ICCJ. Decizia nr. 8544/2011. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8544/2011
Dosar nr.27384/3/2009
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1048 din 9 iulie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 27384/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul L.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F., admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 636/2005 a Tribunalului Arad s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, hotărâre menţinută în căile de atac declarate de reclamant şi, de asemenea, acesta a contestat cuantumul despăgubirilor şi în Dosarul nr. 6212/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea sa fiind respinsă prin Sentinţa civilă nr. 254/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută în căile de atac.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate formula o nouă acţiune prin care să i se stabilească cuantumul despăgubirilor, iar soluţia respingerii acţiunii ca inadmisibilă nu încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că dreptul la acces la justiţie nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în care se prevede posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului produs, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
În speţă, reclamantul a avut acces la o instanţă de judecată pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor la care era îndreptăţit.
A considera că reclamantul are deschisă o nouă acţiune prin care să i se stabilească cuantumul despăgubirilor ar însemna să se încalce efectele hotărârilor judecătoreşti prin care i s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, hotărâri care se bucură de putere de lucru judecat.
Prin Decizia civilă nr. 70 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul L.I. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a constatat că respingerea cererii ca inadmisibilă nu încalcă dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.
De asemenea, Curtea Europeană a arătat că norma nu poate fi interpretată în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. A mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care conduce fie la restituirea bunului fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (cauza Atanasiu).
În speţă, reclamantul a beneficiat de legile speciale de reparaţie şi a epuizat toate căile de atac prevăzute de aceste legi, în final obţinând despăgubiri, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Diferenţa de valoare solicitată prin prezenta acţiune este astfel inadmisibilă, câtă vreme cuantumul despăgubirilor a fost calculat şi acordat apelantului, potrivit legii speciale, şi nu dreptului comun.
În plus, este de remarcat că de la începutul anului 2011, Fondul P. a fost listat la bursă şi este în prezent funcţional, reclamantul putând să-şi valorifice drepturile acordate, conform legii.
Instanţa de apel a înlăturat şi motivul de apel privind modalitatea nelegală de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că cel care a adus în discuţie această chestiune a fost chiar reclamantul care, prin cererea precizatoare din 9 octombrie 2009 şi concluziile scrise din 8 decembrie 2009 a adus o serie de argumente împotriva unei "eventuale excepţii ce ar putea fi invocată de pârât".
Intimatul M.F.P. nu a invocat o asemenea excepţie pe parcursul soluţionării cauzei, astfel încât o pronunţare a instanţei, printr-o încheiere interlocutorie, conform art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. nu se justifica din punct de vedere procesual.
Principiul contradictorialităţii, cel al oralităţii şi asigurarea dreptului la apărare a fost respectat în cauză întrucât la termenul în care s-au finalizat dezbaterile, tribunalul a pus în discuţie, din oficiu, toate chestiunile invocate pe parcursul soluţionării cauzei, inclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Faptul că după administrarea probelor, instanţa a soluţionat cauza în baza excepţiei inadmisibilităţii, nu încalcă dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., întrucât această excepţie de ordine publică putea fi invocată din oficiu, în orice stare a pricinii.
Nu a fost reţinută nici critica potrivit căreia cauza a fost soluţionată în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, tribunalul menţionând expres că nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 C. civ., însă hotărârile pronunţate anterior referitoare la stabilirea despăgubirilor solicitate de reclamant nu pot fi ignorate, ele stabilind situaţia de fapt a cauzei şi sunt în puterea lucrului judecat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.I., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că, prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibilă, nu este încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., în condiţiile în care reclamantul a fost despăgubit parţial, în proporţie de aproximativ 50% din valoarea de piaţa a imobilului restituit prin echivalent, deşi legislaţia de la acel moment fiind caracterizată de principiul restituirii integrale prin echivalent (art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Nu poate fi reţinută existenţa unor "obiective legitime de utilitate publică", care pot justifica o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală, deoarece la data la care s-a formulat cererea din cauză nu era în vigoare niciun act normativ prin care despăgubirile erau plafonate din motive de utilitate publică, reformă economică ori dreptate socială.
Nu corespund realităţii considerentele referitoare la calcularea despăgubirilor potrivit legii speciale, şi nu dreptului comun, întrucât valoarea imobilului a fost stabilită printr-o expertiză judiciară efectuată în baza unor acte normative anterioare anului 1989, şi nu conform standardelor internaţionale de evaluare, prin "acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională", astfel cum prevede art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Ulterior, Sentinţa nr. 636 din 22 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Arad, prin care au fost stabilite despăgubirile în speţă, a rămas neexecutată până în anul 2009, din motive independente de voinţa reclamantului, motiv pentru care valoarea despăgubirilor stabilite nu mai reflectă valoarea reală de circulaţie a imobilului.
