ICCJ. Decizia nr. 8297/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8297/2011
Dosar nr.1203/1/2011
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Instanţa supremă, cu ocazia soluţionării recursului în judecata anterioară, a redat în mod detaliat situaţia hotărârilor pronunţate în cauză, respectiv considerentele acestora, după cum urmează:
Obiectul cauzei pendinte este rezultatul conexării Dosarului nr. 3127/30/2006, la Dosarul nr. 5851/C/2006, ambele aparţinând Tribunalului Timiş.
Obiectul Dosarului nr. 5851/C/2006 l-a constituit anularea Dispoziţiei nr. 563 din 08 martie 2004 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, de către primarul municipiului Timişoara, iar cel al Dosarului nr. 3127/30/2006, l-a reprezentat contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 2071 din 03 august 2006 a primarului municipiului Timişoara.
După un prim ciclu procesual, care a avut ca obiect numai Dispoziţia nr. 563 din 08 martie 2004, a fost pronunţată Decizia civilă nr. 7900 din 11 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiş, cu motivarea că nu s-a determinat obiectul revendicării şi nici nu s-a stabilit natura juridică actuală a imobilului în litigiu, în raport de care să se aprecieze asupra dispoziţiilor legale aplicabile.
Prin Sentinţa civilă nr. 1605 din 06 iulie 2007 a Tribunalului Timiş au fost respinse acţiunile conexe formulate de reclamanţi, în contradictoriu cu primarul municipiului Timişoara.
S-a reţinut, în esenţă, că terenurile în litigiu fac obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, întrucât atât la data deposedării, cât şi în prezent, sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 531A din 03 decembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că imobilele solicitate, nr. top. X şi Y, înscrise în CF nr. A Timişoara, sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara, situaţie în care acestea nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar imobilul înscris în CF nr. B Timişoara, nr. top. Z, se află în proprietatea numitului M.Ş., nefiind preluat de către stat.
Reclamanţii au contestat actele emise de Primăria Municipiului Timişoara, sub aspectul calificării terenurilor solicitate ca fiind situate în extravilan, în temeiul expertizei tehnice de specialitate.
Prin Decizia civilă nr. 5673 din 09 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând, în esenţă, că hotărârea pronunţată nu este motivată.
Prin Decizia civilă nr. 92 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în rejudecare, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 1605 din 06 iulie 2007 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare.
S-a reţinut că prima instanţă nu a cercetat fondul pricinii, fiind necesar a se dispune şi admiterea altor noi probe în dosar. Prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, reţinând că terenurile în litigiu se sustrag sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, deşi era evident că obiectul litigiului l-a constituit contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - text de lege ce prevedea în mod expres că Decizia/dispoziţia poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului.
Prima instanţă era datoare, cu prilejul rejudecării cauzei pe fond, să verifice susţinerile reclamanţilor privind preluarea în fapt a bunului în litigiu, demolarea construcţiilor existente pe teren şi deţinerea imobilului de către Institutul Agronomic, precum şi regimul juridic al imobilelor aflate - conform precizărilor aceloraşi reclamanţi - în administrarea unei staţiuni de cercetare din agricultură.
Prin Decizia civilă nr. 1728 din 12 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtului primarul municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 92 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Cu această ocazie, instanţa supremă a prezentat într-o formă detaliată situaţia cauzei pendinte - succesiunea hotărârilor pronunţate în cauză şi considerentele acestora, tocmai pentru a clarifica cadrul procedural de învestire, respectiv obligaţiile ce au fost stabilite în sarcina instanţelor fondului, dată fiind pretenţia concretă a reclamanţilor - reţinând în considerentele deciziei, următoarele:
Prin Decizia nr. 5673 din 09 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus pentru a doua oară trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului împotriva Sentinţei civile nr. 1605/2007, la Curtea de Apel Timişoara, iar nu la prima instanţă, astfel cum s-a procedat în primul ciclu procesual.
A apreciat că instanţa de apel nu s-a preocupat să răspundă tuturor criticilor aduse prin motivele de apel, că nu şi-a motivat hotărârea sub aspectul incidenţei în cauză a Legii nr. 18/1991, şi nici a Legii nr. 1/2000, aspect exclusiv avut în vedere la pronunţarea soluţiei de către prima instanţă de fond, nu a înlăturat motivat susţinerile apelanţilor-reclamanţi privind preluarea în fapt a bunului, demolarea construcţiilor existente pe teren şi deţinerea unuia dintre imobile de către Institutul Agronomic.
