ICCJ. Decizia nr. 8525/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8525/2011
Dosar nr.2446/117/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 825 din 06 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.L.-T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Cluj şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de reţinere şi internare în colonie de muncă, aplicată antecesoarei reclamantei, R.M.E., în perioada 04 martie 1950 - 18 august 1951; pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei 1.500 euro cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în considerentele sentinţei, următoarele:
Potrivit adresei din 01 aprilie 1991 emisă de Ministerul de Interne, T.M.E., fiica lui D. şi S., născută la 1 mai 1925 în D., judeţul Cluj, a fost arestată la data de 4 martie 1950 pentru că făcea parte din cultul greco-catolic, fiind fostă călugăriţă.
Prin Decizia nr. 150 din 14 octombrie 1950 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, s-a dispus trimiterea acesteia într-o unitate de muncă. Măsura dispusă a fost efectuată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în colonia de deţinuţi politici Cernavodă, şi a încetat la data de 18 august 1951.
Prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 a judeţului Cluj, a fost admisă cererea petiţionarei R.M.E., născută T., stabilindu-i-se drepturile prevăzute prin acest decret pentru perioada de 1 an şi 6 luni, cuprinsă între martie 1950 - octombrie 1951.
R.M.E. a decedat la data de 05 decembrie 2003, după cum rezultă din copia certificatului de deces aflat la dosar.
Potrivit certificatului de naştere şi căsătorie aflate la dosar, reclamanta Ş.L.T. este fiica lui R.M.E.
Tribunalul, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi de împrejurarea că măsurile dispuse împotriva antecesoarei R.M.E. au fost cauzate de apartenenţa sa la cultul greco-catolic, ai cărui membrii erau percepuţi drept duşmani ai noii orânduiri sociale, a apreciat temeinicia cererii reclamantei, de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative, considerent pentru care a admis această cerere.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, reclamanta, în calitate de fiică a persoanei împotriva căreia s-au dispus măsurile administrative cu caracter politic, este îndreptăţită la plata unor despăgubiri de către Statul Român.
La determinarea întinderii prejudiciului, Tribunalul a avut în vedere, în principal, declaraţiile martorilor B.A.C. şi B.M.V.
Potrivit cărţii de muncă aflată la dosar, în perioada 1959 - februarie 1964, R.M.E. a fost pensionată de invaliditate de gradul II.
Internarea în colonia de muncă a afectat viaţa mamei reclamantei şi după încetarea acesteia, deoarece boala contactată în timpul internării a împiedicat-o să-şi finalizeze studiile universitare şi să obţină un serviciu mai bine plătit. A reuşit să-şi termine studiile numai la vârsta de 40 de ani şi din cauza acestui fapt a obţinut un post de învăţătoare.
Probatoriul testimonial administrat în cauză dovedeşte pe deplin că măsura arestării şi a internării în colonia de muncă a adus mamei reclamantei un prejudiciu moral însemnat, prin condiţiile brutale şi inumane din timpul anchetei şi internării, care au dus la vătămarea sănătăţii şi îmbolnăvirea gravă şi îndelungată a acesteia.
Având în vedere că R.M.E. a decedat la data de 05 decembrie 2003 şi că, prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 a judeţului Cluj, i s-au recunoscut acesteia drepturile prevăzute prin Decret, începând cu data de 01 aprilie 1990, instanţa a constatat că o parte însemnată a acestui prejudiciu a fost totuşi acoperită prin reparaţiile oferite de Statul Român prin actul normativ menţionat.
Raportat la considerentele de mai sus, instanţa a considerat că reclamanta este îndreptăţită la plata, de către Statul Român, prin M.F.P., a unei despăgubiri în sumă de 1500 euro pentru daunele morale decurgând din măsurile administrative cu caracter politic suferite de mama sa.
Prin Decizia civilă nr. 22/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei civile sus-menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor în sumă de 1.500 euro şi a respins acest petit; a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
A fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de apel al pârâtului prin care se critică soluţia primei instanţe sub aspectul admiterii petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate antecesoarei reclamantei, acesta este vădit nefondat.
