ICCJ. Decizia nr. 8204/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8204/2011
Dosar nr. 3904/2/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 712 din 30 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta I.C., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi SC I.I. SRL, a dispus anularea certificatului de înregistrare din 25 iunie 1996 privind marca I. şi a interzis pârâtei difuzarea în viitor, în activitatea sa comercială şi/sau pentru publicitate a mărcii I. Totodată, a dispus publicarea pe cheltuiala pârâtei a hotărârii judecătoreşti, după rămânerea definitivă într-un ziar de largă circulaţie.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că în anul 1993 a fost înregistrată la Braşov SC I. SRL, devenită ulterior SC I.I. SRL, având ca obiect de activitate servicii în domeniul tehnologiei informaţiei.
La data de 25 iunie 1996, pârâta SC I. SRL a cerut O.S.I.M. înregistrarea mărcii I. pentru clasele 9, 35, 37, 38, 41 şi 42.
Cererea a fost soluţionată de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci prin admiterea ei în parte, respectiv pentru două clase de servicii şi anume, 35 - publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administrare comercială, muncă de birou şi 41 - educaţie, formare, divertisment, activitate sportivă şi culturală, înregistrarea acestei mărci fiind publicată în BOPI nr. 6 din 30 iunie 2000.
împotriva admiterii la publicare a mărcii I., reclamanta a formulat opoziţie. Soluţionând această opoziţie, pârâta Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a afirmat şi recunoscut notorietatea mărcilor I.A., chiar dacă nu a exprimat-o expres, pentru că prin soluţia pronunţată, Comisia de examinare a contestaţiilor a respins cererea I. pentru clasele 35 şi 37, deşi mărcile I.A. nu sunt protejate pentru aceste două clase. Or, această soluţie nu poate fi decât consecinţa faptului că Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a considerat mărcile I.A. ca fiind notorii şi pe cale de consecinţă a făcut aplicarea art. 17 lit. b) din Legea nr. 28/1967, respectiv art. 5 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. În caz contrar, Comisia ar fi refuzat la înregistrare marca II. numai pentru clasele 9, 16, 38, 42, 41, clase pentru care mărcile I.A. sunt înregistrate în România.
Prin acţiunea introductivă de instanţă şi precizată ulterior, reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii I. pentru clasele 35 şi 41 şi interzicerea folosirii acestui semn de către pârâtă, precum şi dispunerea altor măsuri complementare, pentru motive pe care instanţa le-a reţinut ca încadrându-se în dispoziţiile art. 17 şi 27 din Legea nr. 28/1967, respectiv art. 48 lit. a)) – c) şi lit. e) şi art. 5 şi 6 din Legea nr. 84/1998.
Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii I. de către pârâtă, mărcile I.A. se bucurau de notorietate în România.
A mai reţinut instanţa că pârâta Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, deşi a recunoscut notorietatea mărcilor I.A., nu a tras din această împrejurare consecinţele ce se impuneau, întrucât, deşi prin hotărârea din 20 martie 2002 a Comisiei de Reexaminare Mărcilor a reţinut că „atât mărcile I.A. nr. 1 şi I.A. I. cu element figurativ 19261, cât şi numele comercial I.A. aparţinând firmei contestatoare I.C. sunt recunoscute la nivel mondial şi implicit în România ca mărci notorii", a admis totuşi că marca I. poate fi înregistrată pentru două clase.
Cu alte cuvinte, pe de o parte a admis că mărcile I.A. sunt notorii şi se bucură de protecţie extinsă, refuzând înregistrarea acesteia pentru patru clase, iar pe de altă parte a admis înregistrarea mărcii I. semn în conflict cu marca notorie pentru două din clasele pentru care s-a cerut înregistrarea.
Instanţa a reţinut că pârâta I. nu a atacat hotărârea nr. 76/2002 a Comisiei de Reexaminare Mărci prin care s-a reţinut notorietatea mărcilor reclamantei, şi s-a admis înregistrarea pentru doar două clase şi că, în plus, pârâta însăşi recunoaşte prin întâmpinarea depusă la dosar faptul că mărcile I.A. sunt notorii, dar susţine în mod eronat că o astfel de notorietate priveşte numai clasa 9.
Or, potrivit prevederilor Legii nr. 28/1967, Legii nr. 84/1998 şi Convenţiei de la Paris, precum şi Acordului privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate Intelectuală, o marcă notorie cum sunt mărcile I.A. va fi protejată împotriva mărcilor similare fără a fi cerută utilizarea sau înregistrarea şi fără restricţii în ceea ce priveşte similitudinea produselor sau serviciilor în discuţie.
Instanţa a mai reţinut sub aspectul similarităţii celor două semne că marca I. este similară cu mărcile notorii I.A. atât din punct de vedere vizual, fonetic, ortografic cât şi conceptual. Astfel, marca I. este constituită prin adăugarea sufixului P. la numele I.A., care reprezintă numele comercial al I.A. şi marca notorie I.A.
Elementul principal al mărcii I. este tocmai marca I.A., iar sufixul P. nu conferă distinctivitate mărcii I. deoarece este un element descriptiv pentru clasa 41, fiind abrevierea de la „profesor".
S-a apreciat că pentru consumatori, marca I. apare ca o variantă a mărcilor notorii ale I.A., generând confuzie prin riscul de asociere a acestei mărci cu mărcile notorii ale I.A., aceştia rămânând cu impresia că cele două mărci, respectiv produsele şi serviciile pe care le identifică au aceeaşi origine, fiind produse şi servicii ale I.C.
