ICCJ. Decizia nr. 7928/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7928/2011
Dosar nr.2325/99/2010
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă la instanţă (formulată la data de 4 noiembrie 2008) apelanta-reclamantă S.C. I. S.A. Bucureşti, prin reprezentanţii legali, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi – prin Primar, H.L. şi H.B.R., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei primarului Municipiului Iaşi din 26 octombrie 2005, respectiv nulitatea art. 4 al acesteia.
Prin dispoziţia contestată le-a fost respinsă pârâţilor H.L. şi H.B.R., cererea privind acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie demolată din Iaşi, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură.
Prin aceeaşi dispoziţie (la art. 3) s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005 iar la art. 4 s-a direcţionat notificarea spre competentă soluţionare către S.C. I. S.A., în calitate de unitate deţinătoare.
Prin Sentinţa civilă nr. 1473 din 28 iunie 2010 Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta I. S.A. Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi şi H.L. şi H.B.R. şi a obligat reclamanta să plătească pârâţilor H. suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, a respins calea de atac, ca nefondată, prin Decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2011 pentru considerentele ce urmează:
La data de 16 septembrie 2005, anterior emiterii Dispoziţiei din 26 octombrie 2005, petenţii H.L. şi H.B.R. au solicitat reclamantei S.C. I. S.A. aşa cum rezultă din notificarea înregistrată la data 16 septembrie 2005 la Biroul Executorului Judecătoresc R.I.C., restituirea în natură a terenului pe care nu s-au edificat construcţii situat în Iaşi şi bunuri în compensare pentru restul terenului ocupat.
Este adevărat că prin Sentinţa civilă nr. 1695 din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă contestaţia petenţilor H. împotriva Deciziei nr. 4781 din 2 noiembrie 2005 a Consiliului de Administraţie al S.C. I. S.A. (sentinţă împotriva căreia petenţii nu au formulat cale de atac) însă în considerentele acesteia se reţine cu autoritate de lucru judecat că notificarea acestora în privinţa terenului rămas liber nu a fost soluţionată până în prezent, prevederile pct. 4 din Decizia nr. 3430/2005 referitoare la direcţionarea notificării spre competentă soluţionare către S.C. I. S.A., rămânând neschimbate, acestea vizând potrivit notificării şi menţiunilor din dispoziţie terenul situat în Iaşi.
În aceste condiţii în mod corect Tribunalul Iaşi a reţinut că nu poate fi primită cererea apelantei privind constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 4 al Dispoziţiei din 26 octombrie 2005, atât timp cât nu se află în situaţia nerespectării, la emiterea acesteia a unor norme care ocrotesc un interes general, ci a unor norme edictate în interesul notificatorilor. Ori a proceda astfel, ar însemna, aşa cum pe larg constată prima instanţă a da dovadă de un formalism excesiv care nu ar avea altă finalitate decât aceea de a încetini, în mod nejustificat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a deturna fondurile acesteia de la scopul său reparator.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, 7 şi 9 C. proc. civ. solicitând în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acţiunii formulate.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se arată că instanţa competentă material să soluţioneze acţiunea este judecătoria întrucât reclamanta are calitatea de terţ faţă de dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (37) din Legea nr. 10/2001.
O altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. se referă la împrejurarea că în compunerea completului de judecată au intrat aceeaşi judecători care au participat şi în primul ciclul de judecată.
Se apreciază că respingerea cererilor de abţinere formulate de cele două judecătoare precum şi a cererii de recuzare întrunesc elementele prezumţiei de parţialitate a judecătorilor, ceea ce atrage nulitatea deciziei.
Recurenta cu referire la motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. au apreciat greşit obiectul acţiunii întrucât nu s-a solicitat nulitatea absolută a deciziei ci doar nulitatea parţială a acesteia.
Totodată se învederează că instanţele erau obligate să se pronunţe asupra legalităţii deciziei prin care a fost soluţionată Notificarea nr. 189/2001 şi nu asupra Notificării din 2005, fiind ignorată autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1695 din 19 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. Prin această sentinţă a fost respinsă contestaţia pârâţilor formulată împotriva Deciziei nr. 4781 din 2 noiembrie 2005 emisă ca urmare a transmiterii Notificării din 2005.
Niciuna dintre instanţele de fond nu au motivat soluţia de respingere a acţiunii, soluţia dată de instanţa de apel având grave lacune de ... juridice şi logice.
Decizia emisă de prima instanţă încalcă Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 deoarece, potrivit art. 28 din Legea nr. 10/2001 primăria era competentă să soluţioneze doar notificările prin care se cere restituirea în natură a bunului.