Înalta Curte a considerat că instanţa de apel este obligată să lămurească aspectele ce ţin de incidenţa în cauză a Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 sau a Legii nr. 10/2001, acest fapt fiind dat ca îndrumare expresă în scopul de a se răspunde criticilor de nelegalitate aduse sentinţei primei instanţe.
Prin trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Timişoara, fără a răspunde motivelor de apel, a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., ignorând faptul că deja, în primul ciclu procesual, se dispusese de către instanţa de recurs stabilirea naturii juridice a imobilelor în litigiu, prin individualizare, aspect lămurit prin expertiza efectuată în cauză de către prima instanţă în al doilea ciclu procesual.
Sarcina instanţei era aceea de a răspunde criticilor formulate în apel, lucru pe care instanţa de apel nu l-a făcut.
Înalta Curte a observat că în considerentele Deciziei nr. 92/2009 nu se reţin argumentele pentru care s-a considerat ca fondat recursul şi indicaţiile date de instanţa de recurs, instanţei de apel, ci numai argumentele pentru care în recurs s-a considerat nefondată critica privind greşita calificare a căii de atac, ceea ce dovedeşte că instanţa de apel nu s-a preocupat să urmărească indicaţiile ce i s-au dat, ocazie cu care ar fi observat că trebuia să răspundă criticilor din apel referitoare la toate cererile cu care prima instanţă a fost învestită şi care au ca obiect mai multe suprafeţe de teren şi construcţiile demolate, să stabilească legea aplicabilă şi în cazul imobilului înregistrat sub nr. top. Z.
Celelalte critici invocate de recurent vizează cauze de nelegalitate care au fost invocate şi pe calea apelului şi cărora urmează a li se răspunde de către instanţa de apel cu ocazia analizării motivelor de apel, după casare.
Prin Decizia civilă nr. 484/A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa, şi rejudecând, a admis în parte acţiunea acestora, a anulat Dispoziţiile nr. 563 din 08 martie 2004 şi nr. 2071 din 03 august 2006, a obligat pârâtul să trimită notificările reclamanţilor, Comisiei municipale de fond funciar Timişoara, în vederea valorificării acestora potrivit art. V alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2006, astfel cum aceasta a fost modificată, a respins restul acţiunii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa anterioară a reţinut că a fost stabilit că imobilele revendicate de către reclamanţi, la data formulării notificărilor, se găseau în extravilanul municipiului Timişoara, împrejurare ce scoate acţiunile din domeniul Legii nr. 10/2001.
Legea aplicabilă demersului judiciar iniţiat de către reclamanţi este determinată de materia specifică fondului funciar, legile aplicabile fiind Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 etc.
Au fost avute în vedere astfel dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării.
Reclamanţii au susţinut că notificatorii au deţinut suprafeţe de teren şi case, demolate după anii 1960, în locul denumit „Selişte", iar acest fapt trebuie interpretat ca fiind relevant cu privire la deţinerea unor imobile în intravilanul localităţii.
Expertiza tehnică şi planul de amenajare a teritoriului au arătat că imobilele solicitate au făcut parte, chiar înainte de „confiscare", din extravilanul municipiului Timişoara, iar, la momentul formulării notificărilor, de asemenea, făceau parte din terenul extravilan.
S-a reţinut şi faptul că, suprafeţe de teren arabil de mărimea celor solicitate, respectiv de peste 1,5 ha, sunt specifice zonei extravilane, în interiorul localităţii, planul de urbanism neevidenţiind astfel de suprafeţe.
Faptul că reclamanţii au plătit impozit pe teren şi construcţie şi au folosit aceste bunuri imobile înainte de data preluării abuzive de către stat, nu este de natură a schimba natura lor juridică, mai ales natura juridică a acestora la data formulării notificării.
Curtea a analizat în continuare în ce măsură dreptul real de proprietate invocat de către reclamanţi mai poate fi valorificat pe calea acţiunii în justiţie, având în vedere „circuitul" juridic al acestei cauze.
Primarul municipiului Timişoara, cu ocazia emiterii dispoziţiilor de respingere a notificărilor, mai ales în ceea ce priveşte ultima notificare, nu a observat că dispoziţiile modificatoare din Legea nr. 247/2005 impun, în mod imperativ, în astfel de speţe, trimiterea notificărilor comisiilor municipale de fond funciar, în vederea valorificării drepturilor pretinse de către persoanele care au formulat notificare.