Raportat la starea de fapt evidenţiată de ansamblul probator administrat în cauză, măsura administrativă a trimiterii antecesoarei reclamantei într-o colonie de muncă, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 150/1950, constituie o măsură administrativă cu caracter politic ce se circumscrie prevederilor art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la motivul de apel al reclamantei, prin care se susţine temeinicia cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri, prin prisma art. 998 - 999 C. civ., acesta intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, fundamentată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cererea introductivă de instanţă a fost exclusiv întemeiată, din punct de vedere juridic, pe prevederile Legii nr. 221/2009, respectiv, ale art. 4 alin. (2) şi 3 şi ale art. 5 alin. (1) lit. a), lege specială în materia condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Niciun moment în faţa primei instanţe, în mod procedural, cu respectarea prevederilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., reclamanta nu şi-a precizat cererea introductivă de instanţă, prin schimbarea cauzei juridice a acesteia, respectiv, prin indicarea ca temei juridic al cererii sale a prevederilor de drept comun ale art. 998 - 999 C. civ., în loc de prevederile Legii speciale nr. 221/2009.
Doar după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a arătat că, la momentul producerii prejudiciului cauzat antecesoarei sale, erau în vigoare dispoziţiile art. 998 C. civ. În procesul civil, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. final C. proc. civ., coroborat cu art. 112, art. 132 şi art. 134 din acelaşi cod, instanţa se va pronunţa numai asupra obiectului cererii cu care a fost legal şi procedural învestită, neputându-se pronunţa asupra eventualelor chestiuni invocate prin concluzii scrise, după închiderea dezbaterilor în fond, în acest sens dispunând şi prevederile art. 256 C. proc. civ.
Aceleaşi împrejurări se impun a fi constatate şi în privinţa unui alt temei invocat de reclamantă în memoriul de apel, respectiv a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocare care, fiind făcută pentru prima dată prin apel, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice şi, implicit, a obiectului cererii de chemare în judecată, fiind, deci, inadmisibile prin prisma art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte celelalte motive din apelul reclamantei şi al pârâtului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Constanţa, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din legea fundamentată.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României revizuită cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel că textul respectiv şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Susţinerea reclamantei apelante, conform căreia instanţa de apel poate, în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să admită apelul astfel cum a fost formulat, cu consecinţa acordării în favoarea apelantei a daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanţă, nu poate fi primită.
În primul rând, reclamanta apelantă şi-a întemeiat cererea introductivă de instanţă exclusiv pe prevederile Legii nr. 221/2009 şi abia în faţa instanţei de apel - după pronunţarea de către Curtea Constituţională a României a Deciziilor nr. 1354/2010 şi 1358/2010 - a invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocare care intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii reglementată de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În al doilea rând, este adevărat că art. 148 alin. (2) din Constituţie consacră principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern, dar instanţa de apel nu are posibilitatea, la acest moment, să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul naţional - declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională a României - cu anumite dispoziţii comunitare, - care nici nu au fost invocate procedural, în faţa primei instanţe, de către reclamant - respectiv să înlăture aplicarea unei norme juridice interne în favoarea unei norme comunitare, dat fiind că această normă juridică internă şi-a încetat efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituţie.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, Curtea a constatat că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, enunţate în cuprinsul lor.
Aşa cum a statuat în mod obligatoriu şi Curtea Constituţională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe cauze, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanţa europeană are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Curtea a mai reţinut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Pe de altă parte - aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională - prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
În cauză, antecesoarea reclamantei a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile cuvenite în temeiul acestui act normativ fiind stabilite prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991.
Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
De asemenea, nu s-ar putea susţine că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o "speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios a drepturilor omului a acordat o "importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o "speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.
Curtea Constituţională a statuat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Curtea a observat că, în materia reparaţiilor, trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Or, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă a normei juridice şi o încălcare, totodată, a principiului legalităţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.L.-T., criticând-o pentru următoarele motive:
1. a. Recurenta nu a schimbat nici obiectul, nici cauza cererii formulate iniţial, ea rămânând o cerere pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de autoarea sa.
Invocarea unui temei de drept comun în locul celui special, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 a suferit două modificări substanţiale pe parcursul judecării cauzei, nu echivalează cu o schimbare a cauzei.
Atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel ar fi trebuit ca, în baza rolului activ la care le obligă art. 129 C. proc. civ., să se raporteze la dispoziţiile dreptului comun şi la prevederile C.E.D.O. incidente în cauză.
