ICCJ. Decizia nr. 8205/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8205/2011
Dosar nr.163/1/2011
Şedinţa din 18 noiembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2002 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, reclamanţii P.R. şi S.G. au chemat în judecată pe pârâtele SC E. SA Ploieşti, Primăria municipiului Ploieşti, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova şi SIF 4 Muntenia - Sucursala Ploieşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare a imobilului teren şi construcţie, situat în Ploieşti, strada C. nr. X şi a actelor emise în procesul de privatizare, cu obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul - teren şi brutărie - a fost preluat în mod abuziv la data de 11 iunie 1948 prin Decretul nr. 119/1948 şi că, deşi au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a acestui imobil, notificarea nu a fost soluţionată.
Prin Sentinţa nr. 745 din 19 iunie 2003, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtele SC E. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova şi SIF 4 Muntenia - Sucursala Ploieşti, iar pe fond, a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată.
În motivarea soluţiei sale, instanţa a reţinut, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare de acţiuni că aceasta nu poate fi primită, întrucât nulitatea absolută se poate solicita de orice persoană interesată, iar reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defuncţilor proprietari, justifică un asemenea interes.
Excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului a fost respinsă, motivat de faptul că restituirea în natură a imobilului este posibilă şi pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de acest act normativ, iar în ce priveşte aceeaşi excepţie, invocată de pârâta SC E. SA, pe motiv că reclamanţii nu au indicat actul a cărui nulitate se solicită, s-a reţinut că aceştia au depus la dosar „precizări", în care au indicat actul a cărui nulitate absolută solicită a fi constatată.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, că imobilul solicitat a fi restituit a aparţinut autorilor reclamanţilor, însă nu au fost administrate probe din care să rezulte că acest imobil a fost preluat abuziv de stat.
S-a considerat a fi nefondată cererea reclamanţilor privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni, reţinându-se că aceste contracte au avut ca obiect acţiuni şi nu activele societăţii, care au rămas proprietatea acesteia, astfel că nu prezintă relevanţă juridică schimbarea acţionarilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia nr. 339 din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte contestaţia, obligând pârâta SC E. SA să restituie reclamanţilor, în natură, terenul în suprafaţă de 751,60 mp situat în Ploieşti, strada C. nr. Y, identificat prin expertiza topometrică şi schiţa de plan aferentă întocmită de ing. D.M., precum şi să plătească reclamanţilor suma de 13 milioane lei (vechi) cu titlu de cheltuieli de judecată.
Constatând că terenul aferent construcţiei (moara), în suprafaţă de 751,60 mp este liber şi nu a făcut obiectul naţionalizării, curtea de apel a dispus restituirea lui în natură către reclamanţi, soluţia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 3, art. 9, art. 10 alin. (1), art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Referitor la brutăria existentă pe teren la momentul preluării, s-a reţinut că preluarea s-a făcut cu titlu valabil în raport de HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că brutăria existentă pe teren la momentul preluării imobilului a fost demolată şi a fost stabilit dreptul reclamanţilor la restituirea terenului liber, în suprafaţă de 751,60 mp, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii, pârâta SC E. SA şi pârâta Primăria Municipiului Ploieşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 4737 din 2 iunie 2005, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâta SC E. SA, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare, respingând recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt. Astfel, fără a obliga expertul să răspundă obiectivului stabilit, instanţa de apel a dispus restituirea către reclamanţi a întregii suprafeţe de teren necesară folosirii construcţiei, lăsând construcţia în stăpânirea pârâtei.
Procedând astfel, instanţa de recurs a constatat că nu s-a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţie şi s-a creat o situaţie care face imposibilă folosirea construcţiei.
Pentru aceste considerente s-a dispus ca, reluând cauza spre rejudecare, instanţa de trimitere să completeze probatoriul pentru stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, asigurându-se posibilitatea de folosire a imobilului construit.
După rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 226 din 19 septembrie 2006, a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a admis acţiunea precizată, a constatat nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare a imobilului, precum şi a actelor întocmite în procesul de privatizare şi a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1671 mp şi a construcţiilor, situate în Ploieşti, strada C. nr. Y, judeţ Prahova.
Din considerentele deciziei rezultă că, în adoptarea acestei soluţii, instanţa de trimitere a avut în vedere faptul că naţionalizarea imobilului în litigiu a fost abuzivă întrucât au fost încălcate prevederile art. 8 din Constituţia din 1948 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea în natură, în conformitate cu dispoziţiile art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că în expertiza efectuată, s-a arătat că părţile nu au fost în măsură să prezinte planul brutăriei naţionalizate, dacă aceasta este o construcţie nouă pe amplasamentul celei vechi şi că din suprafaţa totală de 1671 mp, suprafaţa de 909,40 mp este ocupată de brutărie şi postul trafo, iar restul de 751,60 mp este acoperită cu beton asfaltat, astfel încât se impune restituirea în natură a întregului teren.
În ce priveşte nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, s-a constatat că statul nu a devenit proprietarul imobilului pentru că nu a avut un titlu valabil, astfel încât actul juridic de înstrăinare a imobilului şi de preluare a acestuia în patrimoniul statului sunt lovite de nulitate absolută.
Întrucât nulitatea unui act juridic principal atrage şi nulitatea actelor juridice subsecvente, instanţa a constatat că şi actele întocmite în procesul de privatizare, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1995 şi nr. Y/1995, sunt nule absolut.
S-a mai constatat că dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile doar imobilelor preluate cu titlu valabil, nu şi celor fără titlu, în acest sens fiind şi Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată de Curtea Europeană în cauza Păduraru împotriva României.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC E. SA, S.I.F.M. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova şi Primăria Municipiului Prahova.
Prin Decizia nr. 6804 din 18 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâte, a casat Decizia nr. 226 din 19 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare acestei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 315 (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia de casare s-a dispus ca instanţa de trimitere să completeze probatoriul pentru stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, asigurându-se posibilitatea de folosire a imobilului construit, întrucât s-a apreciat că dovezile administrate în cauză de instanţele anterioare sunt insuficiente pentru a stabili o situaţie de fapt şi de drept corectă.
Instanţa de recurs a reţinut că aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi faptul evidenţierii imobilului în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.
În speţă, în cadrul procesului de privatizare, SC E. SA, fostă Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Prahova, a încheiat cu Fondul Proprietăţii Private 4 Muntenia contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. Y din 15 iunie 1995, având ca obiect un număr de 224.607 acţiuni cu o valoare nominală a 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 5.615.175.000 lei, reprezentând 30% din capitalul social SC E. SA.
La data de 31 august 1995, între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de vânzător şi Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Prahova, în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. X, prin care vânzătorul a vândut un număr de 557.329 acţiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 13.933.225.000 lei reprezentând 70% din capitalul social al SC E. SA.
Din Adresa Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova, din 31 iulie 2006 rezultă că la data de 30 aprilie 2001, când recurenta SC E. SA Prahova a fost notificată de reclamanţii-intimaţi, Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (fost F.P.S.) era acţionar la această societate.
Reclamanţii au solicitat nulitatea actelor juridice efectuate în procesul de privatizare, deoarece ca efect al acestora imobilul s-a transmis în patrimoniul recurentei SC E. SA. Acest capăt de cerere are ca temei de drept prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii.
De asemenea, s-a mai reţinut că instanţa de apel avea obligaţia să examineze regimul juridic al actelor efectuate în cadrul procesului de privatizare, dacă sunt supuse regimului comun sau după caz regimul juridic stabilit prin dispoziţiile legii speciale, dacă obiectul acestora îl constituie activele imobiliare ale societăţii, chiar şi pentru ipoteza în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
S-a apreciat că este imperios necesar să se stabilească dacă pârâta Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului era acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul şi dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de aceasta este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută şi totodată, dacă imobilul face parte din patrimoniul SC E. SA, urmare privatizării prin vânzare-cumpărare de acţiuni şi nu de active.
