ICCJ. Decizia nr. 8305/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8305/2011
Dosar nr.2787/102/2009
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1176 din 10 iunie 2010 Tribunalul Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureş; a constatat că reclamanta şi părinţii acesteia, R.J. jun. şi R.M. au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 01 martie 1949 - martie 1958; a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantei; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în perioada 1 martie 1949 - martie 1958 familia reclamantei a avut domiciliul obligatoriu în localitatea M.C.. Anterior acestei măsuri, membrii familiei au fost evacuaţi din locuinţă şi li s-a confiscat întreaga avere. Tatăl reclamantei a avut loc de muncă obligatoriu în M.C., permiţându-li-se să se întoarcă în G. în anul 1953. Între timp, tatăl reclamantei s-a îmbolnăvit şi i s-a amputat un picior.
În această situaţie, instanţa a apreciat că măsura administrativă luată împotriva tatălui reclamantei şi implicit a familiei sale a avut un caracter politic, fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor şi libertăţilor economice şi sociale ale acestuia. Aceste măsuri au fost impuse de autorităţi în considerarea situaţiei sociale a tatălui reclamantei şi a bunicului acesteia, care erau persoane înstărite.
La aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamantă, instanţa a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate de consecinţe asupra vieţii sociale şi profesionale a acesteia şi a familiei sale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureş.
Prin apelul declarat s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată.
În esenţă, criticile cuprinse în memoriul de apel au vizat, pe de o parte, greşita constatare a caracterului politic al măsuri administrative, iar pe de altă parte, greşita apreciere a vocaţiei la măsuri reparatorii, precum şi greşita apreciere a cuantumului acestora.
Prin Decizia civilă nr. 17 A din 27 ianuarie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor reţinând că sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative sentinţa atacată este legală şi temeinică având în vedere probele administrate raportat la caracterul reparator al actului normativ aplicabil, respectiv Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul daunelor morale solicitate, instanţa de apel a reţinut că temeiul de drept al acţiunii reclamantei s-a regăsit în prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, art. 51 şi art. 147 din Constituţie, norma de drept declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar Decizia astfel publicată are caracter definitiv şi obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel pentru toate persoanele fizice şi juridice române.
Prin practica sa constantă Curtea Constituţională a impus cu aceeaşi forţă general obligatorie şi considerentele cuprinse în deciziile pronunţate. Ca atare în cauza de faţă, cu respectarea supremaţiei Constituţiei şi legilor, instanţa trebuie să dea eficienţă caracterului obligatoriu al deciziei amintite anterior şi să constate că dispoziţia legală invocată de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale nu mai poate fi aplicată.
Instanţa a avut în vedere şi limitele impuse de art. 129 C. proc. civ., în sensul în care a constatat că reclamanta nu a invocat, alături de dispoziţiile legale speciale, şi alte temeiuri de drept cum ar fi cele de drept comun regăsite în art. 998, 999 C. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâtul.
În motivarea recursului declarat de reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că intervenirea declarării neconstituţionalităţii temeiului juridic trebuia să aibă ca efect înlocuirea temeiului legal special cu un temei legal general în vigoare, în speţă art. 998, 999 C. civ. De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale are efect doar pentru viitor, deci priveşte doar acţiunile introduse după data publicării sale în Monitorul Oficial.
Pârâtul a susţinut, în motivarea recursului, că instanţa de apel nu a analizat caracterul politic al măsurii administrative luată asupra familiei reclamantei. Această măsură nu a fost urmarea săvârşirii unei infracţiuni. S-a mai susţinut că pârâtul nu trebuia obligat la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu a fost reţinută nicio culpă în sarcina sa. Recurentul nu a indicat temeiul juridic al recursului.
Recursurile nu sunt fondate.
Criticile inserate în motivarea recursului reclamantei nu pot fi reţinute pentru următoarele considerente.
Acţiunea civilă este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa cu o problemă litigioasă. După stabilirea limitelor sesizării, instanţa nu poate schimba, împotriva voinţei părţii, temeiul de drept al acţiunii şi, deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilităţii.
În speţă, reclamanta a precizat expres temeiul juridic al cererii sale înţelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acţiunea formulată în temeiul Legii speciale nr. 221/2009, fără a mai indica şi un alt temei juridic, astfel încât instanţa de apel, în mod corect a dat eficienţă caracterului obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale. Mai mult, instanţa, în considerentele deciziei atacate, a reţinut şi faptul că reclamanta, în afară de dispoziţiile legii speciale, nu a mai indicat şi alte temeiuri de drept comun, respectiv art. 998, 999 C. civ.
Este de menţionat că în virtutea rolului său activ, instanţa poate califica cererea, doar în situaţia în care reclamantul a indicat un temei de drept greşit sau neaplicabil în cauză, iar schimbarea acelui temei trebuie pusă obligatoriu în discuţia părţilor.
În consecinţă, schimbarea temeiului juridic de către instanţă, astfel cum susţine reclamanta că s-ar fi impus în cauză, ar fi însemnat încălcarea principiului disponibilităţii potrivit căruia reclamantul este acela care stabileşte cadrul procesual.
În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 se reţine că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial, sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În raport de această reglementare s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curţii Constituţionale, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 219/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se extindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte doar pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Referitor la recursul pârâtului, trebuie precizat că faţă de autorul reclamantei a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Caracterul politic al măsurii luate faţă de autorul reclamantei a fost constatat în baza ansamblului probator administrat în cauză prin raportare la prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, care definesc măsura administrativă cu caracter politic ca fiind orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu. Cum, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale doar dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi, constatarea caracterului politic al măsurii administrative, legal reţinută, urmează fi menţinută.
Nu va fi reţinută nici cealaltă critică formulată de pârât întrucât, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Pârâtul datorează cheltuielile de judecată fiind în culpă procesuală, odată ce a căzut în pretenţii şi a obligat pe reclamantă să declanşeze procedura judiciară şi să avanseze o anumită sumă de bani pentru corecta soluţionare a cauzei, astfel că ea are dreptul să o recupereze de la partea care a pierdut litigiul.
Având în vedere aceste considerente, recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureş împotriva Deciziei nr. 17 A din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8303/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8298/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