În speţa de faţă există doar o inversare a situaţiei, în sensul că au dispărut dispoziţii din legea specială, însă au rămas în vigoare cele din legea generală (C. civ. şi C.E.D.O.).
b. În cazul respingerii apelului ca inadmisibil, se îngrădeşte în mod nejustificat liberul acces la justiţie pentru motive care sunt imputabile Statului Român.
Astfel, recurenta, care a înaintat acţiunea în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma iniţială, se află în situaţia de a fi lipsită de drepturile născute în patrimoniul său, din iniţiativa unei puteri a statului, ca urmare a deciziilor organelor aceluiaşi stat.
Mai mult, se află în imposibilitatea de a contesta în instanţă hotărârea nelegală pronunţată prin ignorarea dispoziţiilor dreptului comun (art. 998 C. civ.), care stătuseră la baza câştigării aceloraşi drepturi de către alte persoane, întrucât instanţele au apreciat că invocarea unui alt temei juridic ar face inadmisibil apelul, fără a ţine seama că situaţia legislativă tranzitorie nu îi este imputabilă.
Invocă în acest sens, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Crişan contra României.
c. În cauza Willis c. Marii Britanii, s-a statuat că, în măsura în care anumite prestaţii cum sunt "indemnizarea forfetară pentru văduve" sau "indemnizaţia de văduvă" sunt prevăzute de legea naţională, ele au o natură "suficient de caracteristică din punct de vedere patrimonial" spre a fi cuprinse în domeniul de aplicare a art. 1 Protocolul I.
Jurisprudenţa constantă privind acordarea daunelor morale celor care au suferit din cauza persecuţiilor politice a creat şi ea un drept de creanţă cu caracteristicile unui bun.
2. Instanţa a apreciat în acelaşi timp că recurenta nu este îndreptăţită la despăgubiri, raportat la motivarea Deciziei 1358/2010 a C.C.R.
În primul rând, deciziile C.C.R. nu sunt relevante decât pentru concordanţa dreptului intern cu dispoziţiile constituţionale, nu şi asupra aplicabilităţii C.E.D.O. în dreptul intern. Judecătorul instanţelor naţionale de drept comun este cel care hotărăşte aplicabilitatea normelor din tratatele şi convenţiile la care România este parte.
Conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aplicarea legii trebuie să fie previzibilă şi unitară. În situaţiile altor persoane, instanţele au apreciat că cererea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este justificată, chiar în condiţiile în care reclamanţii au beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990. Decretul-lege nr. 118/1990 are caracterul unei "legi de reparaţie morală", care a stabilit o procedură administrativă fără personalizarea prejudiciului şi motivelor concrete care au dus la producerea lui, stabilind sume şi beneficii minore, dar şi fixe. Plafonarea sumelor acordate cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral este în contradicţie cu Constituţia, conform Deciziei 1354/2010 a Curţii Constituţionale a României.
Dispoziţiile art. 998 C. civ. fac referire la obligaţia celui care a cauzat un prejudiciu de a-l repara la întreaga valoare, obligaţie care trebuie stabilită în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte. Pentru stabilirea prejudiciului efectiv suferit a fost nevoie şi de administrarea probei testimoniale, care să caracterizeze situaţia dedusă judecăţii.
Astfel, obligaţia de a repara prejudiciul moral conform cererii recurentei nu este una "morală", ci una legală, născută la momentul cauzării prejudiciului, ca urmare a luării unor măsuri cu caracter penal fără respectarea dispoziţiilor procedurale ale C. pen.
Dispoziţiile art. 3 şi art. 4 ale Legii nr. 221/2009 au rămas în vigoare, acesta fiind şi motivul pentru care instanţa de apel a menţinut dispoziţia instanţei de fond privind constatarea caracterului politic al măsurii reţinerii autoarei recurentei. Această posibilitate de constatare prin instanţă a caracterului politic al măsurii luate faţă de mama părţii trebuie să aibă o finalitate, care constă în repararea prejudiciului produs prin măsura cu caracter politic.
Dispoziţia cu caracter special privind despăgubirile a fost iniţial suspendată ca efect al Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a României. Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a legifera pentru a corecta neconcordanţa cu dispoziţiile constituţionale în termen de 45 de zile. Aceasta înseamnă că finalitatea urmărită în mod cert de Legea nr. 221/2009 nu mai poate fi atinsă decât prin aplicarea dispoziţiilor art. 998 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţa de faţă, fără posibilitatea obţinerii despăgubirilor, dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de finalitate.
Dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 221/2009 sunt în vigoare şi în prezent, în lipsa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, suportul juridic al acţiunii pentru repararea prejudiciului fiind din nou art. 998 C. civ.
3. Cât priveşte cuantumul despăgubirilor, suma iniţial solicitată prin acţiune este pe deplin justificată, recurenta reluând prezentarea situaţiei de fapt prezentată în acţiune şi reţinută de instanţele anterioare. Invocă Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, în Dosarul nr. 26869/3/2006, privind pe L.O.
Recurenta a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor, în sensul obligării intimatului pârât la plata sumei de 400.000 de RON către reclamantă şi, în subsidiar, casarea hotărârilor anterioare, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, către Tribunalul Cluj.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborate cu art. 129 din acelaşi cod şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Curtea a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, şi incidenţa, în speţă, a Deciziei pronunţate în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 12/2011.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. a. Într-adevăr, reclamanta susţinând, în apel, că pretenţiile sale erau întemeiate din perspectiva dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., nu se poate reţine că aceasta ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a concluzionat instanţa de apel, în considerentele deciziei, ci doar temeiul juridic al cererii, sub acest aspect, argumentele Curţii fiind corecte.
Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, sunt, în mod evident, diferite faţă de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, act normativ invocat în cererea de chemare în judecată, reprezentând, astfel, un alt temei juridic decât legea specială, care presupune alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii de reparaţie menţionate.
Prin urmare, invocarea dispoziţiilor dreptului comun direct în apel reprezintă o schimbare a temeiului juridic, nepermisă de lege faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., astfel cum a reţinut în mod corect şi Curtea.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, de către instanţele anterioare, pe motiv că nu au soluţionat litigiul din perspectiva art. 998-999 C. civ., susţinerile recurentei nu pot fi analizate în raport de activitatea de judecată a primei instanţe, deoarece sentinţa nu formează obiect al recursului. Pe de altă parte, hotărârea primei instanţe nu a fost criticată în apel pentru un astfel de motiv, aşa încât Decizia Curţii nu cuprinde considerente în legătură cu încălcarea rolului activ, de către Tribunal, care să poată fi, ulterior, cenzurate, de prezenta instanţă.
Referitor la judecarea cauzei, de către instanţa de apel, din perspectiva dreptului comun, raportat la principiul rolului activ invocat mai sus, nu se poate reţine că această instanţă ar fi încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., soluţionând cauza în limitele de învestire trasate prin cererea de chemare în judecată.
Cum părţii îi este interzis, conform art. 294 C. proc. civ., să schimbe, în apel, cauza cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult instanţa de judecată nu poate proceda în acest sens, rolul său activ subsumându-se, printre altele, temeiului juridic invocat de parte prin cerere şi avut în vedere de prima instanţă, a cărei hotărâre este cenzurată în faza procesuală superioară.
În concluzie, criticile formulate în legătură cu aspectele de ordin procedural invocate mai sus sunt neîntemeiate.
b. Nu se poate reţine nici încălcarea liberului acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
În primul rând, contrar susţinerilor recurentei, apelul declarat de această parte nu a fost respins ca inamisibil, instanţa procedând la soluţionarea pe fond a criticilor formulate.
Cât priveşte nesoluţionarea cauzei, în apel, din perspectiva unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu poate fi considerată ca o încălcare a liberului acces la justiţie, indiferent care ar fi fost motivul pentru care partea a înţeles să invoce o altă cauză, în speţă, "situaţia legislativă tranzitorie, care nu îi este imputabilă".
Păstrarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată pe tot parcursul judecăţii, pentru faza procesuală a apelului, impusă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., reprezintă, printre altele, o garanţie a procesului echitabil, inclusiv din perspectiva egalităţii de tratament juridic pentru toate părţile. Astfel, pârâtul, în raport de care judecata în primă instanţă s-a desfăşurat în raport de un anumit temei juridic, indicat de reclamant în acţiune, nu poate fi expus la reluarea judecăţii în baza unui alt temei juridic, în apel. De asemenea, în calea de atac, se exercită controlul de legalitate şi de temeinicie a hotărârii primei instanţe, care, în mod evident, a avut în vedere temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată sau modificat în mod procedural în această fază procesuală.
În concluzie, refuzul instanţei de apel de a soluţiona pretenţiile apelantei reclamante din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. nu constituie o încălcare a liberului acces la justiţie.
