ICCJ. Decizia nr. 8576/2011. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 8576/2011

Dosar nr. 5241/42/1998

Şedinţa publică din 06 decembrie 2011

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 mai 1994 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta M. (S.) M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SA şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că în capitalul social al pârâtei s-a inclus, fără bază legală, imobilul format din teren în suprafaţă de 1.265,60 mp. şi construcţiile situate în Municipiul Constanţa, B-dul. Regele Ferdinand, să dispună modificarea contractului de societate şi a tuturor evidenţelor societăţii în sensul înlăturării acestei erori şi să oblige pârâta să-i restituie reclamantei întregul imobil care îi aparţine prin moştenire.

Au fost invocate ca temei de drept dispoziţiile art. 15 C. proc. civ, art. 111 C. proc. civ, art. 480 C. civ. şi Legea nr. 31/1990.

Ulterior, la data de 10 octombrie 1994, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând ieşirea din indiviziune cu numita Ş.L.V. (introdusă în cauză), prin atribuirea imobilului către reclamantă, cu dezdăunarea corespunzătoare a pârâtei.

Numita Ş.A.S. a formulat la data de 3 noiembrie 1994 cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, solicitând admiterea acţiunii principale şi constatarea faptului că intervenienta, împreună cu pârâta Ş.L.V. sunt unicele moştenitoare ale defunctei G.A.

Pe parcursul soluţionării cauzei, la data de 09 august 1995, pârâta Ş.L.V. a decedat, unica sa moştenitoare fiind intervenienta Ş.A.S., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 15 septembrie 1995, depus la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M. (S.) M. şi cererea de intervenţie, a constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social terenul în suprafaţă de 1265,60 m.p. situat în Municipiul Constanţa, str. B-dul. Ferdinand, a constatat că reclamanta şi intervenientele Ş.A.S. şi Ş.L.V. sunt proprietarele imobilelor, în cote de 5/6 şi respectiv 1/6.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că imobilul teren şi clădirea veche ce în prezent este H.C. din Constanţa, B-dul. Ferdinand, au fost proprietatea fraţilor E. şi A.G., iar în evidenţele Primăriei Constanţa şi ale Administraţiei Financiare nu există un document care să ateste trecerea legală în proprietatea statului a acestor imobile.

Din relaţiile puse la dispoziţia instanţei de Primăria Constanţa, rezultă că imobilele în litigiu au fost rechiziţionate în anul 1945 şi, ulterior, puse la dispoziţia Comandamentului Sovietic, dar rechiziţia nu este o formă legală de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, ci o formă abuzivă de deposedare, caracteristică regimului trecut.

Rezultă că trecerea imobilelor în capitalul social al intimatei s-a făcut fără nici o bază legală, niciodată, din punct de vedere juridic, statul nefiind proprietar al acestora.

Faţă de actele de stare civilă aflate la dosar, instanţa a constatat că reclamanta este moştenitoarea bunurilor în cotă de 5/6, iar intervenientele în cotă de 1/6.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C.H. SA Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul, reţinând că reclamanta M. (S.) M. a formulat o acţiune în constatare provocatorie, iar instanţa de fond s-a pronunţat în limitele investirii sale, constatând că SC C.H. SA Bucureşti a inclus fără bază legală imobilul în litigiu în capitalul social, precum şi calitatea de proprietar a reclamantei şi intervenientelor, în cote de 5/6 şi respectiv 1/6.

Instanţa a reţinut că rechiziţia nu poate constitui un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate.

În speţă, nu poate opera prescripţia achizitivă, conform art. 1890 C. civ., întrucât posesia statului s-a fondat pe violenţă, iar aceasta nu poate duce la dobândirea proprietăţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SA. Învestită cu soluţionarea recursului, la termenul de judecată din data de 06 noiembrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor din Bucureşti pentru soluţionarea cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC C.H. SA, a casat Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Constanţa.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat drept temei juridic al acţiunii atât dispoziţiile art. 111 C. proc. civ cât şi cele ale art. 480 C. civ. şi a solicitat obligarea recurentei - pârâte să-i restituie întregul imobil.

Acţiunea în revendicare constituie o cerere privitoare la bunuri nemişcătoare şi se poate introduce, potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., numai la instanţa în circumscripţia căreia se află bunul.

Capătul de cerere din acţiune privind eronata includere a imobilului în litigiu în capitalul social al SC C.H. SA are caracter accesoriu acţiunii în revendicare, judecătoria în circumscripţia căreia se află bunul imobil revendicat fiind competentă să soluţioneze şi această cerere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 2471/1997.