S-a reţinut ca fiind nefondată critica recurentei Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului privind necompetenţa instanţei de apel de a soluţiona capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în procesul de privatizare, întrucât acesta are ca temei de drept prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii şi are caracter accesoriu, soluţionarea lui depinzând esenţial şi nemijlocit de rezolvarea cererii prin care reclamanţii au solicitat restituirea imobilului.
În concluzie, s-a mai dispus ca instanţa de trimitere să analizeze şi celelalte critici invocate referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data introducerii acţiunii), cât şi critica lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte Primăria Municipiului Ploieşti.
Astfel învestită, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 219 din 30 septembrie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Ploieşti, a admis apelul formulat de contestatorii P.R. şi S.G. împotriva Sentinţei civile nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Ploieşti, SC E. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti şi S.I.F.M. SA, a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 745 din 19 iunie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul că a admis acţiunea şi a dispus restituirea în natură către contestatori a terenului în suprafaţă de 1671 mp şi a construcţiilor situate pe acesta, situat în Ploieşti, str. C. nr. Y, judeţ Prahova, reţinându-se următoarele considerente:
Ţinând seama de dispoziţiile art. 315(1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probatorii sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea a procedat la încuviinţarea unor probatorii pe linia acestei decizii de casare.
Astfel, s-a admis proba cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă şi potrivit art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamanţilor P.R. şi S.G. la capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. Y din 15 iunie 1995 încheiat între F.P.P. IV Muntenia şi Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Ploieşti şi contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. X din 31 august 1995 încheiat între F.P.S. şi Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Ploieşti, precum şi a actelor adiţionale la acest contract, încheiate la 9 august 1996, 30 iunie 1999 şi 29 noiembrie 1999.
De asemenea, în cauză s-a efectuat raportul de expertiză contabilă de către expert contabil ec. U.V., însuşit de expertul parte al reclamanţilor (ec. D.N.) şi cu opinie separată de expertul parte al pârâtei SC E. SA (ec. Ş.G.).
S-a constatat că, potrivit concluziilor formulate de expertul contabil numit de instanţă, imobilul în litigiu (clădire şi teren) nu a intrat în patrimoniul pârâtei SC E. SA ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni nr. X din 31 august 1995 şi Y din 15 iunie 1995, deoarece obiectul celor două tranzacţii l-a constituit vânzarea de acţiuni şi nu de active.
În anul 2005, S.A.I.M.I. SA cât şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului au confirmat achitarea integrală de către SC E. SA a obligaţiilor aferente contractelor nr. Y din 15 iunie 1995 şi nr. X din 31 august 1995.
Cu ocazia expertizei s-a semnalat că s-au făcut intervenţii de restituire a terenului şi clădirii din str. C. nr. Y încă din anul 1994, iar pârâta a întreprins demersuri de înscriere în patrimoniu de bunuri care nu îi aparţineau chiar în condiţiile în care existau dovezi că aceste bunuri aveau un regim juridic litigios.
Pe linia deciziei de casare, experta a concluzionat că valoarea totală solicitată a fi restituită este de 241.887.540 ROL, fiind mai mică de cel puţin 3,62 ori şi, respectiv 12,07 ori, decât valoarea acţiunilor deţinute de cele două autorităţi ale statului la capitalul social al societăţii privatizate.
De asemenea, s-a mai stabilit că, potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o societate comercială, vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite şi în cazul în care statul sau o autoritate publică este acţionar minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
În speţă, astfel cum s-a arătat, valoarea acţiunilor este mult mai mare decât valoarea imobilului solicitat spre restituire.