Hotărârea pronunţată în cauza Crişan contra României din 27 mai 2003, invocată în cererea de recurs, nu este relevantă în cauză, deoarece circumstanţele pentru care s-a constatat în această cauză, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţie, sunt diferite de cele din dosarul de faţă.
În cauza de mai sus, s-a hotărât încălcarea art. 6 din documentul european raportat la imposibilitatea pentru tribunalele sesizate în acel dosar de a examina legalitatea deciziei autorităţii administrative care privea drepturile cu caracter civil ale reclamantului C., determinat de modificarea, în cursul procedurii, a legislaţiei în materie de competenţă a tribunalelor, cu consecinţa atingerii substanţei însăşi a dreptului reclamantului, de acces la tribunal.
În speţa de faţă, nu se poate considera că nu a existat o judecată a pretenţiilor reclamantei potrivit temeiului juridic invocat de aceasta în cererea de chemare în judecată, iar imposibilitatea modificării acestui temei în faza procesuală superioară nu se circumscrie încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru argumentele deja arătate.
c. Referitor la existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamantei, constând în dreptul său de creanţă privind daunele morale, în mod corect Curtea de Apel a considerat că aceasta nu justifică un asemenea "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Contrar susţinerilor recurentei, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
2. Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale enunţate mai sus, în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile reclamantei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină reclamanta.
De asemenea, atât timp cât instanţa supremă a decis că Decizia Curţii Constituţionale este pe deplin aplicabilă în cazul litigiilor în care nu se pronunţase o hotărâre definitivă la data publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi aceasta din urmă a menţionat, printre argumentele avute în vedere la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, existenţa unor reglementări paralele în repararea prejudiciului de ordin moral suportat de cei persecutaţi politic în regimul trecut, inclusiv raportat la existenţa Decretului-lege nr. 118/1990, nu se poate relua această discuţie, în sensul examinării caracterului concret al reparaţiei oferite de acest decret.
În ceea ce priveşte argumentele avute în vedere la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I şi II din OUG nr. 62/2010, care limitau daunele morale solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009 la un anume cuantum, acest aspect este nerelevant faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care înlătură cu totul temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi care este aplicabilă în cauză, astfel cum a decis în mod corect Curtea de Apel.
Referitor la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care pretenţiile reclamantei ar fi trebuit cenzurate, Înalta Curte a examinat, în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, efectele Deciziei nr. 1358/2010 în raport şi de acest text de lege, concluzionând că dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Prin urmare, aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale în speţă nu încalcă nici art. 6 din Convenţie.
Referitor la soluţionarea cauzei din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., întrucât, în caz contrar, ar rămâne fără finalitate dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, care consacră caracterul politic de drept al unor condamnări sau măsuri administrative aplicate în regimul trecut, respectiv, permit instanţei, stabilirea unui asemenea caracter politic, susţinerile reclamantei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În primul rând, dispoziţiile sus-enunţate conţin ele înseşi o reparaţie de ordin moral pentru cei în cauză, prin recunoaşterea, la nivel legislativ, a caracterului opresiv al condamnărilor sau măsurilor administrative la care au fost supuşi cei în cauză, în regimul politic trecut.
Pe de altă parte, nu este obligatoriu ca această recunoaştere de natură morală să fie urmată şi de satisfacţia de ordin bănesc pentru prejudiciul moral suferit, cu atât mai mult în cazul existenţei unor legi anterioare de reparaţie, Legea nr. 221/2009 recunoscând, în continuare, celor interesaţi dreptul la despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din aceeaşi lege.
Cât priveşte rezolvarea pretenţiilor reclamantei din perspectiva art. 998 C. civ., în prezentul litigiu, raportat la finalitatea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, acest argument nu poate fi avut în vedere faţă de inadmisibilitatea de ordin procedural a judecării cauzei conform dreptului comun.
3. Criticile legate de cuantumul sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanţă, nu vor fi analizate, fiind lipsite de relevanţă faţă de soluţia pronunţată în apel, de respingere în totalitate a acestui capăt de cerere, şi a inexistenţei dreptului reclamantei la daune morale conform Legii nr. 221/2009, aspect corect soluţionat de către Curte faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi de cele stabilite în mod obligatoriu prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 12/2011.
În concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.L.-T. împotriva Deciziei nr. 22/A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8522/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8521/2011. Civil → |
|---|