Prin încheierea nr. 1246 din 04 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea judecării dosarului de la Judecătoria Constanţa la Judecătoria Buzău.

În consecinţă, prin încheierea din 10 aprilie 1997, Judecătoria Constanţa a dispus scoaterea dosarului de pe rol şi trimiterea la Judecătoria Buzău.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 4599/R/1997.

Prin sentinţa civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997, Judecătoria Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pe parcursul soluţionării cauzei, la termenul de judecată din data de 3 noiembrie 1997, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat restituirea în natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcţie rămasă în urma demolării ilegale a hotelului şi obligarea pârâtei SC C.H. SA la plata integrală a contravalorii hotelului.

La acelaşi termen de judecată, SC C.H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat Bucureşti, pentru ca, în cazul în care va fi admisă cererea reclamantei, chemata în garanţie să fie obligată să o despăgubească pentru suma la care ar fi obligată faţă de reclamantă ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinsă, după caz, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 iulie 1995, între A.C. a salariaţilor din SC C.H. SA şi Fondul Proprietăţii de Stat, în baza Legilor nr. 58/1991 şi nr. 77/1994, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin care A.C. a cumpărat pentru şi în numele membrilor săi, 343.162 acţiuni pe care Fondul Proprietăţii de Stat le deţinea la SC C.H. SA, în valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei, pentru care s-a convenit preţul de 10.710.000.000 lei.

Toate aporturile Fondului Proprietăţii de Stat la capitalul social, reprezentate de acţiunile ce au fost transmise prin contractul menţionat, au fost aporturi în natură, constând din terenuri, construcţii şi bunuri de inventar, care s-au aflat în proprietatea statului la momentul când, în baza Legii nr. 15/1990, s-a constituit SC C.H. SA, prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991.

Între bunurile reprezentând partea din capitalul social deţinută de Fondul Proprietăţii de Stat s-au aflat şi imobilele ce fac obiectul acţiunii reclamantei, respectiv H.C. din Constanţa şi terenul aferent acestuia în suprafaţă de 1265,60 m.p.

Prin art. 6.3 din contract, vânzătorul a atestat că deţine în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa acestuia, asumându-şi faţă de cumpărător răspunderea pentru liniştita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.

Instanţa a dispus introducerea în cauză a Fondului Proprietăţii de Stat în calitate de chemat în garanţie. Prin întâmpinare, chematul în garanţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA, care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 1997 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat în calitate de vânzător şi A.C. în calitate de cumpărător, obiectul contractului fiind vânzarea-cumpărarea pachetului de acţiuni de 33,25% din valoarea capitalului social al SC C.H. SA.

La data de 8 decembrie 1997 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu numiţii P.C.T. şi P.G.C.N., solicitând instanţei să constate că ei sunt moştenitorii legali ai defunctului G.E.A., fostul proprietar al H.C. şi al terenului aferent, să respingă acţiunea reclamantei M. (S.) M. care nu are vocaţie succesorală cu privire la aceste imobile, să admită cererea lor în revendicarea celor două imobile ce au aparţinut autorului lor şi să anuleze certificatul de moştenitor din 10 martie 1989.

Prin sentinţa civilă nr. 143 din 15 iunie 1998, Tribunalul Buzău a respins acţiunea principală formulată de reclamanta M. (S.) M. cât şi cererile de chemare în garanţie şi de intervenţie.

Instanţa a reţinut că autorul reclamantei, G.E.A., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia a I-a, la 15 ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare şi la confiscarea averii, averea incluzând şi imobilul H.C. Constanţa şi terenul aferent, care a fost preluat efectiv de stat. Cât priveşte cota de 17% a autorului intervenientelor Ş.A.S. şi Ş.L.V., acestea se afla în stare de indiviziune cu statul, putând urma calea ieşirii din indiviziune.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M. (S.) M. şi intervenienţii P.C.T. şi P.G.C.N., apelurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul, chemat în garanţie Fondul Proprietăţii de Stat a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, arătând că nu este proprietarul bunurilor revendicate în cauză. A invocat, totodată, şi excepţia lipsei calităţii procesual active a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, cu motivarea că pârâta nu este parte în contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995, încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi A.C. şi care constituie temeiul cererii de chemare în garanţie formulată.