Împotriva Deciziei nr. 219 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, au formulat recurs pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Primăria Municipiului Ploieşti şi SC E. SA.
Prin Decizia civilă nr. 394 din 26 ianuarie 2010, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat Decizia civilă nr. 219 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile din 09 decembrie 2008 şi respectiv 13 ianuarie 2009 ale aceleiaşi instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 1671 mp, fără a individualiza acest teren, prin menţionarea vecinătăţilor şi a construcţiilor aflate pe el, fără a preciza numărul construcţiilor, compunerea şi afectaţiunea lor, ceea ce constituie o nepronunţare în totalitate asupra obiectului acţiunii.
S-a reţinut că pârâta SC E. SA a susţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece construcţiile nu sunt identice cu cele preluate prin Legea nr. 119/1949 şi că acestea ocupă integral imobilul.
Totodată, s-a stabilit că din expertizele efectuate în cauză nu rezultă suficiente elemente pentru individualizarea terenului prin vecinătăţi a construcţiilor, stabilirea compunerii, afectaţiunilor şi a existenţei acestora la data preluării de către stat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că pentru lămurirea acestor aspecte era necesară administrarea, chiar şi din oficiu, a probelor cu expertize tehnice referitoare la teren şi la construcţii, probe greşit respinse de instanţa de apel.
Urmare Deciziei nr. 394 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cauza s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 11010,3/42/2005 şi ţinând seama de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a procedat la încuviinţarea unor probatorii cu acte şi expertize tehnice de specialitate.
Expertizele dispuse în cauză au fost efectuate de către experţii I.G. şi S.G., asistaţi de expert consilier D.L., pentru reclamantul P.R.
Având în vedere admiterea a două dintre obiecţiuni, instanţa a dispus refacerea raportului de expertiză topo în sensul că expertul să depună la dosar înscrisul pe care l-a avut în vedere la întocmirea lucrării, respectiv adresa Primăriei Ploieşti, din 26 august 2010 şi să precizeze regimul juridic al terenului în litigiu raportat la actele de proprietate ale intimatei pârâte SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S. SPRL.
Prin Decizia nr. 240 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanţii P.R. şi S.G. împotriva Sentinţei nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, a schimbat în parte această hotărâre, în sensul că a dispus admiterea în parte a acţiunii, aşa cum a fost precizată şi a dispus restituirea în natură de către pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S. SPRL a imobilului situat în Ploieşti, str. C. nr. Y, compus din teren în suprafaţă de 1634 mp şi construcţii situate pe acesta, identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de ing. I.G. şi S.G..
Admiterea în parte a acţiunii, aşa cum a fost precizată, a fost justificată prin faptul că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii actelor de vânzare-cumpărare întocmite în cadrul procesului de privatizare, atât într-un alt ciclu procesual, dar şi la termenul de dezbateri din 03 noiembrie 2010, considerente pentru care instanţa a luat act de această renunţare.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Ploieşti, Curtea a apreciat a fi întemeiată şi, drept consecinţă, a dispus respingerea acţiunii formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu motivarea că, la dosar s-au produs dovezi cu acte, ce au fost analizate de către experţi şi care în lucrările lor au concluzionat că imobilul în litigiu nu figurează în evidenţele primăriei. Mai mult decât atât, această pârâtă a formulat recurs într-un prim ciclu procesual, ce a fost respins de instanţa supremă şi pentru împrejurarea că hotărârea nu fusese apelată de către aceasta, iar prin Decizia atacată, a fost obligată să restituie reclamanţilor imobilul în litigiu doar pârâta SC E. SA.
Curtea a apreciat că acţiunea, aşa cum a fost precizată, este întemeiată pe considerentul că imobilul revendicat a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 fără titlu valabil, contrar prevederilor Constituţiei României de la acea vreme.
