 3 lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi Regulii 16 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 833/1998, expuse şi de tribunal.
Reţinută fiind astfel lipsa notorietăţii, susţinerile apelantei sub aspectul relei-credinţe în forma arătată mai sus sunt simple speculaţii, neprobate, fiind de principiu că buna-credinţă este prezumată, iar contrariul urmează a fi dovedit de cel ce invocă reaua-credinţă.
În privinţa atitudinii subiective a pârâtei, apelanta-reclamantă a mai susţinut că aceasta rezultă şi din intenţia intimatei-pârâte de a induce în eroare clienţii cu privire la originea geografică a produselor şi serviciilor ce poartă marca V.
Curtea a apreciat că reclamanta apelantă nu poate invoca în apărare această chestiune, deoarece, invocând numai cauza de anulare a mărcii constând în reaua-credinţă şi neavând deschisă calea acţiunii întemeiate pe art. 48 lit. a) cu trimitere la condiţia cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. d) din lege, ceea ce s-a prescris pe cale de acţiune s-a prescris şi pe cale de excepţie, în sensul de apărare.
De asemenea, fiind reglementate ca motive de nulitate distincte, reaua-credinţă şi eroarea cu privire la originea geografică a serviciilor nu sunt echivalente prin ele însele.
Pe de altă parte, nu există o prezumţie legală şi nici una judecătorească nu poate fi trasă în speţă în sensul că, de vreme ce serviciile oferite de pârâtă sub marca V. sunt localizate în Timişoara, în regiunea istorică Banat şi nu în zona istorică Valahia astfel cum o defineşte reclamanta, aceasta implică existenţa intenţiei titularului mărcii de a-şi induce în eroare clienţii.
În privinţa aspectelor dezbătute în divergenţă, ce priveau întinderea limitelor devoluţiunii, respectiv dacă motivele de apel priveau şi soluţia dată excepţiei de prescripţie (invocată prin întâmpinare şi examinată de tribunal în cuprinsul considerentelor sentinţei apelate), Curtea a constatat că aceasta nu mai impune discuţii suplimentare, deoarece cu ocazia dezbaterilor, prin afirmaţia că a invocat reaua-credinţă pentru a evita prescripţia, apelanta-reclamantă a subliniat practic împrejurarea că singurul motiv de anulare pe care l-a invocat a fost cel prevăzut de art. 48 lit. c) din lege, asumându-şi soluţia de prescriere a cererii de anulare pentru celelalte motive reglementate de art. 48 din Legea nr. 84/1998.
De altfel, această chestiune ar fi trebuit lămurită de prima instanţă pe parcursul judecăţii, în cererea de chemare în judecată fiind invocat numai cu titlu generic art. 48 din lege, fără indicarea expresă a cazului de nulitate valorificat, însă omisiunea instanţei nu afectează legalitatea hotărârii în condiţiile în care chestiunea prescripţiei astfel cum a fost dezlegată de prima instanţă nu a făcut obiectul criticii în apel, după cum a arătat apelanta-reclamantă.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, s-a apreciat că reclamanta nu a dovedit notorietatea denumirii V., în condiţiile în care foloseşte această denumire de circa 30 ani pentru servicii hoteliere, Hotelul „V." este menţionat încă din 1981 într-un ordin al Ministerului Turismului ca unitate hotelieră, iar semnul se regăseşte în denumirea comercială a societăţii reclamante, înfiinţată în anul 1991 prin reorganizarea fostului Oficiu Judeţean de Turism Dâmboviţa şi înregistrată în Registrul Comerţului.
Reclamanta a susţinut că, în tot acest timp, a desfăşurat activităţi comerciale folosind această marcă, încheind contracte comerciale atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
Înregistrarea de către pârâtă a mărcii V. s-a făcut cu rea-credinţă, cu intenţia de a profita de pe urma notorietăţii denumirii folosite de reclamantă, denumire legată strict de activitatea societăţii reclamante, folosită timp de 30 de ani.
