ICCJ. Decizia nr. 8575/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8575/2011
Dosar nr.32427/3/2009
Şedinţa publică din 06 decembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 652 din 4 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.V., M.A., M.H.A. şi S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.069.238 RON către reclamanţi, reprezentând contravaloarea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. C.B.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X M.N. şi M.V. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC T. SA imobilul situat în Bucureşti, str. C.B. După decesul lui M.N., prin Certificatul de moştenitor nr. X s-a constatat calitatea de moştenitori a reclamanţilor M.V., M.A., M.H.A. şi S.A. Prin Sentinţa civilă nr. 6/2007 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti s-a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, s-a admis în parte acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi M.V., M.A., M.H.A. şi S.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate imobilul ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. X. A reţinut că acest contract a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, astfel încât reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească valoarea de piaţă a imobilului, în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Această valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert I.M.A., ca fiind de 1.069.238 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 23A din 13 ianuarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat apelantul la plata preţului de vânzare a imobilului, respectiv suma de 11.566,76 RON, reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a soluţionat cauza prin trimitere la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 şi că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pentru soluţionarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, care definesc noţiunea de contract desfiinţat, dar şi faptul că prin Sentinţa civilă nr. 6/2007 s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995. De aceea, a apreciat că în mod greşit prima instanţă a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia dezdăunării integrale a reclamanţilor prin acordarea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care îndreptăţesc chiriaşii-cumpărători doar la restituirea preţului actualizat plătit pentru imobil potrivit contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Reclamanţii M.V., M.A., M.H.A. şi S.A. au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi menţinerii sentinţei instanţei de fond. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia să-i informeze pe cumpărători, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la existenţa vreunui impediment la vânzarea imobilului, că nu au avut niciun moment competenţa de a aprecia asupra valabilităţii titlului de preluare a imobilului, că în speţa de faţă nu poate fi analizată buna sau reaua-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci doar condiţiile de desfiinţare a acestuia, fiind aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, au susţinut că buna sau reaua-credinţă a chiriaşului dobânditor a fost analizată doar ca apărare pe fond, condiţiile de valabilitate ale contractului nefiind supuse atenţiei instanţei, pentru a dispune cu privire la nulitatea acestuia.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul a criticat Decizia atacată, arătând că este terţ faţă de contractul încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC T. SA, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de primărie. Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului, că deposedarea reclamanţilor de imobil întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului. De asemenea, nu este întrunită condiţia desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
Recursul reclamanţilor va fi privit ca nefondat, apreciindu-se că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Problema de analizat este aceea a bunei sau relei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 obligă instanţa să distingă între o desfiinţare a contractului ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 şi o desfiinţare a actului încheiat cu respectarea acestor dispoziţii legale.
Susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu aveau competenţa de a aprecia asupra valabilităţii titlului de preluare a imobilului, împrejurare faţă de care nu se poate reţine reaua lor credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi primită.
În analiza acestei critici instanţa trebuie să aibă în vedere existenţa Sentinţei civile nr. 6 din 4 ianuarie 2007 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, prin care, deşi capătul de cerere referitor la declararea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iunie 1999 a fost respins ca prescris, acţiunea în revendicarea bunului ce face obiectul acestui contract a fost admisă.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor, care au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilităţii, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 ce permiteau vânzarea către chiriaşi doar a locuinţelor preluate cu titlu valabil. De aceea, instanţa a apreciat că nu pot invoca în favoarea lor excepţia validităţii aparenţei de drept pentru a păstra locuinţa ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că Sentinţa civilă nr. 6/2007 are putere de lucru judecat cu privire la constatarea relei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea contractului.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări care se transpun în forma efectului negativ, apt să oprească o a doua judecată şi respectiv, a efectului pozitiv al lucrului judecat, de natură să demonstreze o anumită situaţie în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară.
Considerentele unei hotărâri irevocabile se bucură de autoritate de lucru judecat, atâta vreme cât soluţia ce se regăseşte în dispozitivul hotărârii se sprijină în mod necesar pe acestea şi nu poate fi înţeleasă fără a se face apel la motive, în care se află tocmai raţiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei.
Doctrina şi jurisprudenţa au stabilit chiar că există interes în exercitarea căii de atac împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, atunci când acestea conţin rezolvarea de fond a unor chestiuni litigioase.
Faptul că soluţia asupra unei asemenea chestiuni este conţinută în considerente, iar nu în dispozitiv, nu se poate constitui într-un argument valabil pentru contestarea autorităţii de lucru judecat a unor astfel de motive. Ceea ce trebuie să intereseze în principal, nu este locul situării soluţiei, ci faptul că asupra unei chestiuni controversate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părţilor, s-a dat o rezolvare.
Ca urmare, chestiunea relei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind tranşată irevocabil prin sentinţa amintită, ea nu mai poate face obiectul analizei în recursul promovat de reclamanţi.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care îndreptăţesc pe chiriaşii-cumpărători doar la restituirea preţului actualizat plătit pentru imobil, potrivit contractului.
Cât priveşte recursul promovat de pârât, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de Contractul de vânzare-cumpărare nr. X, încheiat între reclamanţi şi SC T. SA, în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acelaşi timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de părţi, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.V., M.A., M.H.A. şi S.A. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 23 A din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8577/2011. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 8576/2011. Civil → |
|---|