Expertizele ce au fost efectuate în cauză pe parcursul a mai multor cicluri procesuale, de către experţii D.M., G.N., U.V. D.N., I.G., S.G. şi D.L., au răspuns, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., la problemele de fapt şi de drept, având o concluzie unică, respectiv aceea că imobilul a fost preluat abuziv, că acesta este compus din teren în suprafaţă de 1634 mp şi construcţiile aflate pe acesta P+1E, corp I cu suprafaţă desfăşurată de 1507,84 mp, din care 909,41 mp parter şi 598,70 mp etaj, cu vecinătăţile arătate în rapoartele de expertiză întocmite de expert I.G., D.L. şi S.G.
Totodată, în lucrările efectuate, experţii au arătat că imobilul din Ploieşti, str. C. nr. Y, judeţul Prahova este unul şi acelaşi cu cel ce a aparţinut autorului contestatorilor, imobil care a funcţionat mai întâi la nr. Z, apoi la nr. Y şi care, înainte de revoluţia din 1989, constituia o secţie a Întreprinderii de morărit şi panificaţie Prahova, secţia Colinii, iar după revoluţie, secţia de Panificaţie a SC E. SA, până la intrarea acesteia în faliment.
Instanţa a mai reţinut că reclamanţii au produs acte de stare civilă cu care au demonstrat calitatea de moştenitori de pe urma autorului lor şi dreptul de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu, care este unul şi acelaşi cu cel din actele prezentate de aceştia, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1926 şi actul de partaj din 1946.
La aceste acte fac referire toate expertizele întocmite în cauză, descriind atât construcţiile, cât şi terenul aferent, precum şi de faptul că prin procesul-verbal din 11 iunie 1948 au fost preluate numai utilajele şi bunurile mobile de la fabrica de pâine, nu şi terenul şi clădirea, care au fost ocupate abuziv, fără un titlu valabil.
La dosar s-au depus acte, respectiv Adresa din 6 august 1997 a Arhivelor Naţionale ale României - Direcţia Judeţeană Prahova, care de asemenea, a fost avută în vedere de către experţi în lucrarea dispusă de instanţă şi din care rezultă că imobilul nu a fost expropriat pentru utilitate publică, deci a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, putând fi restituit adevăraţilor proprietari, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai apreciat de asemenea, că din expertize a rezultat că terenul în litigiu este liber, putând fi restituit în natură, conform dispoziţiilor art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, concluziile reţinute de experţi în lucrările efectuate în această fază procesuală sunt neschimbate faţă de ciclurile procesuale anterioare.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta SC E. SA.
1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că expertizele efectuate în cauză au concluzionat că imobilul este compus din teren în suprafaţă de 1634 mp şi construcţiile aflate pe acesta P.1E, corp I cu suprafaţă desfăşurată de 1.507,84 mp, din care 909,41 mp parter şi 598,70 etaj, cu vecinătăţile arătate în rapoartele de expertiză întocmite.
Contrar celor arătate, instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe împrejurarea că terenul este liber de construcţii, putând fi restituit în natură, conform dispoziţiilor art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Toate aceste considerente sunt contradictorii şi contravin şi dispozitivului deciziei, prin care s-a decis „restituirea în natură de către pârâta SC E. SA (...) şi a construcţiilor situate pe acesta (...)".
2. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a stabilit în mod greşit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Totodată, se susţine că Decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi cele ale art. 65 din Legea nr. 31/1990.
Recurenta susţine că a dovedit faptul că bunul imobil situat în Ploieşti, str. C. nr. Y, judeţul Prahova, a intrat în patrimoniul societăţii ca aport la capitalul social al Statului Român, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în schimbul proprietăţii bunurilor acţiuni, pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare.
Societatea a fost privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. Y din 15 iunie 1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul S.I.F.M.) cu Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Prahova şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. X din 31 august 1995, încheiat de F.P.S. (actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) cu Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Prahova.
Prin contractele de vânzare-cumpărare acţiuni nr. Y din 15 iunie 1995 şi nr. X din 31 august 1995, societatea recurentă a beneficiat de o garanţie contra evicţiunii cu privire la drepturile transmise.
