ICCJ. Decizia nr. 8198/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8198/2011
Dosar nr.855/104/2010
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantele I.M., I.D., I.I.G., I.A.G. au chemat în judecată Primăria Municipiului Caracal prin Primar şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 838 din 07 mai 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul clădire, magazie de depozitat cereale, situată în municipiul Caracal, str. S., judeţul Olt şi s-a respins cererea reclamanţilor de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul clădire casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 30.000 mp situat la aceeaşi adresă.
Prin Sentinţa civilă nr. 965 din 07 octombrie 2009, tribunalul a respins contestaţia, reţinând că în raport de situaţia de fapt şi de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu se mai poate formula, în temeiul Legii nr. 10/2001, o nouă cerere pentru acordarea despăgubirilor.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele solicitând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa pe fondul acţiunii.
Prin Decizia nr. 23 din 03 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că interpretarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, trebuie să fie în sensul admisibilităţii cererii de acordare a despăgubirilor întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în cazul stabilirii despăgubirilor plafonate în baza Legii nr. 112/1995.
Rejudecând cauza, prin Sentinţa civilă nr. 588 din 25 mai 2010, Tribunalul Olt a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă faptul că prin Decretul nr. 92/1950 a fost preluată în proprietatea statului suprafaţa de 30.000 mp teren şi casă de locuit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, iar prin Decizia nr. 495 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia formulată.
A anulat în parte dispoziţia atacată şi a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru o casă cu 5 camere, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă şi terenul aferent acesteia, în suprafaţă de 30.000 mp, situat în Caracal, str. S.
A fost menţinută partea din dispoziţie referitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru magazie.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în sistemul probator al dreptului de proprietate reglementat de Legea nr. 10/2010, dovada dreptului de proprietate se poate face nu numai prin acte juridice translative de proprietate, cât şi prin orice acte juridice care atestă dovedirea proprietăţii. Enumerarea actelor care pot dovedi proprietatea, făcută prin art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, nu este limitativă, astfel că orice înscris care face referire la existenţa unui imobil în patrimoniul unei persoane trebuie luat în considerare şi coroborat cu actele de preluare abuzivă. Dovada preluării abuzive se face, potrivit art. 23 din lege şi norme metodologice, şi prin orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, existenţa imobilului în patrimoniul statului sau al unei persoane juridice care l-a dobândit de la stat, constituind o prezumţie a preluării abuzive.
În speţă, se constată că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943, autorul reclamantelor, I.F., a dobândit un imobil denumit siloz de cereale, compus din 3 ha teren, magazie construită din material lemnos, o casă cu 5 camere şi prispă, construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, folosită ca locuinţă de administrator. Din Adresa nr. Y/2009 a Primăriei Municipiului Caracal rezultă că autorul a figurat cu acest imobil în evidenţele fiscale în perioada 1943 - 1950, această adresă confirmând ceea ce este menţionat în matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri).
Prin Decretul nr. 92/1950 s-a trecut în proprietatea statului, prin naţionalizare, magazia, dovada naţionalizării fiind făcută atât cu anexa la decret, cât şi cu delegaţia nr. 7 întocmită în baza decretului, unde figurează autorul reclamantelor cu bunul respectiv.
Prin Hotărârea nr. 231 din 9 decembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 s-au acordat despăgubiri moştenitorilor fostului proprietar pentru imobilul din Caracal, str. S. şi pentru terenul aferent acestuia, în suprafaţă de 30.000 mp, prin anexa la această hotărâre fiind stabilită şi valoarea imobilului. Stabilirea de despăgubiri pentru acest imobil, inclusiv pentru teren, s-a confirmat de către Ministerul Finanţelor prin Adresa din 2 martie 2004, în care se arată că nu s-au plătit beneficiarilor despăgubirile. Fişa de calcul a despăgubirilor ce a însoţit hotărârea identifică toate elementele constructive ale casei de cărămidă.
Faţă de aceste înscrisuri, instanţa a apreciat că argumentele tribunalului privind lipsa dovezii de proprietate şi de preluare abuzivă a imobilului sunt greşite, în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007. Cum autorul reclamantelor figura în evidenţele fiscale până în anul 1950 cu întregul imobil, inclusiv suprafaţa de teren şi cum în prezent acest teren este ocupat de persoane juridice, aşa cum rezultă din Adresa din 14 decembrie 2010, este evident că acesta nu a pierdut proprietatea imobilului dobândit în anul 1943 anterior naţionalizării, ci ca efect al aplicării acestui act normativ. Chiar dacă în anexa la decret este înscrisă numai magazia ca fiind trecută în proprietatea statului, odată cu construcţia s-a preluat şi terenul, fiind cunoscut că suprafeţele de teren nu s-au înscris în actul de naţionalizare.