Aceeaşi similaritate există şi la nivelul claselor de produse şi servicii pentru care au fost înregistrate marca I. şi mărcile I.A.
Mărcile notorii I.A. au fost înregistrate pentru clasele 9, 16 şi 42, dar se bucură de protecţie lărgită pentru toate clasele de produse şi servicii în vreme ce I. a fost înregistrată şi protejată pe baza deciziei O.S.I.M. nr. 103/1999 pentru clasa 35 şi 41 care sunt apropiate de cele pentru care reclamanta a înregistrat şi foloseşte mărcile I.A.
S-a mai reţinut că pârâta foloseşte marca I. pentru servicii din aceeaşi familie cu bunurile şi serviciile pentru care reclamanta utilizează mărcile notorii I.A., iar aceasta sporeşte riscul de asociere al mărcilor în conflict şi este de natură să inducă în eroare cu privire la originea produselor şi serviciilor ori să genereze asocierea între I.C. şi I.
Prin urmare, în raport de probele administrate în cauză, instanţa a concluzionat că există un risc de confuzie şi de asociere la nivelul consumatorilor între marca I. şi produsele şi serviciile sub această marcă pe de o parte şi mărcile notorii ale I.A. şi produsele şi serviciile furnizate de I.A. pe de altă parte.
S-a apreciat totodată, că cererea de înregistrare a mărcii I. a fost făcută de către pârâta I. cu rea credinţă.
Asociaţii SC I. SRL sunt specialişti cu înaltă calificare în domeniul IT, prezumaţi în consecinţă a fi la fel de buni cunoscători ai pieţei în care se desfăşoară, motiv pentru care conduita lor în raport cu concurenţa se analizează cu exigenţă sporită.
In cauză, în perioada 1994-1996 revistele de specialitate din domeniul calculatoarelor prezentau cititorilor români produsele şi serviciile furnizate de I.A. precum şi noutăţile aduse pe piaţa de IT, iar numele I.A. era menţionat în majoritatea articolelor publicate.
Coroborând acest fapt cu împrejurarea că pârâta SC I. a fost înfiinţată în anul 1993 de către doi ingineri români specializaţi în calculatoare, care sunt şi profesori universitari, tribunalul a reţinut ca neverosimilă susţinerea acestora în sensul că nu au avut la dispoziţie astfel de reviste de specialitate sau că nu au studiat manuale universitare destinate studenţilor de la facultăţile cu profil informatic, în care numele mărcilor şi produselor I.A. sunt prezentate şi că nu cunoşteau produsele şi mărcile I.A.
Mai mult, la această concluzie conduce chiar reclama pe care firma pârâtă o face atunci când oferă servicii de „instruire a managerilor şi a ofiţerilor de securitate, a administratorilor de reţea, a inginerilor de sistem şi a dezvoltatorilor de aplicaţii, consultanţă pentru realizarea şi implementarea proiectelor de securitate în IT şi audit de securitate pentru sisteme informatice" sau de instalare şi configurare pentru diverse programe informatice ori de „consultanţă pentru infrastructură sisteme informatice".
În plus, aşa cum rezultă din extrasul din 27 noiembrie 2003, emis de O.R.C. Bucureşti, activitatea principală a SC I. este de „consultaţii în domeniul echipamentelor de calcul", cod CAEN 7210. Or, o astfel de activitate este denumită hardware, conform ordinului 601/2002 privind actualizarea codului CAEN şi include „consultaţii referitoare la tipul şi configuraţia echipamentului de prelucrare automată a datelor şi la sistemul de operare asociat. Consultanţii sunt implicaţi în analiza cerinţelor şi problemelor utilizatorilor şi în prezentarea celor mai eficiente soluţii".
Instanţa a apreciat că în aceste condiţii se impune înlăturarea ca nesinceră a afirmaţiei pârâtei SC I. SRL făcută la interogatoriu, potrivit căreia nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa societăţii I.C., deoarece SC I. nu îşi desfăşoară activitatea în domeniul hardware.
Prin urmare, instanţa a reţinut că pârâta SC I. SRL a cunoscut sau prin minime diligente ar fi trebuit ori ar fi putut să cunoască existenţa societăţii I.A. şi a mărcilor sale notorii şi să se abţină de la însuşirea fără drept a acestora pentru a obţine foloase injuste de pe urma renumelui mărcilor reclamantei determinate de asocierea pe care consumatorul mediu de produse IT o face între reclamantă şi pârâtă, între produsele şi serviciile oferite pe piaţă sub mărcile I.A. şi I.
Prin Decizia civilă nr. 217/ A din 25 septembrie2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea Intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta apelantă SC I.I. SRL împotriva sentinţei menţionate.
Prin Decizia nr. 7323 din 21 noiembrie 2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate Intelectuală, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut că atât notorietatea mărcii reclamantei, cât şi atitudinea subiectivă a pârâtei se raportează la data depunerii la O.S.I.M. a cererii de înregistrare, chiar dacă analiza cererii de înregistrare s-a efectuat, iar înregistrarea s-a dispus sub imperiul legii noi.
În ceea ce priveşte problema notorietăţii mărcii reclamantei, instanţa de recurs a constatat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin clarificată, deoarece din probatoriul administrat nu rezultă procentul în care marca era cunoscută la data cererii de înregistrare formulate de pârâtă în cadrul segmentului de public relevant.