Instanţa de apel a constatat că notificările reclamanţilor nu au fost examinate pe fondul lor, de către entitatea jurisdicţională administrativă competentă, respectiv Comisia municipală de fond funciar, organism ce are plenitudinea de competenţă asupra recunoaşterii dreptului real de proprietate invocat.
Statuând în legătură cu îndrumările instanţei supreme, respectiv în legătură cu stabilirea legii aplicabile tuturor imobilelor revendicate, şi a determinării cadrului legal de soluţionare a acţiunii reclamanţilor, Curtea a constatat că respingerea „de plano" a acţiunii acestora este o soluţie greşită.
Împotriva acestei ultime decizii a instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 03 februarie 2011, reclamanţii S.E., B.E., P.I.G., H.A. şi (II) la data de 01 februarie 2011, pârâtul primarul municipiului Timişoara, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
(I) Recursul reclamanţilor a vizat în mod explicit următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Hotărârea instanţei de apel nu rezolvă problema litigioasă şi nu face decât să trimită notificările către un alt organism administrativ necompetent.
Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea de acordare de despăgubiri pentru casa expropriată şi demolată, în valoare de 71.281,00 euro, care a fost înscrisă în C.F. nr. B Timişoara, la nr. topo Z - casă, curte şi fâneţ în Selişte; în subsidiar, au solicitat obligarea primarului municipiului Timişoara să dispună acordarea acestor despăgubiri.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor invocate pe larg în cererea introductivă de instanţă şi în apel, ci s-a rezumat să constate, fără temei, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991, fapt ce a condus la trimiterea notificărilor Comisiei judeţene de fond funciar.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că cele două dispoziţii ale primarului sunt nelegale, însă temeiul corect al soluţionării cererii este Legea nr. 10/2001, şi nu Legea nr. 18/1991.
Notificările defunctului S.A. cu din 07 februarie 2002 şi 11 februarie 2002, adresate Primăriei Municipiului Timişoara, precum şi notificarea formulată de aceeaşi persoană, din 08 februarie 2002, adresată Prefecturii Judeţului Timiş, au fost întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Pe lângă alte semnificaţii, aceste înscrisuri au şi semnificaţia de act juridic prin care se acceptă expres moştenirea imobilelor în litigiu - art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Repunerea în termen reglementată de aceste legi nu are caracter jurisdicţional, ci operează de drept, direct în puterea legii (ope legis), nefiind nevoie de intervenţia organului de jurisdicţie.
Acţiunea a fost intentată la data de 09 aprilie 2004, deci ea trebuie judecată după prevederile legale în vigoare la aceea dată, Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost ea publicată în M. Of. nr. 75/14.02.2001, şi nu după modificările şi completările date de legiuitor după intentarea acţiunii.
Aplicând retroactiv prevederile Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a încălcat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai grav este faptul că instanţa de apel a reţinut că litigiul de faţă constituie obiectul Legii nr. 18/1991.
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispune că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, (...)".
Reclamanţii sunt la al patrulea ciclu de judecată, fără să beneficieze de o soluţie pe fondul raportului juridic litigios.
Prin modificarea Legii nr. 10/2001, în cazul proceselor aflate în judecare, legiuitorul intervine ilegal în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa soluţia judiciară a unui proces.
Instanţa era obligată să constate că, în urma desfiinţării actelor administrative, devenea aplicabilă Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă şi obligativitatea primarului de a emite noi dispoziţii prin care să admită notificările antecesorului reclamanţilor.
Din coroborarea reglementărilor cuprinse în dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, OUG nr. 102/2001, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 18/1991 sau Legii nr. 1/2000, pentru că este administrat de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara.
Instanţa de apel a ignorat cele consemnate de expertul P.G. în completarea raportului de expertiză, unde recunoaşte că o parte din parcela cu nr. top. Z este situată şi în prezent în intravilanul municipiului Timişoara, dar şi faptul că imobilele revendicate formau un singur corp de proprietate, cu toate că menţionează în considerentele hotărârii că „au constituit un corp funciar unic" şi că în prezent se achită impozitul pe parcela cu nr. top. Z, impozit la tarif de intravilan.
Acelaşi fapt este susţinut şi de expertiza extrajudiciară a ing. A.C., în care se menţionează că parcela cu nr. top. Z este teren intravilan.