Mai susţine recurenta că titlul său de proprietate izvorăşte din lege, iar transferul bunului în patrimoniul societăţii s-a realizat cu titlu gratuit, în baza acestei legi, astfel că există o prezumţie legală a dobândirii proprietăţii, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 65 din Legea nr. 31/1990.
În aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, s-a ridicat problema dacă dreptul de proprietate priveşte numai activele (construcţii, instalaţii etc.), iar terenurile rămân în proprietatea statului, societatea păstrând numai dreptul de folosinţă, sau dacă dimpotrivă dreptul de proprietate priveşte şi terenul.
În regimul anterior Legii nr. 15/1990, întreprinderile aveau un drept de administrare directă asupra terenurilor şi celorlalte active.
Acest drept de administrare directă a fost interpretat ca un substitut al dreptului de proprietate, întrucât implica dispoziţia, posesiunea şi folosinţa în limitele şi condiţiile legii, dar nu era opozabil statului.
Prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăţi comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce făceau obiectul dreptului de administrare a fostelor întreprinderi de stat reorganizate.
Aşa fiind, limitarea dreptului de proprietate a întreprinderilor numai la construcţii, instalaţii şi utilaje este contrară Legii nr. 15/1990 şi finalităţii economice urmărite prin art. 20 al acestui act normativ de a asigura suportul economic al autonomiei societăţilor comerciale ca agenţi economici.
3. Invocând motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, se susţine că Decizia recurată face trimitere la regula restituirii în natură a imobilului în situaţia în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, însă fără a se circumscrie şi condiţiilor impuse de alin. (2) al textului de lege, respectiv cele potrivit cărora, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat sau de o autoritate publică să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
În speţă s-a efectuat o expertiză evaluatoare şi s-au administrat probe care dovedesc faptul că sunt aplicabile întocmai dispoziţiile acestui text de lege şi anume, la momentul notificării - 30 aprilie 2001, valoarea acţiunilor statului - prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - era semnificativ mai mică decât valoarea imobilului, conform Adresei din 31 iulie 2000 privind majorarea capitalului SC E. SA.
Bunul imobil situat în Municipiul Ploieşti, str. C. nr. Y, judeţul Prahova, a fost adus ca aport la capitalul social al recurentei în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al contractelor de privatizare nr. Y din 15 iunie 1995 şi nr. X din 31 august 1995.
Susţinerile conform cărora imobilul ar fi devenit proprietatea recurentei prin emiterea de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. XX/2000 nu sunt întemeiate şi nu ţin seama de prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi de cele ale HG nr. 834/1991, care stabileşte procedura de urmat pentru obţinerea titlului de proprietate.
În urma obţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru alte terenuri decât cel aflat în litigiu, recurenta a fost obligată, în temeiul legilor privatizării, să procedeze la majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care a obţinut certificate de atestare, acesta fiind momentul la care statul a dobândit din nou acţiuni E., devenind astfel acţionar minoritar.
Mai susţine recurenta că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere faptul că aportul statului la capitalul social al recurentei era semnificativ mai mic decât valoarea terenului ce se solicită a fi restituit, iar cuantumul valoric al aportului statului trebuie privit numai în corelaţie cu valoarea tuturor terenurilor asupra cărora, la acel moment, Ministerul Agriculturii a emis certificate de atestare a dreptului de proprietate.
De asemenea, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în accepţiunea Legii nr. nr. 10/2001.
4. Recurenta invocă prescripţia achizitivă afirmând că a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu, în temeiul uzucapiunii scurte (de 10 - 20 ani), conform art. 1895 şi următoarele C. civ.
Faţă de aceste dispoziţii legale, recurenta susţine că posesia sa a fost utilă, nefiind afectată de niciun viciu, continuă, netulburată, neîntreruptă, exercitată în mod public şi în calitate de proprietar.