Astfel, deşi se reţine că marca I.A. era larg cunoscută în cadrul segmentului de public relevant - date fiind referirile la această marcă în publicaţiile de specialitate, precum şi informaţiile diseminate prin Internet cu privire la marcă - nu se arată la ce proporţie din publicul relevant a ajuns informaţia referitoare la existenţa mărcii, aşa încât să se poată concluziona că marca era larg cunoscută, în sensul art. 3 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Instanţa de recurs a constatat că, în mod corect, s-a reţinut de către instanţe similaritatea produselor şi serviciilor, precum şi a semnelor în conflict.
Astfel, produsele şi serviciile sunt în parte identice şi în parte similare, similaritate dată de complementaritatea produselor hardware cu cea a serviciilor software.
În acest context, s-a precizat că publicul cărora se adresează aceste produse şi servicii - avut în vedere la analiza riscului de confuzie - este alcătuit din persoanele care utilizează echipament electronic, care nu înseamnă exclusiv înalţi specialişti IT. Această referire la calitatea de specialişti a fost făcută de curtea de apel atunci când a analizat reaua-credinţă a pârâtei, ai cărei asociaţi i-a considerat ca făcând parte din categoria menţionată.
Similaritatea semnelor în conflict a fost, de asemenea, corect reţinută, prin identificarea particulei I.A., încorporată în marca I., înregistrată de pârâtă.
Referitor la reaua-credinţă, instanţa de apel, însă, s-a mărginit să arate că, dată fiind înalta calificarea în domeniul IT a asociaţilor societăţii comerciale pârâte, este de presupus că aceştia cunoşteau sau, cu minime diligente, ar fi trebuit să cunoască existenţa mărcii I.A., fără a analiza apărările formulate de pârâtă pe acest aspect, legate de istoricul înfiinţării în anul 1993 a unei societăţi comerciale cu acelaşi nume ca cel al mărcii a cărei anulare se solicită, de activitatea desfăşurată şi de motivele care au stat la baza înregistrării mărcii etc.
S-a apreciat că, pentru aceste motive, se impune casarea deciziei, iar, cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va face aplicarea tuturor textelor de lege incidente, respectiv şi a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. a)) şi lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Prin Decizia civilă nr. 117/ A din 05 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în rejudecare, a respins apelul formulat de către pârâta SC I. Internaţional SRL ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a pornit de la premisa că au fost dezlegate de instanţa de recurs şi nu mai pot face obiectul discuţiei chestiunile legate de similaritatea produselor şi serviciilor pentru care cele două mărci sunt protejate, precum şi la similaritatea semnelor în conflict.
De asemenea, în raport de dispoziţiile instanţei de casare sub aspectul aspectelor neclarificate legate de situaţia de fapt şi a criticilor neexaminate în primul ciclu procesual, rămân a fi analizate, într-o ordine care nu rezultă neapărat din considerentele deciziei de casare, ci din argumente care ţin de înlănţuirea logică a raţionamentului ce va fi realizat: susţinerile apelantei legate de pretinsa bună-credinţă a apelantei pârâte (prin asociaţii săi) la înregistrarea mărcii, precum şi incidenţa, în consecinţă, a dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998; incidenţa dispoziţiilor art. 48 lit. b) cu trimitere la dispoziţiile art. 6 lit. a)), b), c), d) şi e) din Legea nr. 84/1998, precum şi aspectul de fapt al notorietăţii, mai precis determinarea procentului în care marca era cunoscută la data cererii de înregistrare formulată de pârâtă în cadrul segmentului de public relevant.
In ceea ce priveşte buna-credinţă, au fost înlăturate ca nerelevante susţinerile pârâtei legate de dobândirea caracterului distinctiv al mărcii în perioada de la data înfiinţării societăţii comerciale ce poartă denumirea protejată ca marcă, I. - 5 ianuarie 1993 şi momentul depozitului naţional pentru marca I., anul 1996, deoarece, în contextul prevederilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanţa este învestită a analiza atitudinea subiectivă a titularului mărcii anterior şi concomitent cu momentul depozitului.
Pe de altă parte, chiar dacă argumentul folosirii denumirii de I. în propria activitate poate constitui un element în determinarea atitudinii subiective a titularului mărcii, Curtea a constatat că existenţa actelor de folosire (fie şi îndelungată) a semnului nu duce la o altă concluzie referitor la buna sau reaua-credinţă.
Astfel, împrejurarea că s-a dorit înregistrarea ca marcă a semnului ce a constituit şi numele comercial al societăţii pârâte şi sub care s-a desfăşurat activitatea acesteia anterior depozitului (dorinţă legitimă, de altfel, în alte circumstanţe), nu înlătură constatarea instanţei de fond cu privire la cunoaşterea de către asociaţii societăţii a existenţei mărcii I.A.
Dimpotrivă, activitatea îndelungată în domeniul societăţii pârâte apelante sprijină concluzia înaltei calificări în domeniu a asociaţilor, specialişti IT cu o bună reputaţie profesională (după cum a rezultat din însuşi probatoriul administrat de apelanta pârâtă), iar din această situaţie de fapt dovedită prima instanţă a tras o prezumţie judecătorească de cunoaştere a existenţei mărcii I.A. de către aceste persoane, prezumţie pe care restul probatoriului administrat nu a răsturnat-o.