Referitor la listarea la bursă a Fondului P., având în vedere dispoziţiile art. art. 26 alin. (1) din OUG nr. 81/2007 prin care a fost introdus art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, recurentul - reclamant a precizat că acţiunile la Fondul P. i-au fost atribuite la valoarea nominală de un RON per acţiune. În prezent, aceste acţiuni se tranzacţionează la bursă la valoarea de 60 de bani per acţiune, ceea ce face ca recurentul să-şi valorifice drepturile acordate, deja plafonate, în proporţie de numai 60% din valoarea plafonată, dată fiind aplicarea defectuoasă în speţă a Legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi 247/2005.
S-a mai susţinut că, prin admiterea excepţiei, a fost încălcat dreptul reclamantului la o cale internă de remediu faţă de încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional, reprezentată de constatarea şi repararea prejudiciului cauzat de aplicarea defectuoasă a legilor speciale de reparaţie, în conformitate cu art. 13 din Convenţie.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Motivele de recurs urmează a fi analizate exclusiv din perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu şi a celor descrise la pct. 7 şi 8 din acelaşi art. 304, invocate, de asemenea, explicit în motivarea căii de atac.
Recurentul - reclamant nu pretinde existenţa, în cuprinsul deciziei recurate, a unor considerente contradictorii ori care nu sunt de natură să sprijine soluţia adoptată, ci nelegalitatea argumentării, ceea ce denotă nemulţumirea părţii faţă de însăşi soluţia de menţinere a respingerii pretenţiilor sale, urmare a unei aplicări pretins greşite a legii.
Pe de altă parte, nu sunt întrunite nici cerinţele de aplicare a cazului din art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se susţine interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a actului juridic pe temeiul căruia reclamantul îşi întemeiază pretenţiile deduse judecăţii, respectiv titlul de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Este de precizat, în primul rând, că, prin motivele de recurs, reclamantul nu a reluat criticile din apel relative la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, din perspectiva dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., referiri la acest aspect fiind făcute doar în contextul redării susţinerilor reclamantului pe tot parcursul judecăţii.
În ceea ce priveşte soluţia adoptată, verificând modul de aplicare a legii la situaţia de fapt din speţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat - iar instanţa de apel a confirmat - că reclamantul nu are deschisă calea unei acţiuni în justiţie pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor la care era îndreptăţit pentru imobilul preluat abuziv de către stat, nici măcar sub forma diferenţei între valoarea actuală a imobilului în considerarea căruia i s-au acordat deja măsuri reparatorii şi valoarea despăgubirilor efectiv acordate în procedurile prevăzute de legile speciale de reparaţie.
Ambele instanţe de fond au reţinut că accesul la justiţie pentru calcularea despăgubirilor a fost asigurat în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în perioada în care instanţa de judecată, verificând legalitatea dispoziţiei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, era competentă a stabili cuantumul despăgubirilor.
Dreptul la o asemenea acţiune a fost exercitat de reclamant, obţinând măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare nominală prin Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Arad în cadrul contestaţiei împotriva deciziei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, hotărâre definitivă prin Decizia nr. 1906 din 15 decembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin Decizia nr. 8456 din 23 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Măsurile reparatorii arătate au fost recunoscute la valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită prin expertiza de specialitate efectuată în acea cauză la valoarea de 907.976,75 RON.
Ulterior finalizării irevocabile a litigiului, titlurile de valoare nominală au fost convertite în titluri de despăgubire, în baza art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la valoarea stabilită prin sentinţa menţionată, prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Acest act administrativ a fost contestat în contencios administrativ, pe motiv că titlul de despăgubire ar fi trebuit să fie emis în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului, recalculată în procedura Titlului VII, însă instanţa a respins pretenţiile cu acest obiect, prin Decizia nr. 254 din 26 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, menţinută prin Decizia nr. 3135 din 5 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul - reclamant nu contestă în cauză faptul că avea obligaţia de a iniţia procedurile prevăzute de Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 pentru acordarea măsurilor reparatorii, reglementări derogatorii de la dreptul comun şi nici că, parcurgând aceste proceduri, nu a avut asigurat accesul la justiţie.
Mai mult, a arătat, în cursul judecăţii, că reglementarea legală în vigoare la momentul solicitării despăgubirilor era compatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că permitea calcularea despăgubirilor în raport de valoarea de piaţă a imobilului (susţinere reiterată prin motivele de recurs).
Raţiunea pentru care reclamantul s-a adresat instanţei în speţă este aceea că, din cauza modului de aplicare a legii în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu a obţinut în mod efectiv o dezdăunare la această valoare, pe care consideră este îndreptăţit să o pretindă printr-o acţiune separată în justiţie.
După cum s-a arătat deja, împrejurarea că reclamantul este îndreptăţit la o despăgubire într-un cuantum care să reflecte valoarea de piaţă a imobilului a fost deja valorificată în procesul iniţiat de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată acordându-i despăgubiri potrivit acestui criteriu.
De asemenea, prejudiciul creat prin întârzierea în plata efectivă a măsurilor reparatorii a fost deja invocat în litigiul de contencios administrativ, în modalitatea pretenţiei de recalculare a despăgubirilor în raport de valoarea de circulaţie, instanţa respingând cererea cu acest obiect, astfel încât căile procesuale prevăzute de legile reparatorii au fost epuizate.