Intenţia de însuşire, prin concurenţă neloială, a clientelei reclamantei este dovedită de faptul că, după împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani, pârâta a somat reclamanta să nu mai folosească această denumire în activitatea sa comercială, inclusiv prin internet, şi chiar să-şi schimbe denumirea societăţii comerciale.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă faptul că recurenta critică, în primul rând, criteriile de analiză a atitudinii subiective a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii V., în aplicarea dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, susţinând că nu s-a ţinut cont de împrejurarea că reclamanta foloseşte de 30 de ani un semn identic mărcii, pentru servicii hoteliere, activitate în care denumirea a dobândit notorietate, iar pârâta a depus cererea de înregistrare a mărcii cu intenţia de a-şi însuşi, prin concurenţă neloială, clientela reclamantei.
În contextul criticilor referitoare la ignorarea, de către instanţa de apel, a unor criterii esenţiale de evaluare a bunei-credinţe, ce relevă cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţine că instanţa de apel a apreciat că intenţia frauduloasă de a profita de clientela reclamantei putea fi luat în discuţie doar în prezenţa unei mărci înregistrate sau a unei mărci notorii a acesteia din urmă, niciuna dintre ipoteze nefiind întrunită în speţă, în condiţiile în care reclamanta nu este titular al unei mărci înregistrate, iar, pe de altă parte, prima instanţă a constatat în cauză că nu s-a probat notorietatea, fără ca reclamanta să formuleze critici în apel pe acest aspect.
Un asemenea raţionament juridic este de natură să restrângă sfera persoanelor interesate în a pretinde anularea înregistrării unei mărci pentru motivul prevăzut de art. 48 lit. c) din lege la titularul unei mărci protejate în România, din moment ce s-a considerat că, în absenţa acestei protecţii, este exclusă o prezumţie judecătorească de cunoaştere a semnului anterior şi de intenţie frauduloasă a titularului mărcii posterioare în raport cu acel semn.
Or, o asemenea limitare este nejustificată, cât timp şi titularul unui semn distinctiv, precum numele comercial invocat în cauză, este potenţial lezat prin înregistrarea, pentru servicii identice (servicii hoteliere), a unei mărci identice posterioare, tinzând la conservarea unui drept de proprietate industrială recunoscut ca drept prin art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale şi art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, chiar dacă acest semn nu este înregistrat ca marcă ce produce efecte în România.
Mai mult, interesul în formularea cererii în anulare este justificat şi prin folosirea efectivă a acestui semn la data depozitului mărcii înregistrate de pârâtă, astfel cum susţine reclamanta din cauză.
Împrejurarea dacă pârâta a cunoscut sau putea cunoaşte despre existenţa şi folosirea semnului distinctiv reprezintă, într-adevăr, o cerinţă esenţială în evaluarea atitudinii subiective, ce trebuie dovedită de către reclamantă, însă nu poate fi analizată doar pe o prezumţie simplă desprinsă din absenţa unui drept la marcă în patrimoniul reclamantei.
De asemenea, se reţine că ambele instanţe de fond au constatat că notorietatea semnului folosit de către reclamantă nu a fost dovedită, însă evaluarea s-a raportat la exigenţele probatorii ale art. 3 lit. c) din lege şi ale Regulii 16 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 833/1998.
Or, reclamanta nu a invocat în acest sens renumele dobândit de semnul folosit, ci în contextul posibilităţii pârâtei de cunoaştere a preexistenţei semnului şi a intenţiei la momentul cererii de înregistrare, dată fiind folosirea îndelungată a acestuia şi modul concret de utilizare, fără a se vorbi despre notorietate în termenii în care Legea nr. 84/1998 recunoaşte protecţia unei mărci neînregistrate.
Constatările anterioare sunt confirmate de aprecierile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectate în Decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH).
Instanţa europeană a stabilit criteriile de apreciere a atitudinii subiective a titularului mărcii, precum şi mijloacele de dovedire a intenţiei frauduloase, rezultând din decizie că durata utilizării de către titularul unui semn distinctiv, chiar neînregistrat ca marcă, este relevantă pentru cerinţa cunoaşterii de către titularul mărcii a unei asemenea utilizări. Astfel, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul mărcii să fi avut cunoştinţă de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare.