Pe de altă parte, constatările instanţei de recurs privind identitatea/similaritatea produselor şi serviciilor pentru care sunt protejate mărcile în conflict, precum şi similaritatea celor două semne în conflict permit instanţei de apel să tragă concluzia existenţei riscului de confuzie incluzând şi riscul de asociere, astfel că atitudinea subiectivă a pârâtei (prin asociaţii săi) la momentul depozitului naţional (de a cunoaşte sau de a fi trebuit să cunoască, cu o minimă diligentă, existenţa mărcii reclamantei intimate), îmbracă forma relei credinţe.
Aceasta întrucât, date fiind similitudinile arătate, apelanta a cunoscut şi riscul de confuzie şi/sau de asociere al propriilor produse/servicii cu cele pentru care opera protecţia mărcii pârâtei, aflate în clase complementare, după cum a arătat instanţa de recurs.
În concluzie, este întemeiată susţinerea intimatei reclamante privitoare la înregistrarea mărcii de către apelanta pârâtă cu rea-credinţă, fiind incidente dispoziţiile art. 48 lit. c) din lege şi, implicit, fiind nefondate criticile apelantei în sensul bunei sale credinţe.
În ceea ce priveşte întrunirea cerinţelor prevăzute de art. 48 lit. b) din Legea nr. 84/1998, în raport şi de dezlegările instanţei de casare referitoare la temeiul juridic aplicabil cererii de chemare în judecată, s-a apreciat că motivele de nulitate din această normă cu referire la art. 6 lit. a))-c), ce se referă la marca anterioară (o parte dintre mărcile naţionale ale companiei I.A. sunt anterioare depozitului pârâtei apelante, protejate fiind încă din 3 mai 1990 pe teritoriul României) prevalează faţă de situaţia în care reclamantul invocă o marcă notorie, în condiţiile art. 48 lit. b) cu referire la art. 6 lit. d) şi e).
Instanţa de apel a constatat că, dată fiind compunerea segmentului de piaţă relevant (astfel cum a fost calificat de instanţa de recurs), respectiv persoane care utilizează echipament electronic şi nu exclusiv specialişti IT, aceste persoane sunt expuse riscului de confuzie, care include şi riscul de asociere, putând să considere că un serviciu furnizat de apelanta pârâtă sub marca I., complementar produselor comercializate de reclamantă sub marca I.A., provine de la societatea I.A. sau să asocieze cei doi comercianţi şi să atribuie serviciilor I. calităţile atribuite în mod obişnuit de public produselor ce poartă marca pârâtei.
În aceste condiţii, curtea a constatat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 48 lit. b) cu referire la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, impunându-se substituirea (sau cel puţin completarea) considerentelor hotărârii primei instanţe în privinţa motivului de nulitate izvorât din existenta unei mărci anterioare similare.
În ceea ce priveşte notorietatea, s-a constatat că, deşi probatoriile în speţă au fost extrem de ample şi complexe, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, cu ocazia rejudecării, iar instanţele au îngăduit părţilor administrarea mijloacelor de probă considerate necesare cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu se poate trage o concluzie privind cuantificarea procentului din piaţa relevantă care cunoştea existenţa mărcilor I.A. la data depozitului mărcii apelantei pârâte, 1996.
Unul dintre motivele pentru care o asemenea cuantificare nu a fost posibilă îl constituie şi perioada mare de timp scursă de la acel moment, care a împiedicat părţile să producă dovezi cu privire la procentul din piaţa relevantă care cunoştea marca I.A. în anul 1996.
Cu toate acestea, în opinia curţii, din dovezile administrate a rezultat că marca era larg cunoscută în România la data de referinţă, respectiv era cunoscută majorităţii covârşitoare a pieţei relevante astfel cum a fost definită de instanţa de recurs.
Faţă de cele reţinute mai sus cu privire la incidenţa prevederilor art. 48 lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din lege, dar şi a dispoziţiilor art. 48 lit. c) referitoare la anularea mărcii pentru înregistrarea sa cu rea-credinţă, motivul anulării mărcii pentru incidenţa art. 6 lit. d) şi e) din lege capătă caracter subsidiar, fiind lipsită de relevanţă existenţa notorietăţii în condiţiile în care la data depozitului mărcii pârâtei pe teritoriul României erau înregistrate mărcile reclamantei, astfel că aceasta poate pretinde cu succes protecţia pentru acestea în condiţiile arătate mai sus, reglementate de art. 6 lit. c) din lege, a conchis instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâta SC I.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile instanţei de casare, precum şi normele legale incidente, după cum urmează:
1. În ceea ce priveşte notorietatea mărcilor I.A., instanţa de apel, făcând referire la modalitatea de analiză impusă de instanţa de casare, în care trebuia să se facă dovada notorietăţii, recunoaşte că o astfel de dovadă nu a putut fi administrată şi, astfel, notorietatea nu a putut fi dovedită ca atare de către reclamantă.
Totuşi, prin afirmaţia că, la data relevantă, mărcile I.A. erau notorii, instanţa îşi face publică opinia personală, în sensul că marca era larg cunoscută în România la data de referinţă, respectiv era cunoscută majorităţii covârşitoare a pieţei relevante, fără a indica argumentele de ordin legal pe care este bazată această opinie, contrar opiniei I.C.C.J.