Instanţa a fost sesizată cu o contestaţie împotriva Dispoziţiilor primarului municipiului Timişoara nr. 563 din 08 martie 2004 şi nr. 2071 din 03 august 2006, care evident este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Calea de atac împotriva acestor acte administrative este reglementată de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabileşte în mod expres că această categorie de acte poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului.
Instanţa de apel trebuia să dispună nu doar anularea celor două dispoziţii atacate, ci şi obligarea organului administrativ la restituirea imobilelor pe vechiul amplasament.
Din dosarul cauzei rezultă o serie de aspecte relevante pentru stabilirea faptului că imobilele în cauză fac obiectul Legii nr. 10/2001, după cum urmează: prin răspunsul la obiecţiunile formulate în dosar, expertul P. recunoaşte că parcela cu nr. top. Z este în intravilan; o parcelă de teren nu poate fi şi în intravilan şi în extravilan, fără să fie dezmembrată; pe parcela respectivă dacă este casă, curte, parcela este în intravilan.
Înscrisul eliberat de Direcţia de Urbanism, entitate necompetentă de a se pronunţa în cauză, este contrazis de planul parcelar existent la dosarul cauzei.
Imobilele administrate de o staţiune de cercetare din agricultură dacă, la origine, au fost sau nu o exploataţie agricolă, sunt sau nu în extravilan, nu cad sub incidenţa Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi nici a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, fiind admisibile măsurile reparatorii, prin retrocedare, în condiţiile art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul cu parcelele cu nr. top. X, Y şi Z s-au aflat şi se află şi în prezent în administrarea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara, fiind preluat abuziv de stat, prin nerespectarea Constituţiei României din 1952 şi respectiv Constituţiei din 1965, legilor organice şi Tratatelor internaţionale la care România este parte.
Referitor la parcela cu nr. top. Z, instanţa nu a ţinut cont de prevederile Normei metodologice din 18 aprilie 2003, publicată în M. Of., nr. 324/14.05.2003, cap. I, pct. 1, litera e): "(…) În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu: Decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă - deci, fără titlu;".
Instanţa trebuia să ţină cont de faptul că înstrăinările de terenuri situate în afara perimetrului construibil al aşezămintelor urbane se făcea cu avizul Ministerului Agriculturii, conform art. 8 din Decretul nr. 151/1950. În C.F. nr. A Timişoara nu este menţionat un asemenea aviz, ceea ce înseamnă că terenurile în cauză erau situate în interiorul vetrelor comunelor urbane, echivalentul intravilanului de azi.
Nefiind identificat imobilul prin planuri de situaţie şi planuri parcelare, nu se putea stabili dacă terenul este sau nu în intravilan.
Având în vedere că statul a dat în administrare operativă Institutului Agronomic, imobilele defunctului M.Ş., rezultă că acesta nu a avut posibilitatea de a dispune de bunul său, real, exclusiv şi absolut.
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 966 C. civ. - „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect"- întrucât statul a intrat în posesia terenului în litigiu fără un act juridic civil translativ, fără act juridic între vii, fără un act juridic cu titlu oneros, încălcând astfel şi art. 942 - 943, 945 şi 948 C. civ.
(II) Recursul pârâtului primarul municipiului Timişoara a vizat în mod explicit următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În mod nelegal instanţa de apel a dispus ca aceste notificări să fie soluţionate de Comisia municipală de fond funciar Timişoara, fără să ţină cont de Adresa din 03 decembrie 2010, care arată că parcelele revendicate nu se află la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar.
Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei în data de 19 octombrie 2010, s-a arătat că aceste parcele fac parte din extravilanul municipiului Timişoara şi sunt în administrarea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara.
Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a constatat că imobilele identificate cu nr. top. X şi Y, înscrise în CF nr. A Timişoara, sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara, şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar imobilul înscris în CF nr. B Timişoara, nr. top. Z, se află în proprietatea unei persoane fizice, anume M.Ş.
Aşadar, terenurile în litigiu au fost şi sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara, aspect evidenţiat de expertul tehnic care a fost numit în prezenta cauză prin raportul de expertiză, specialitatea topografie.
Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de judecată nu poate transfera dosarele administrative de Legea nr. 10/2001, către Comisia municipală de fond funciar, în vederea soluţionării în baza Legii nr. 247/2006, fără a ţine cont că aceste terenuri sunt în administrarea unei alte persoane juridice.