În evaluarea intenţiei, dacă este sau nu de natură frauduloasă, este importantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Totodată, Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei semnului terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură însuşi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Date fiind aceste aprecieri ale instanţei europene, ar trebui verificate în cauză atât utilizarea mărcii ulterior înregistrării, cât şi legătura pe care pârâta o avea, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, cu sfera serviciilor hoteliere. Într-un asemenea context, s-ar putea considera că pârâta nu ar fi putut ignora existenţa unui comerciant al cărui obiect principal de activitate se pretinde că este tocmai un asemenea serviciu, de o perioadă îndelungată de timp.
Este relevant, de asemenea, dacă pârâta folosea ea însăşi semnul V. la data de referinţă, modul de folosire şi, eventual, gradul de protecţie juridică al acestui semn.
Faţă de considerentele expuse, se constată că instanţa de apel nu a stabilit cu certitudine situaţia de fapt din speţă pe aspectul bunei - sau a relei-credinţe, cât timp a considerat în mod greşit că reclamanta nu este titulara unui drept subiectiv susceptibil de a fi încălcat prin înregistrarea mărcii pârâtei, fără a evalua în concret atitudinea subiectivă a pârâtei la data depunerii cererii de înregistrare, pe baza criteriilor de apreciere şi a mijloacelor de dovedire a intenţiei frauduloase menţionate prin prezentele considerente.
Drept urmare, chiar dacă este întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este prioritară soluţia preconizată de art. 314 C. proc. civ., pe temeiul căruia Înalta Curte va admite recursul şi va dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Se reţine, în al doilea rând, că prin motivele de recurs se face referire la împrejurarea că, deşi reclamanta folosea în mod legitim semnul V. la momentul cererii de înregistrare a mărcii pârâtei, a fost somată de către pârâtă să înceteze utilizarea acestui semn, inclusiv prin schimbarea denumirii societăţii comerciale.
Aceste susţineri vizează modul de soluţionare de către prima instanţă - confirmat în apel - a celui de-al doilea petit din cererea introductivă, formulat în termenii unei cereri în constatarea împrejurării că pârâta nu se poate opune folosirii semnului V. de către reclamantă.
În contextul acestor susţineri, se reţine că instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a acestei cereri, cu referire strictă la neîndeplinirea ipotezei de aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, privind coexistenţa a două mărci.
După cum s-a arătat deja, reclamanta s-a prevalat în cauză de numele comercial V., parte integrantă a denumirii societăţii comerciale înregistrate, chiar dacă a invocat explicit prevederi legale relative la mărci.
În exercitarea rolului activ, instanţa de judecată are obligaţia de a determina finalitatea cererii de chemare în judecată şi de a stabili temeiul juridic incident în raport de motivele de fapt invocate, procedând la calificarea juridică a pretenţiilor, independent de dispoziţiile legale indicate de către reclamant în cererea introductivă.
Din această perspectivă, se constată că reclamanta din cauză pretinde obligarea pârâtei de a respecta numele său comercial preexistent, iar această pretenţie se întemeiază pe prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora titularul unei mărci protejate prin lege nu poate cere să se interzică unui terţ să-şi folosească numele sau denumirea în activitatea sa comercială.
Instanţa de apel nu a analizat cel de-al doilea petit din cererea introductivă prin prisma normei menţionate, constatându-se că, procedând în acest fel, nu a cercetat, în fapt, motivele de apel vizând dreptul reclamantei la utilizarea semnului distinctiv pretins.
Pentru aceste considerente, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere susţinerile reclamantei pe acest aspect, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în special de hotărârea pronunţată în cauza „Céline" (C - 17/06), în interpretarea art. 6 alin. (1) lit. a) din Prima Directivă, ce coincide în conţinut cu art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul şi va dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC V. SA împotriva Deciziei nr. 211A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7924/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7907/2011. Civil. Partaj judiciar.... → |
|---|