Astfel, concluzia instanţei nu se bazează pe probatoriul administrat în cauză şi pe interpretarea legii, ci pe opinii subiective ale membrilor completului de judecată, modalitate de soluţionare ce nu poate fi acceptată, cu consecinţa că singura reţinere care putea fi făcută o reprezintă lipsa notorietăţii mărcilor I.A. la data de referinţă.
2. Cu privire la stabilirea relei credinţe a titularului mărcii „I.", deşi instanţa de casare a indicat instanţei de apel să procedeze, cu ocazia rejudecării, la examinarea apărărilor pârâtei, instanţa de apel se limitează la a menţiona că argumentele pârâtei nu prezintă relevanţă, fără a face trimitere la conţinutul probelor administrate sau a motiva înlăturarea lor ca irelevante.
Mai mult, instanţa de apel apreciază reaua credinţă la data de referinţă prin trimitere la riscul de confuzie, similaritatea semnelor şi a produselor şi serviciilor, considerând că aceste riscuri trebuiau cunoscute de solicitantul cererii de înregistrare a mărcii „I., cu toate că la data de referinţă, 25 iunie 1996 nici măcar Legea nr. 28/1967, atunci în vigoare, nu prevedea criteriul riscului de confuzie incluzând şi riscul de asociere.
În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a relei - credinţe, astfel cum s-au conturat în doctrină şi în practica judiciară, recurenta - pârâtă a arătat că această atitudine subiectivă se apreciază în relaţiile dintre cei doi concurenţi la data de referinţă, prin constituirea, de exemplu, a depozitului de blocaj sau a depozitului în scopul vânzării pentru o astfel de ipoteză.
Or, instanţa a aplicat doar prezumţia judecătorească în ceea ce priveşte cunoaşterea existenţei mărcii anterioare, ignorând probatoriul administrat, din care rezultă că, atât anterior, cât şi la momentul de referinţă, nu a existat vreun moment/vreo situaţie în care să se producă o interferare în piaţă a celor doi titulari sau să se fi urmărit direct sau indirect extragerea vreunui avantaj de orice fel de pe urma semnului anterior înregistrat, pârâta având un comportament onest, o atitudine subiectivă corectă, neafectată de aspecte de natură maliţioasă.
Din probele administrate, reiese că prezenţa în piaţa de serviciile de şcolarizare se realiza în mare parte pe baza prestării unor servicii certificate de M., B. sau A. sau de C.P.I. (instituţie de stat), activităţi care nu pot fi apreciate, pe baza unor prezumţii de orice fel, ca producând concurenţă necinstită titularului mărcii anterioare, în absenţa vreunei probe în acest sens, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat afectarea funcţiei principale a mărcii I.A. de a indica originea produselor.
Recurenta a făcut referire şi la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie (C.E.J.) în cauza „Lindt" (C - 529/07), ce confirmă criteriile de apreciere a relei - credinţe, arătându-se că faptul că aplicantul cunoştea sau trebuia să cunoască utilizarea îndelungată de către un terţ a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar capabil să fie confundat cu semnul a cărui înregistrare se cere nu este suficient prin sine însuşi pentru a concluziona că aplicantul a acţionat cu rea credinţă, trebuind acordată atenţie intenţiei aplicantului la data depunerii cererii de înregistrare, în sensul de a împiedica terţul să mai folosească un astfel de semn. De asemenea, trebuie avut în vedere gradul de protecţie legală de care se bucură semnul terţului şi al semnului pentru care înregistrarea este solicitată.
3. Cu privire la riscul de confuzie incluzând şi riscul de asociere, motivarea instanţei este incompletă şi subiectivă, deoarece aceasta s-a mulţumit să preia elementele clarificate de instanţa de casare privind similaritatea semnelor, publicul relevant şi similaritatea de principiu a produselor şi serviciilor, fără a realiza analiza proprie, pe baza probelor din dosar, a riscului de confuzie şi a riscului de asociere şi fără a acorda atenţie criteriilor de analiză şi factorilor indicaţi constant de jurisprudenţa C.E.J. şi a instanţei supreme.
Prin raţionamentul instanţei de apel, se ajunge la concluzia că orice consumator mediu de produse electronice interesat de serviciile de şcolarizare organizate şi livrate, în condiţiile impuse de M., A., B., C.P.I., nu era capabil să facă diferenţa între orice operaţiune pentru care trebuie să folosească un calculator (de la accesarea internetului până la folosirea acestuia în orice activitate lucrativă sau casnică) şi fabricarea însăşi a unor componente ale calculatorului.
Or, din circumstanţele speţei, neanalizate cu ocazia rejudecării, nu se poate concluziona că publicul ar fi putut înţelege o legătură de natură economică între mărci datorită sursei externe, dovedite, sau sursei duale a serviciilor „I.".
4. Instanţa de apel a dat o interpretare greşită considerentelor instanţei de casare privind similaritatea/identitatea produselor şi/ sau serviciilor pentru care mărcile au fost înregistrate, relativ la data de referinţă a aprecierii riscului de confuzie incluzând riscul de asociere.