Din datele de cadastru deţinute până în prezent de Municipiul Timişoara, rezultă că imobilele cu nr. top. X, Y şi Z, înscrise în CF nr. B sunt situate în extravilanul Municipiului Timişoara.
De asemenea, s-a susţinut că aceste imobile nu au făcut obiectul vreunei hotărâri a Consiliului local Timişoara privind aprobarea/avizarea vreunui P.U.D. sau P.U.Z.
Deşi nu există un plan de suprapunere a numerelor topografice cu numerele cadastrale, din evidenţele Serviciului Administrare Fond Funciar rezultă că acestea s-ar suprapune cu parcela cadastrală nr. C, iar această parcelă, potrivit registrului cadastral al posesorilor, extravilan, municipiul Timişoara, judeţul Timiş, 1981, parcela cu nr. cad. C se află în extravilanul municipiului Timişoara, în administrarea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara.
Limita actualului intravilan al municipiului Timişoara s-a trasat pe bază de planuri cadastrale sc. 1:10.000 ce conţin nr. cadastrale aferente Evidenţelor Cadastrului Agricol şi s-au aprobat prin H.C.L. nr. 157/2002, prelungită cu H.C.L. nr. 139/2007.
Prin adresele Serviciului Administrare Fond Funciar şi în raportul de expertiză întocmit de ing. P.G. s-a constatat că imobilele de sub nr. topo D, E, F, G, H, I şi Z sunt incluse în tarlaua cu nr. cadastral C, aflat în administrarea U.S.A.B. - S.D. - Timişoara.
Potrivit raportului de expertiză întocmit de ing. P.G., imobilele de sub nr. topo D, E, F, G. H, I şi Z incluse în tarlaua cu nr. cadastral C sunt cuprinse în teritoriul administrativ al municipiului Timişoara, în extravilanul municipiului Timişoara şi au categoria de folosinţă arabil şi nu curţi-construcţii ori grădini.
S-a mai învederat instanţei şi faptul că, între recurentă şi reclamanţi figurează înregistrate mai multe dosare pe rolul instanţelor de judecată, cu privire la revendicarea aceloraşi imobile, respectiv că reclamanţii au formulat o cerere şi în baza Legii fondului funciar.
Analizând criticile formulate de recurenţi, părţi cu interese contrare în cauza pendinte, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia pronunţată, instanţa de apel nu s-a îndepărtat niciun pas de situaţia existentă în dosar în primul ciclu procesual, când prin Decizia civilă nr. 7900/2005, instanţa supremă a trimis pentru prima dată cauza spre rejudecare, Tribunalului Timiş, cu motivarea că nu s-a individualizat obiectul revendicării pentru a se stabili natura juridică actuală a imobilului în litigiu, în raport de care să se aprecieze asupra dispoziţiilor legale aplicabile.
Decizia atacată de ambele părţi cu interese contrare din dosarul pendinte nu s-a îndepărtat nici faţă de situaţia existentă la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1605 din 06 iulie 2007 a Tribunalului Timiş şi a Deciziei civile nr. 531A din 03 decembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, când au fost respinse acţiunile conexe formulate de către reclamanţi, sub motivul că imobilul în litigiu face obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.
La acel moment, instanţa supremă îşi finaliza judecata tot cu o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, pentru nemotivarea hotărârii pronunţate.
Prin ultima decizie pronunţată în cauză, Decizia civilă nr. 1728 din 12 martie 2010, prin care s-a admis recursul pârâtului, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, instanţa supremă a prezentat într-o formă detaliată situaţia cauzei pendinte - succesiunea hotărârilor pronunţate în cauză şi considerentele acestora - tocmai pentru a clarifica cadrul procesual de învestire, respectiv obligaţiile ce au fost stabilite în sarcina instanţelor fondului, dat fiind pretenţia concretă a reclamanţilor, dar şi apărările formulate.
Instanţa supremă a apreciat astfel că instanţa de apel nu s-a preocupat să răspundă tuturor criticilor aduse prin motivele de apel, că nu şi-a motivat hotărârea sub aspectul incidenţei în cauză a Legii nr. 18/1991, şi nici a Legii nr. 1/2000, aspect exclusiv avut în vedere la pronunţarea soluţiei de către prima instanţă de fond, nu a înlăturat motivat susţinerile apelanţilor-reclamanţi privind preluarea în fapt a bunului, demolarea construcţiilor existente pe teren şi deţinerea unuia dintre imobile de către Institutul Agronomic.