Un element în plus pentru a considera că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în sensul art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 o reprezintă şi recunoaşterea dreptului lor la despăgubiri pentru casă şi teren în procedura Legii nr. 112/1996. Actul administrativ emis conform acestei legi, respectiv Hotărârea nr. 231 din 9 decembrie 1996, reprezintă pentru reclamante un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar faptul că nu s-a pus în executare această hotărâre în sensul de a se încasa efectiv despăgubirile nu are relevanţă sub aspectul dovedirii bunurilor la care se referă hotărârea.
Ca urmare, apreciind că autorul reclamantelor a avut în proprietate, pe lângă magazia cu privire la care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, şi casa cu 5 camere şi terenul aferent în suprafaţă de 30.000 mp, instanţa de apel a apreciat ca fondate criticile formulate de reclamante prin cererea de apel. S-a mai reţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură, nefiind liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar reclamantele nici nu au solicitat această modalitate de reparaţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâta Primăria Municipiului Caracal prin Primar.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici:
Instanţa de apel face o interpretare şi o aplicare greşită a art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 raportat la actele de preluare abuzivă şi la înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
La data apariţiei Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, autorul reclamantelor figura înscris în matricola pe clădiri nr. 2 din perioada 1943 - 1950 doar cu magazia de cereale nu şi cu imobilul clădire de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 30.000 mp solicitat de notificatori.
Având în vedere anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 şi tabelul cu imobilele naţionalizate, rezultă că autorului reclamanţilor, I.F., în calitate de proprietar, i-a fost preluată de către stat doar o magazie nu şi celorlalte imobilele - casă de locuit şi teren intravilan în suprafaţă de 30.000 mp.
Reclamantele uzează de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1943 şi autentificat sub nr. X/1943 de Tribunalul Romanaţi, or prin acest contract nu se poate face dovada că la data apariţiei Decretului nr. 92/1950 autorul lor, I.F., mai deţinea imobilele solicitate, acestea nefiind înscrise în evidenţele fiscale pe numele autorului, existând astfel posibilitatea ca în perioada 1943 - 1950 să fi fost înstrăinate.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2011, în temeiul art. 306 C. proc. civ. raportat la art. 303 C. proc. civ. reclamantele, prin avocat, au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte urmează a respinge excepţia formulată.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, soluţionarea litigiului nu pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu s-a bazat pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Însă, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 şi urmează a exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestor norme.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
În aplicarea regulilor de probaţiune menţionate, întinderea dreptului de proprietate asupra unui bun ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din evidenţele fiscale care nu reprezintă acte juridice cu efect constitutiv de drept, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra bunului respectiv este dovedit printr-un act juridic translativ de proprietate (respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943, prin care autorul reclamantelor, I.F., a dobândit un imobil denumit siloz de cereale, compus din 3 ha teren, magazie construită din material lemnos, o casă cu 5 camere şi prispă, construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, folosită ca locuinţă de administrator).
Existenţa acestui actului juridic de vânzare-cumpărare face inoperantă prezumţia relativă cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 10/2001 raportată la Decretul nr. 92/1950. Aceasta deoarece, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001: "În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive."
Or, în cauză, o astfel de probă contrară există. Ea este reprezentată de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943 prin care se face dovada că autorul reclamantelor a avut în proprietate, pe lângă magazia menţionată în anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 (şi cu privire la care reclamantelor li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), şi casa cu 5 camere şi terenul aferent în suprafaţă de 30.000 mp
Prin urmare, deşi în actul de naţionalizare este menţionată doar preluarea în proprietatea statului a unei magazii ce a aparţinut autorului reclamantei, conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943 prin care se probează că acesta a dobândit, pe lângă magazia menţionată, şi o casă cu 5 camere şi terenul aferent în suprafaţă de 30.000 mp, înlătură prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul recunoaşterii dreptului de proprietate cu întinderea cuprinsă în actul de naţionalizare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 atunci când a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi pentru o casă cu 5 camere, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă şi terenul aferent acesteia, în suprafaţă de 30.000 mp.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 700 RON cheltuieli de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Caracal prin Primar împotriva Deciziei nr. 495 din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-pârâtă la 700 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8199/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8192/2011. Civil → |
|---|