Faptul că I.C.C.J. a menţionat în analiza sa privind similaritatea/identitatea produselor şi serviciilor şi alte clase decât clasa 9 cu privire la mărcile I.A. (clase pentru care sunt înregistrate mărci I.A. care nu pot face obiectul conflictului dedus judecaţii pentru motivul depăşirii datei de referinţă), precum şi alte servicii decât cele pentru care s-a obţinut înregistrarea mărcii „I." relevă sublinierea unor aspecte de practică, cu caracter de generalitate în materia mărcilor, în sensul că acele clase indicate au potenţialul general să releve identităţi şi similarităţi de produse şi servicii în funcţie de circumstanţele particulare ale speţei. Nu s-a realizat o analiză concretă, prin raportare la situaţia de fapt şi aspectele particulare ale speţei, în caz contrar, instanţa de recurs fiind în situaţia de a se pronunţa pe aspecte de fapt, nu de drept.
A fost lăsată în sarcina instanţei de apel analiza acestor aspecte, ţinând cont de aprecierile de ordin teoretic din Decizia de casare şi de indicaţia acesteia de raportare la data depunerii la O.S.I.M. a cererii de înregistrare, ca dată de referinţă.
Deşi instanţa de casare nu a indicat expressis verbis ca instanţa de apel să realizeze analiza situaţiei de fapt pe baza principiului cu valoare de generalitate enunţat de ea, cu toate acestea instanţa de apel trebuia să procedeze la o astfel de construcţie, fiindcă trebuia să clarifice mai întâi chestiunile de notorietate şi apoi, în lipsa posibilităţii de reţinere a notorietăţii, să examineze riscul de confuzie.
Instanţa de apel, pentru a fi realizat o analiză corectă şi legală a riscurilor, trebuia să utilizeze principiul datei de referinţă care o condiţiona să introducă în analiză clasa 9 pentru mărcile I.A. şi clasele 35 şi 41 pentru marca „I., iar pe baza lor să livreze analiza finală, de speţă, a similarităţii/identităţii bunurilor şi serviciilor prin identificarea gradelor de similaritate rezultate dintr-o astfel de analiză, care i-ar fi permis să aplice standardele de verificare a riscului de confuzie cu luarea în considerare şi a gradului de atenţie al publicului şi a sursei obişnuite a bunurilor şi serviciilor.
În cursul judecării recursului, la termenul din 11 noiembrie 2011, recurenta - pârâtă SC I.I. SRL, prin avocat, a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., motivul de ordine publică privind prescripţia dreptului material la acţiune, cu motivarea că, indiferent de legea aplicabilă cu privire la prescripţie, acţiunea în anulare a fost introdusă la data de 5 iunie 2003, cu depăşirea termenului de 5 ani prevăzut de lege pentru formularea acţiunii, care a început să curgă la data de 31 mai 1998, data publicării deciziei OSIM de înregistrare a mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 4/1998.
Înalta Curte a reţinut excepţia spre soluţionare odată cu recursul însuşi, întrucât motivul de ordine publică invocat tinde la modificarea deciziei recurate, întocmai ca şi motivele invocate în cererea de recurs.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Urmează a fi analizat cu prioritate motivul de ordine publică invocat de către recurenta - pârâtă la termenul de judecată din 11 noiembrie2011, reprezentat de excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anularea mărcii „I." pentru motivele prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (nu şi pentru motivul din art. 48 lit. c), ce constituie un caz expres de imprescriptibilitate a acţiunii).
Această prioritate se impune în aplicarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind finalitatea acestei apărări, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată fără cercetarea motivelor de nulitate invocate de către reclamantă, în condiţiile în care criticile formulate prin cererea de recurs vizează legalitatea deciziei recurate din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei.
înalta Curte apreciază că invocarea acestei excepţii în recurs este inadmisibilă, deoarece excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în anularea mărcii „I." a fost invocată în cursul judecăţii în primă instanţă şi respinsă de către Tribunalul Bucureşti la termenul de judecată din 23 aprilie 2004 (fila 1221), fără ca pârâta să declare apel împotriva acestei încheieri premergătoare odată cu apelul împotriva sentinţei civile nr. 712 din 30 mai 2006.
Or, în absenţa unei critici a dispoziţiei primei instanţe de respingere a excepţiei, această dispoziţie a intrat în puterea lucrului judecat şi nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o critică formulată omisso medio, direct în recurs.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că excepţia este admisibilă, în virtutea faptului că a fost motivată diferit, în condiţiile în care, în faţa primei instanţe, pârâta a susţinut că termenul de prescripţie ar curge de la data cererii de înregistrare a mărcii - 25 iunie 1996, nu de la data înregistrării mărcii, excepţia este neîntemeiată.
Ceea ce interesează aprecierea termenului de formulare a cererii în anulare este data înregistrării mărcii, reper prevăzut de ambele reglementări succesive (ca şi termenul de 5 ani), în art. 27 lit. a) din Legea nr. 28/1967 şi în art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
După cum a susţinut constant reclamanta, înregistrarea mărcii „I." s-a realizat în baza deciziei O.S.I.M. nr. 103 din 22 decembrie 1999 (fila 474 fond), publicată în B.O.P.I. nr. 6/2000, prin care s-a admis parţial opoziţia reclamantei I.C. împotriva deciziei OSIM din 6 martie 1998, anterior menţionată. înregistrarea mărcii s-a realizat doar pentru clasele de servicii 35 şi 41, în limitele admiterii opoziţiei, respingându-se solicitarea de înregistrare pentru clasele 9, 37, 38 şi 42.