Înalta Curte a considerat că instanţa de apel este obligată să lămurească aspectele ce ţin de incidenţa în cauză a Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 sau a Legii nr. 10/2001, acest fapt fiind dat ca îndrumare expresă în scopul de a se răspunde criticilor de nelegalitate aduse sentinţei primei instanţe.
Cu evidenţă rezultă că nu au fost respectate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a preocupat să urmărească indicaţiile ce i s-au dat, ocazie cu care ar fi observat că trebuia să răspundă criticilor din apel referitoare la toate cererile cu care prima instanţă a fost învestită şi care au ca obiect mai multe suprafeţe de teren şi construcţiile demolate, să stabilească legea aplicabilă şi în cazul imobilului înregistrat sub nr. top. Z.
Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite" - rezultă în mod clar ideea că stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Dovada îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiei prescrise de normele procedurale sus-menţionate rezultă din conţinutul actului de dispoziţie al instanţei de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunţată.
Obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura ca hotărârea judecătorească cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", în considerarea faptului că trebuie realizată situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
Cum hotărârea pronunţată nu aduce nicio clarificare raportului juridic dedus judecăţii, menţinând aceleaşi neclarităţi în privinţa situaţiei imobilelor solicitate prin notificările formulate, Înalta Curte a fost încă o dată obligată să caseze hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, îndrumările instanţei supreme din toate etapele procesuale anterioare rămânând pe deplin în actualitate.
Instanţa anterioară şi-a întemeiat doar formal hotărârea pe dispoziţiile art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005, conform cărora: (1) notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcţii de orice fel, situate în extravilanul localităţilor, aparţinând exploataţiilor agricole şi care au fost trecute în proprietatea statului, construcţii de pe terenurile forestiere, care au făcut parte din exploataţia forestieră la data trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare; (2) dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru terenurile prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, fără însă să configureze în mod detaliat situaţia de fapt a cauzei pendinte, singura în măsură să permită incidenţa/neincidenţa dispoziţiilor legale, dar şi cenzura într-o eventuală cale de atac superioară.
Nu pot fi neglijate la cercetarea judecătorească nici susţinerile părţilor privind nerespectarea regulilor referitoare la aplicarea legilor în timp, dat fiind faptul că de la momentul învestirii instanţei au intervenit modificări legislative care, în raport de situaţia de fapt a dosarului ce se impune a fi configurată cu prioritate, ar putea influenţa deznodământul în procesul de faţă.
Nu în ultimul rând, instanţa de trimitere va trebui să aibă în vedere exigenţele ce ţin de caracterul echitabil al procedurii judiciare, din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului - judecarea cauzei într-un termen rezonabil - având în vedere că de la data învestirii instanţei şi până acum au trecut mai mulţi ani, fără să se realizeze progrese considerabile în clarificarea raportului juridic dedus judecăţii.
Toate aceste omisiuni ale instanţei fondului în ceea ce priveşte cercetarea efectivă a circumstanţelor cauzei pendinte converg spre reiterarea ideii că, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat ca fiind aplicabile raportului juridic litigios.
Instanţa de trimitere va trebui să îndeplinească această obligaţie de valorificare a probatoriului, nu numai prin operaţiunea de încuviinţare şi administrare a probelor considerate pertinente şi concludente cauzei de faţă (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Este nevoie aşadar de o preocupare reală din partea instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, expertizele administrate în cauză, cu susţinerile părţilor (redate în paragrafele anterioare - care prezintă punctual şi persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţă, în mod argumentat).
Nu în ultimul rând, instanţa fondului va avea de cercetat şi un alt fapt învederat, anume că între recurentă şi reclamanţi ar figura înregistrate mai multe dosare pe rolul instanţelor de judecată, având ca obiect revendicarea aceloraşi imobile, respectiv că reclamanţii au formulat şi o cerere în baza Legii fondului funciar, modul de finalizare a acestor proceduri putând influenţa dezlegarea cauzei pendinte.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, întrucât fiecare din aceste dispoziţii de drept material/procedural presupune clarificarea prioritară a deplinei situaţii de fapt.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., cu referire la art. 313 şi 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. şi de pârâtul primarul municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 484A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8292/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 8288/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