Posesia s-a întemeiat pe un just titlu, respectiv actele normative, inclusiv Legea nr. 15/1990 - art. 20 şi contractele de privatizare.
Posesia a durat mai bine de 10 ani, respectiv din anul 1990 şi este de bună credinţă, întrucât, recurenta are credinţa că a dobândit de la adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Titlul statului nu este nul, ci obţinut într-o procedură care nu a fost desfiinţată până în prezent, în prezenta cauză reclamanţii renunţând expres la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de privatizare şi a actelor adiţionale ulterioare.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor, cu consecinţa menţinerii Sentinţei civile nr. 745/2003 a Tribunalului Prahova.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului.
Examinând Decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
1. Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentă - hotărârea cuprinde motive contradictorii - se observă că în speţă susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect şi amplu argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerentele şi dispozitivul deciziei.
Se impune a se preciza că aspectele citate de către recurentă din considerentele deciziei, ca dovezi ale existenţei motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiţie, întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente şi pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare beneficiind de o argumentare în fapt şi în drept corespunzătoare cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
În speţă, recurenta susţine că Decizia recurată se fundamentează pe considerente contradictorii, în sensul că, pe de o parte se reţine că pe teren se află construcţii, iar pe de altă parte, că terenul este liber şi, ca atare, poate fi restituit în natură.
Este evident că la baza considerentului curţii de apel în sensul că terenul este liber, instanţa a avut în vedere terenul care excede construcţiei, despre care s-a stabilit că a fost de asemenea proprietatea autorului reclamanţilor.
Aşa fiind, criticile fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acestea nu relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat.
Pentru considerentele arătate, primul motiv de recurs apare ca fiind nefondat.
2 - 3. Structurând criticile formulate prin motivele 2 şi 3 de recurs, în ordinea în care cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte constată următoarele:
În primul rând, recurenta contestă calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin aceste critici, recurenta contestă, practic, situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare pe bază de probe, conform căreia reclamanţii au probat calitatea de moştenitori ai autorului lor, dreptul de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu, precum şi faptul că prin procesul-verbal din 11 iunie 1948 au fost preluate numai utilajele şi bunurile mobile de la Fabrica de pâine, nu şi terenul şi clădirea, care au fost ocupate abuziv, fără un titlu valabil.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora situaţia de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs după abrogarea, prin OUG nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea greşelilor grave de fapt consecutive aprecierii probelor administrate.
Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Raportat la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţele de fond, astfel cum a fost prezentată mai sus, în mod legal s-a reţinut, în cauză, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituire, în calitate de moştenitori ai defuncţilor proprietari ai imobilului litigios, deposedaţi abuziv de statul român prin Decretul nr. 119/1948, fiind astfel întrunite cerinţele prevăzute în acest scop de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, fiind stabilită preluarea abuzivă a bunului, în modalitatea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, şi anume prin naţionalizare în baza Decretului nr. 119/1948, în cauză sunt întrunite şi exigenţele art. 1 din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea - în natură sau prin echivalent - a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Această susţinere nu poate fi primită nici din perspectiva faptului că, în recursul exercitat în primul ciclu procesual, pârâta SC E. SA nu a formulat critici cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, ci doar cu privire la modalitatea de reparaţie acordată, astfel că o asemenea critică în al treilea ciclu procesual nu poate fi analizată.
Cât priveşte susţinerea recurentei privind modalitatea de reparaţie acordată, este de menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce nu este cazul în speţă.
Instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Imobilul revendicat a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 fără titlu valabil, fapt stabilit prin Decizia civilă nr. 4737/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un prim ciclu procesual.