De altfel, însăşi pârâta, pe lângă faptul că nu a declarat apel împotriva încheierii de şedinţă de la 23 aprilie 2004, a menţionat în cererea de apel că înregistrarea mărcii s-a făcut în baza deciziei O.S.I.M. nr. 103 din 22 decembrie 1999, publicată în B.O.P.I. nr. 6/2000, justificând, astfel, nedeclararea apelului pe aspectul prescripţiei.
Actul publicat în B.O.P.I. nr. 4/1998, la care se raportează pârâta în susţinerea excepţiei în recurs, reprezintă cererea de înregistrare a mărcii, a cărei publicare a fost decisă de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la data de 6 martie 1998 (fila 761 dosar fond), în baza art. 16 din vechea reglementare a mărcilor, respectiv Legea nr. 28/1967.
Ca atare, până la data de 5 iunie 2003, când s-a formulat cererea de chemare în judecată din cauză, nu era împlinit termenul de 5 ani, care a început să curgă de la data de 22 decembrie 1999, astfel încât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte motivele formulate prin cererea de recurs, urmează a fî evaluate în ordinea presupusă de raţionamentul juridic ce a condus la adoptarea soluţiei de casare a deciziei recurate, nu neapărat în succesiunea în care recurenta le-a structurat, astfel cum au fost anterior redate, avându-se în vedere următoarele aspecte:
1. legalitatea evaluării, de către instanţa de apel, a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, în raport şi de dezlegările date prin Decizia de casare nr. 7323 din 21 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
2. criteriile de evaluare a relei - credinţe la înregistrarea mărcii şi analiza notorietăţii de către instanţa de apel.
1. În ceea ce priveşte modul de evaluare, de către instanţa de apel, a riscului de confuzie, incluzând si riscul de asociere, se constată, în primul rând, că instanţa de apel a analizat prioritar motivul de nulitate întemeiat pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. a) - c) faţă de cel prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. d) şi e) din Legea nr. 84/1998 şi, constatând întrunite cerinţele art. 6 lit. c), la care trimite art. 48, a considerat că nu mai este necesară continuarea analizei pe temeiul celorlalte prevederi legale, implicit, că eventuala notorietate a mărcii anterioare este lipsită de relevanţă.
Ipoteza legală analizată prioritar de către instanţa de apel presupune, pe lângă existenţa similarităţii semnelor în conflict şi a produselor/serviciilor pentru care acestea sunt înregistrate, existenţa unui risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară.
Se constată că instanţa de apel a conchis în sensul întrunirii acestei cerinţe legale, fără o analiză corespunzătoare, prin prisma criteriilor conturate în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, conturată, de exemplu, prin cauzele Sabel (C-251/95, hotărârea din 11 noiembrie1997), Canon (C - 39/97, hotărârea din 29 septembrie 1998), UoydiC- 342/97, hotărârea din 22 iunie 1999).
Curtea consideră că riscul de confuzie trebuie apreciat global, ţinându-se cont de toţi factorii pertinenţi în speţă, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat sau utilizat, de gradul de similaritate între marcă şi semn, precum şi între produsele sau serviciile desemnate.
Aprecierea riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare, în special, în ceea ce priveşte similaritatea semnelor, respectiv a produselor/ serviciilor. Astfel, un grad scăzut de similaritate între produse/servicii poate fi compensat printr-un grad ridicat de similaritate între semne şi invers.
Cu cât similaritatea între produselor/serviciilor este mai mare, iar caracterul distinctiv al mărcii anterioare este mai pronunţat, cu atât riscul de confuzie este mai crescut.
Aceste considerente extrase din jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg relevă modul în care trebuie apreciat riscul de confuzie, fie direct, fie indirect, totodată, că pentru existenţa riscului de confuzie nu este suficientă simpla constatare a similarităţii între semnele în conflict, respectiv între produse/servicii, fiind necesară determinarea gradului de similaritate pentru fiecare element în parte, în scopul stabilirii interdependenţei între acestea.
Instanţa de apel a considerat că existenţa în sine a similarităţii între semne, respectiv între produse, astfel cum a fost stabilită prin Decizia de casare, este de natură de creeze risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, pentru publicul relevant, compus din persoane care utilizează echipament electronic.
Or, o asemenea analiză nu răspunde cerinţelor conturate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care nu au fost identificaţi factorii relevanţi în aprecierea riscului de confuzie şi nu s-a procedat la evaluarea interdependentă a acestora, în primul rând, a nivelului de similaritate între semne, precum şi între produsele şi serviciile pentru care acestea au fost înregistrate.
Determinarea gradului de similaritate presupunea, în primul rând, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, analiza în concret a similarităţii pentru fiecare dintre elementele la care aceasta se raportează.
Cu referire la aspectele tranşate prin Decizia de recurs nr. 7323 din 21 noiembrie 2008, se observă că recurenta - pârâtă nu contestă însăşi aprecierea instanţei de rejudecare a apelului privind existenţa similarităţii semnelor, respectiv a produselor/serviciilor, ci modul de apreciere a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
În acest context, se constată că nu constituie obiect al controlului judiciar aspectul existenţei înseşi a similarităţii, nici măcar din perspectiva dezlegărilor date prin Decizia de casare, cât timp criticile recurentei pe aspectul similarităţii se circumscriu exclusiv aprecierii riscului de confuzie, critici corecte, după cum s-a arătat prin considerentele deja expuse, relative la nerespectarea criteriilor de apreciere relevate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu mai puţin, în raport de indicaţiile date de instanţa de casare, în sensul necesităţii evaluării riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Aşadar, reţinând - necontestat - existenţa similarităţii semnelor în conflict, precum şi a produselor sau serviciilor pe care acestea sunt aplicate, în aplicarea art. 48 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. c) (norme ale căror premise de aplicare nu au fost contestate), instanţa de apel trebuia să procedeze la determinarea gradului de similaritate pentru fiecare dintre aceste elemente.