Intimaţii H. nu au notificat recurenta în anul 2001 deoarece au solicitat prefectului judeţului Iaşi acordarea de despăgubiri şi nu restituirea în natură.
În aceste condiţii intimaţii puteau chema în judecată numai Statul român, şi, pe cale de consecinţă, obligarea recurentei de a soluţiona notificarea este nelegală.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Primarul municipiului Iaşi, prin Dispoziţia din 26 octombrie 2005, constatând că, S.C. I. S.A. are calitate de unitate deţinătoare a terenului situat în Iaşi, obiect al Notificării nr. 189/2001 formulate de H.L., H.B.R., a trimis notificare spre competentă soluţionare reclamantei.
Această transmitere inserată la art. 4 din dispoziţie a fost contestată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Decizia nr. 70 din 12 februarie 2010 a statuat irevocabil asupra competenţei materiale a instanţei abilitate de lege să soluţioneze cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, stabilind cu putere de lucru judecat că reclamanta are calitate de unitate deţinătoare a imobilului, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competenţa de soluţionare a pricinii revenind în primă instanţă tribunalului.
Recurenta, prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reiterează criticile referitoare la necompetenţa materială a tribunalului cu referire la calitatea ei de terţ faţă de Decizia a cărei nulitate absolută parţială se solicită.
Critica nu poate fi primită căci ar fi înfrântă puterea de lucru judecat, ce interzice reducerea în faţa instanţelor chestiuni litigioase deja soluţionate, în speţă instanţa competentă material să soluţioneze litigiu.
Motivul de casare prevăzut de pct. 1 al art. 304 C. proc. civ., în structura invocată de recurentă, se referă la faptul că judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abţinere sau de recuzare.
În cauză, cererea de recuzare formulată de reclamantă a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 17 noiembrie 2010.
Osebit de aceasta, în primul ciclu procesual finalizat prin Decizia nr. 70/2010, judecătorii nu s-au pronunţat asupra fondului cauzei pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., instanţa pronunţându-se doar asupra competenţei materiale a instanţei în soluţionarea cauzei.
Dat fiind conţinutul hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs, imparţialitatea judecătorilor nu a fost afectată, aşa încât dreptul recurentei la un proces echitabil a fost pe deplin respectat.
Recurenta invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1695 din 19 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Critica este nefondată întrucât prin sentinţă s-a reţinut că Notificarea din 16 septembrie 2005 a fost tardiv formulată precum şi faptul că Notificarea nr. 189/2001 formulată de pârâţii H. „nu a fost soluţionată până în prezent, prevederile pct. 4 din Decizia nr. 3430/2005 referitoare la direcţionarea notificării spre competentă soluţionare către intimata S.C. I. S.A., rămânând neschimbate, aceste vizând ... terenul situat în Iaşi.".
Drept urmare excepţia autorităţii de lucru judecat invocat nu este incidentă în cauză câtă vreme nu este întrunită tripla identitate de elemente cerută de legiuitor, existenţa a două cazuri având acelaşi obiect, întemeiată pe aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Recurenta invocă nelegalitatea deciziei şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţinând că Decizia este nemotivată. Critica este de asemenea nefondată, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a procesului, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul de a arăta motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Susţine recurenta că primarul municipiului Iaşi nu avea calitatea de „redirecţiona notificarea", obligaţia sa fiind aceea de a o transmite Secretariatului Comisiei Centrale în conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Critica este vădit nefondată câtă vreme competenţa de soluţionare a unei notificări aparţine exclusiv unităţii deţinătoare a bunului preluat abuziv conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Aşa cum deja s-a arătat, s-a statuat cu putere de lege că recurenta are calitate de unitate deţinătoare a terenului, acesteia revenindu-i obligaţia de a o soluţiona funcţie de situaţia de fapt reţinută în baza probatorilor administrate de persoana îndreptăţită.
Consideraţiile recurentei privind persoana juridică pe care intimaţii trebuiau să o cheme în judecată pentru realizarea pretenţiilor lor sunt fără semnificaţie juridică în prezent cauza faţă de obiectul cererii de chemare în judecată formulat de reclamantă: nulitatea parţială a Dispoziţiei primarului municipiului Iaşi din 26 octombrie 2001 cu privire la pct. 4.
Înalta Curte pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, reţinând că motivele de recurs prevăzute de pct. 1, 3, 7 şi 9 ale art. 304 nu sunt incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 2 din 7 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7932/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7927/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