Expertizele efectuate în cauză pe parcursul a mai multor cicluri procesuale au o concluzie unică, aceea că imobilul preluat abuziv este compus din teren în suprafaţă de 1634 mp şi construcţiile aflate pe acesta P.1E, corp I cu suprafaţă desfăşurată de 1507,84 mp din care 909,41 mp parter şi 598,70 mp etaj cu vecinătăţile arătate în rapoartele de expertiză întocmite de expert I.G., D.L. şi S.G.
Totodată, imobilul revendicat, situat în Ploieşti, str. C. nr. Y, judeţul Prahova este unul şi acelaşi cu cel ce a aparţinut autorului contestatorilor, imobil care a funcţionat mai întâi la nr. Z, apoi la nr. Y şi înainte de revoluţia din 1989 o secţie a Întreprinderii de morărit şi panificaţie Prahova, secţia Colinii, iar după revoluţie, secţia de Panificaţie a SC E. SA, până la intrarea acesteia în faliment.
În concluzie, imobilul ce face obiectul prezentei cauze a avut de-a lungul anilor mai multe adrese poştale ca urmare a evoluţiei Registrului cadastral al Municipiului Ploieşti.
În raport de situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, în sensul că, stabilind că terenul era liber la data formulării notificării, a aplicat principiul prevalenţei restituirii în natură a acestuia, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a formulat, pe larg, critici cu privire la dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990, deşi nici instanţa de apel şi nicio altă parte nu au ridicat această problemă, care de altfel nici nu prezintă relevanţă faţă de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Astfel, art. 21 (fost art. 20) alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
La alin. (2) al art. 21 se prevede că: „Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută".
În pronunţarea soluţiei, curtea de apel a avut în vedere aceste dispoziţii legale, iar critica recurentei potrivit căreia instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului, fără să fi verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 20 (în prezent art. 21) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, faţă de considerentele deciziei recurate în care s-a reţinut că, la data notificării, respectiv 30 aprilie 2001, pârâta SC E. SA nu era privatizată integral, Statul Român, prin F.P.S., actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, deţinea o cotă de 21,8% acţiuni la această societate, iar potrivit concluziilor expertizei efectuate în al treilea ciclu procesual, urmare Deciziei de casare nr. 6804/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, valoarea totală solicitată a fi restituită este de cel puţin 3,62 ori mai mică decât valoarea acţiunilor deţinute de F.P.S.
Totodată, trebuie avut în vedere că, faţă de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, are calitatea de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi are obligaţia de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.
Este de menţionat că prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor (activul) şi a obligaţiilor (pasivul) unei persoane fizice ori juridice care au o valoare economică. Cu alte cuvinte, activul patrimonial aparţinând unei persoane este constituit din totalitatea drepturilor cu valoare economică care îi aparţin.
În consecinţă, nu prezintă relevanţă că imobilul a devenit proprietatea societăţii prin aportarea lui la capitalul social de către Statul Român sau că, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăţi comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate, astfel cum susţine recurenta, întrucât calitatea de unitate deţinătoare o deţine acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.
Aşa fiind, nu prezintă relevanţă cu ce titlu deţine recurenta imobilul în litigiu, din perspectiva Legii nr. 10/2001 interesând dacă imobilul solicitat se află înregistrat în patrimoniul său.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată a fi nefondate şi criticile invocate de recurentă prin motivele 2 şi 3 de recurs.
4. Ultimul motiv de recurs, prin care recurenta invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin prescripţia achizitivă este de asemeni nefondat şi nu poate fi primit.
Potrivit art. 1842 C. civ., prescripţia achizitivă poate fi opusă în cursul unei instanţe până la data pronunţării unei decizii definitive, deci cel mai târziu în faţa instanţei de apel.
Având în vedere că uzucapiunea a fost invocată direct în recurs, Înalta Curte constată că, faţă de dispoziţiile art. 1842 C. civ., nu poate analiza acest motiv de recurs.
Acestea sunt considerentele pentru care Decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S. SPRL împotriva Deciziei nr. 240 din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8207/2011. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8204/2011. Civil → |
|---|