Această analiză implica identificarea concretă a semnelor în conflict, precum şi a produselor sau serviciilor supuse comparării, astfel cum rezultă, pe de o parte, din mărcile anterioare în raport de data cererii de înregistrare, respectiv: mărcile verbale I.A. şi I.A. I., cu protecţie de la 3 mai 1990 şi 5 august 1991, precum şi marca figurativă protejată cu începere de la data de 31 ianuarie 1994, toate înregistrate exclusiv pentru microprocesoare din clasa 9, iar, pe de altă parte, din marca „I.", astfel cum a fost înregistrată după admiterea opoziţiei, respectiv doar pentru servicii din clasele 35 şi 41.
Întrucât nu s-a făcut o analiză corespunzătoare a riscului de confuzie, cerinţă obligatorie prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, se constată că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru determinarea tuturor elementelor de fapt necesare evaluării cerinţei legale menţionate, ţinându-se cont de criteriile arătate în prezenta decizie.
2. În ceea ce priveşte motivul de nulitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, privind reaua - credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii „I.", se reţine că instanţa de apel a constatat existenţa acesteia pe baza cunoaşterii existenţei mărcii I.A. de către asociaţii societăţii pârâte, specialişti IT cu o bună reputaţie profesională, dovedită prin probatoriile administrate.
Prin motivele de recurs, nu s-a contestat că, la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, societatea pârâtă cunoştea sau ar fi putut să cunoască despre existenţa mărcilor reclamantei, însă s-a arătat că instanţa de apel a reţinut un conţinut conceptual eronat al relei - credinţe, implicit, criterii necorespunzătoare de evaluare a acesteia, făcând referire, în acest sens, la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectate în Decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Spriingli AG contra Franz Hauswirth GmbH).
Criticile pe acest aspect sunt fondate.
Prin Decizia la care a făcut referire recurenta, instanţa europeană a arătat că intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua - credinţă a solicitantului mărcii, situaţie întrunită, în special, în cazul în care se dovedeşte că solicitantul a înregistrat marca fără intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă de a-şi îndeplini funcţiile esenţiale (paragrafele 41 - 45).
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, deoarece intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă sau de a-şi crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent (în cazul solicitantului comerciant), asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea anterioară, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
Raportând aceste aprecieri teoretice la datele speţei, rezultă că nu este suficientă cunoaşterea de către solicitantul mărcii a existenţei unei mărci anterioare, fiind necesar a se dovedi că intenţia pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica folosirea de către reclamantă a mărcii sale.
În evaluarea unei asemenea intenţii, este relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Este de precizat, totodată, că Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua - credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Această cerinţă este, de asemenea, importantă pentru reţinerea relei - credinţe, fiind necesar a se evalua ca atare.
Se constată că, în analiza sa, instanţa de apel nu a dat eficienţă criteriilor de apreciere a relei - credinţe rezultate din jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg, din moment ce a considerat că este suficientă simpla cunoaştere, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a existenţei mărcii anterioare şi nu a analizat susţinerile şi apărările pârâtei - reiterate în cererea de recurs - privind lipsa intenţiei acesteia de a fi urmărit, direct sau indirect, extragerea vreunui avantaj de orice fel de pe urma semnului anterior înregistrat.
Ca atare, rejudecarea cauzei se impune şi din această perspectivă, urmând ca situaţia de fapt să fie pe deplin lămurită, în raport de considerentele expuse prin prezenta decizie.
În ceea ce priveşte notorietatea mărcilor reclamantei, se constată că instanţa de apel, deşi a apreciat că marca era larg cunoscută în România la data de referinţă, respectiv era cunoscută majorităţii covârşitoare a pieţei relevante, nu a intenţionat să analizeze probatoriul complex administrat pe acest aspect, arătând explicit că existenţa ori inexistenţa notorietăţii este lipsită de relevanţă în contextul concluziei nulităţii mărcii „I." pe temeiul art. 48 lit. b) cu referire la art. 6 lit. c) şi al art. 48 lit. c).
Se observă, însă, prin prisma celor expuse în prezenta decizie, că cercetarea aspectului notorietăţii nu era lipsită de importanţă pentru motivele de nulitate la care a făcut referire instanţa de apel, putînd interesa, în egală măsură, evaluarea riscului de confuzie şi atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii „I.".
Drept urmare, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va stabili, în funcţie şi de poziţia părţilor, dacă se impune cercetarea prioritară a notorietăţii, dat fiind că acest aspect este relevant pentru toate motivele de nulitate ce urmează a fi reanalizate, iar în măsura în care, pe baza probatoriului administrat, se va constata întrunirea unui asemenea grad de cunoaştere a mărcilor reclamantei, să se analizeze motivele de nulitate prevăzute de art. 48 lit. b) cu referire, în primul rând, la art. 6 lit. d), apoi la art. 6 lit. c) şi, eventual, dacă va fi necesar, şi motivul reglementat de art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei şi va casa Decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC I.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 117/ A din 05 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea Intelectuală.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8205/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8201/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
