ICCJ. Decizia nr. 8554/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8554/2011
Dosar nr.580/119/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 1088 din 24 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1676/119/2009, Tribunalul Covasna a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.C.S., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant prin Sentinţa penală nr. 94 din 27 februarie 1975 a Tribunalului Militar Cluj.
Drept urmare, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 6.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul B.N.R., cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 94 din 27 februarie 1975 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., interzicându-i-se de asemenea şi drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., fiindu-i imputat faptul că, fiind concentrat la o unitate militară, a refuzat să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat deoarece este martor al credinţei „M.I.", iar convingerile sale, bazate pe această credinţă, nu-i permit satisfacerea stagiului militar.
Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat penal a avut drept scop acela de apărare a convingerii sale religioase, libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios fiind garantate chiar de Constituţia din 1965 în vigoare la acel moment, fapta având în esenţă drept scop respectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie garantat şi de art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, condamnarea la care a fost supus reclamantul, prin raportare la scopul faptei acestuia, se subscrie celor calificate drept condamnări politice de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 214/2009.
Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, se referă la interpretarea şi aplicarea unitară a unui alt act normativ decât cel pe care se întemeiază acţiunea formulată de reclamant, respectiv la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, statuând în ce mod se interpretează art. 1 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, care nu sunt incidente în cauză.
De altfel, Legea nr. 221/2009 are o sferă mai largă de aplicare decât Decretul-Lege nr. 118/1990 şi abordează în mod diferit problema despăgubirii persoanelor care au suferit persecuţii politice în perioada comunistă, acest act normativ adoptat de Statul Român după 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 definind sintagma de „condamnare politică" (spre deosebire de actul normativ adoptat în anul 1990) şi oferind o posibilitate de despăgubire reală persoanelor care au suferit aceste persecuţii din partea statului român.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa a avut în vedere OUG nr. 62/2010, prin care se modifică art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 şi se stabilesc plafoanele până la care instanţa poate acorda despăgubiri morale, suma de 6.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlul de daune morale reclamantului, apreciind că suma acordată reprezintă o compensaţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Prin Decizia nr. 8 din 20 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, au fost admise apelurile declarate de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna împotriva sentinţei menţionate, cu consecinţa schimbării în tot a acesteia şi respingerii acţiunii. Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în esenţă, că refuzul la încorporare din motive religioase nu poate echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva principiilor statului totalitar, nefiind o condamnare cu caracter politic.
De altfel, infracţiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu se regăseşte printre cele strict şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) - i) din Legea nr. 221/2009, iar condamnările pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pe criteriul apartenenţei la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte determinate de norme penale. Problema libertăţii de conştiinţă şi de religie în legătură cu obligaţia de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind legată de regimul politic existent în acea perioadă.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, au soluţionat cauza având în vedere strict dispoziţiile Deciziei nr. 32/2009 pronunţate în interesul legii, deşi această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, în conformitate cu care instanţa este ţinută să administreze probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
În aplicarea acestui act normativ, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, respectiv unul din copurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 214/1999, „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop (..) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale".
Infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental, cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol.
Aprecierea că s-a adus atingere capacităţii de apărare a României reprezintă o reprimare mascată a libertăţii religioase.
Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege; or, faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în vreuna dintre aceste categorii.
S-a mai arătat că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, care condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist. Intenţia legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept".
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurentul reclamant susţine, în primul rând, greşita aplicare la speţa de faţă a celor statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dat o interpretare unitară dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 221/2009 [art. 1 alin. (3)].
Înalta Curte deşi constată că, deşi corectă, susţinerea este lipsită de finalitate în speţă, date fiind dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Or, problema de drept dezlegată prin Decizia obligatorie a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi a fost una concretă, cu directă incidenţă şi în speţa de faţă.
Astfel, prin Decizia în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice", aceasta fiind problema de drept dezlegată prin decizie.
Or, recurentul a suferit o condamnare prin sentinţă penală definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, incriminată prin dispoziţiile art. 354 C. pen., infracţiune considerată de drept comun prin Decizia în interesul legii invocată, dată fiind absenţa scopului acestei reglementări din legea penală de protejare a regimului politic existent la acea dată.
S-a mai reţinut în decizie, că incriminarea acestor fapte nu a fost determinată de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracţiuni sunt relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, ceea ce nu ţine de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a reglementa participarea cetăţenilor săi ca şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
În plus, instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
Problema de drept dezlegată prin recursul în interesul legii constituie şi obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de raţiune, se impune aceeaşi soluţie, aceea că infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen. nu reprezintă o condamnare politică în sensul acestui text.
Astfel, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede:
„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 de declarare a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 argumentul esenţial în soluţia de admitere a excepţiei a fost acela al existenţei unor reglementări paralele în această materie a acordării despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii de neconstituţionalitate, s-a arătat: „Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989."
Acesta constituie un argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie).
Drept urmare, dacă cele două reglementări sunt paralele şi dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracţiunea de neprezentare a incorporare (din motive de libertate a conştiinţei religioase) nu constituie infracţiune cu caracter politic, tot astfel, aceeaşi infracţiune, în cadrul analizei presupuse de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de caracter politic.
Această soluţie legală, ca opţiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relaţiile sociale în plan naţional, nu încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenţie care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan contra Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)".
Faţă de considerentele, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C.S. împotriva Deciziei nr. 8 din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8555/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8552/2011. Civil → |
|---|