Continuând să susţină că este îndreptăţit în continuare la o diferenţă de despăgubire raportată la valoarea de circulaţie a imobilului, în condiţiile în care a fost deja despăgubit potrivit unui asemenea reper, reclamantul tinde la obţinerea unui nou titlu executoriu, pe lângă cel reprezentat de Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005.
Prin atare pretenţii, reclamantul leagă, în fapt, calculul valorii de piaţă de momentul plăţii efective, dovadă încercările sale de a obţine o atare recalculare fie în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în care se realiza valorificarea titlului de despăgubire, fie ulterior, prin prezenta acţiune.
Or, deşi nu se poate contesta că este posibil ca reclamantul să fi suferit un prejudiciu prin amânarea momentului plăţii - doar între data rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 636 din 22 iunie 2005 (data pronunţării deciziei de recurs - 23 octombrie 2006) şi emiterea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (16 septembrie 2008) scurgându-se doi ani -, reclamantul nu are, totuşi, deschisă calea unei acţiuni în pretenţii pe calea dreptului comun.
Astfel, eventualul prejudiciu creat prin emiterea cu întârziere a deciziei de conversie a titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire a fost deja evaluat de către o instanţă de judecată, prin Decizia nr. 254 din 26 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, stabilindu-se că reclamantul nu este îndreptăţit la recalcularea despăgubirilor în funcţie de valoarea de circulaţie de la acel moment.
Hotărârea judecătorească irevocabilă produce efecte în cauză, chiar dacă a fost pronunţată într-un litigiu cu un alt obiect şi între alte părţi decât cele din acţiunea de faţă, în virtutea efectelor negative ale puterii de lucru judecat, în sensul ca aspectele de fapt şi de drept dezlegate prin acea hotărâre să nu fie reevaluate într-un proces ulterior.
Pornind la premisa că titlul de despăgubire reflectă valoarea de circulaţie a imobilului, urmare a confirmării sale pe cale judecătorească, un eventual prejudiciu rezultat din modul de valorificare a acestui titlu prin mecanismul Fondului "P." poate fi legat, în primul rând, de termenul în care are loc dezdăunarea efectivă a persoanelor îndreptăţite.
Or, nu se poate ignora faptul că prin hotărârea pronunţată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, urmare a numeroaselor încălcări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea într-un termen rezonabil.
Prin acea hotărâre, Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Această obligaţie există în toate cazurile în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, în considerarea cărora părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, urmând a fi creat un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232).
Doar prin stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile se asigură funcţionarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
În speţă, reclamantul L.I. este titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi al jurisprudenţei Curţii Europene, inclusiv în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, aflându-se în posesia unui titlu de despăgubire pentru o sumă de bani certă, confirmat prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, titlu ce ar trebui valorificat tot în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin intermediul Fondului "P.".
Faptul că, în prezent, Fondul "P." nu funcţionează de o manieră care să garanteze executarea eficientă şi într-un timp rezonabil a titlurilor de despăgubire nu deschide calea unei acţiuni în justiţie potrivit dreptului comun, atât timp cât Statul Român şi-a asumat obligaţia amendării mecanismului actual de plată a despăgubirilor, iar termenul acordat de către instanţa europeană în acest sens nu a expirat.
Nu se poate considera că o acţiune în justiţie pe calea dreptului comun ar reprezenta una dintre măsurile la care s-a referit Curtea Europeană în cauza Atanasiu, pentru a garanta protecţia efectivă a drepturilor protejate prin Convenţie.
Curtea a arătat explicit că Statului Român îi revine obligaţia de amendare a mecanismului actual, ceea ce presupune adoptarea de măsuri cu caracter legislativ şi administrativ, al căror conţinut intră în marja largă de apreciere a statului, cu condiţia să fie apte "să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" (parag. 233).
Aşadar, admisibilitatea unor asemenea cereri în justiţie se va putea discuta şi, eventual, reţine doar în măsura în care se va constata că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa, după expirarea termenului de 18 luni, însă nu şi în cadrul legislativ actual.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că instituie o cerinţă pentru modul de protejare şi garantare a drepturilor recunoscute prin Convenţie, în sensul posibilităţii analizei în fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat, înţeles ca un "recurs efectiv" în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acţiuni în pretenţii adresate direct instanţei de judecată şi nici măcar un temei al unui control de convenţionalitate, în ceea ce priveşte eventuala neconformitate a unei norme naţionale cu dispoziţiile Convenţiei, astfel cum preconizează recurentul - reclamant în cauză.
Din perspectiva exigenţelor art. 13, este suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparaţie a permis reclamantului recunoaşterea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., fapt confirmat de însuşi reclamantul, de asemenea, iar în ceea ce priveşte valorificarea titlului de despăgubire, Statul Român are obligaţia să amendeze mecanismul actual de plată a despăgubirilor, într-un termen acordat în acest sens de către Curtea Europeană, fără să fie posibilă, până la momentul constatării îndeplinirii obligaţiei, intervenţia instanţei de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva Deciziei nr. 70A din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8546/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8526/2011. Civil → |
|---|