La data de 16 februarie 1999, A.C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Fondului Proprietăţii de Stat. Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu de instanţă prin încheierea de la termenul de judecată din data de 10 mai 1999.

La data de 06 aprilie 1999, numita A.I.M. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanta M. (S.) M., cu motivarea că are calitatea de comoştenitor legal al defunctului G.E.A. Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu de instanţă prin încheierea de la termenul de judecată din data de 10 mai 1999.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta A.C.

A respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţii invocate de intervenienta A.I.M.

A respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M.

A luat act că, prin declaraţia autentificată din 4 aprilie 2006, intervenientele B.M., moştenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. şi P.D.R., moştenitoarele lui P.G.C.N., au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate şi continuate de autorii lor, P.C.T. şi P.G.C.N.

A admis apelul declarat de reclamanta M. (S.) M. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Buzău, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta M. (S.) M. şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Ş.A.S.

A obligat pârâta SC C.H. SA să restituie reclamantei şi intervenientei terenul în suprafaţă de 788,847 m.p., amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, B-dul. Ferdinand, şi poziţionat pe „Planul de situaţie Anexa 5" în raportul de expertiză topo P.D., teren aflat pe conturul punctelor 1, 2, 18, 12, 13, 14, 15, 17 - 1.

A obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei M. (S.) M. şi intervenientei Ş.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii H.C. demolată, care s-a aflat pe terenul în suprafaţă de 788, 847 m.p., conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I..

A obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei M. (S.) M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 lei.

A respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive invocată de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

A admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.C., în cadrul cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

A admis cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, succesor legal al Fondului Proprietăţii de Stat, formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie A.C.

A obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA şi pe intervenienta A.C. cu sumele de 11.138.271 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii demolate – H.C. din Municipiul Constanţa - şi 12.200 lei cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenientă pe tot parcursul procesului.

Împotriva deciziei nr. 62 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti au declarat recurs SC C.H. SA, reclamanta M. (S.) M., Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, şi A.C.

Prin Decizia nr. 9787 din 02 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de SC C.H. SA, M. (S.) M., A.C. şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele considerente:

În speţa supusă judecăţii, cererea de chemare în garanţie formulată de SC C.H. SA şi de A.C. vizează obligarea chematei în garanţie la plata sumelor reprezentând valoarea construcţiei demolate şi valoarea terenului, bunuri de care a fost evinsă.

Instanţa de judecată a admis în parte cererea de chemare în garanţie, obligând Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata de despăgubiri doar pe capătul de cerere privind valoarea de circulaţie a imobilului clădire, nu şi pe capătul de cerere privind valoarea terenului.

Sub acest aspect susţinerile recurenţilor SC C.H. SA şi Asociaţiei Contirom sunt fondate, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a reţinut ca fiind fondate şi criticile formulate de recurenta - reclamantă sub aspectul incidenţei motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, Decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au determinat soluţia pronunţată de instanţă în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie şi nici cele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamantei privind probele administrate, şi anume expertizele efectuate în cauză.

Rejudecând cauza, prin Decizia civila nr. 263 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile Legii 10/2001 invocată de intimaţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti şi A.I.M.

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea 221/2009 invocată de pârâta SC C.H. SA.

A respins cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulată de pârâta SC C.H. SA.

A respins ca nefondată cererea de suspendare a judecăţii apelului formulată de pârâta SC C.H. SA şi intervenienta A.C..

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, invocată de intervenienta A.I.M.

A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului invocată de intervenienta A.I.M.

A respins ca lipsită de interes cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.I.M.

A luat act că prin declaraţia autentificată sub nr. 1026 din 4 aprilie 2006, intervenientele B.M., moştenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. şi P.D.R., moştenitoarele intervenientului defunct P.G.C.N., au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate şi continuate de autorii lor, P.C.T. şi P.G.C.N.

A admis apelul declarat de reclamanta M. (S.) M. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Buzău, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a admis acţiunea precizată formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei formulată de intervenienta Ş.A.S..

A obligat pârâta SC C.H. SA să restituie reclamantei şi intervenientei terenul în suprafaţă de 788,847 m.p. stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, B-dul Ferdinand, şi poziţionat pe planul de situaţie - anexa 5 din raportul de expertiză topo P.D., teren definit pe conturul punctelor 1, 2, 18, 12, 13, 14, 15, 17-1.

A obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei şi intervenientei Ş.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii H.C., demolată, care s-a aflat pe terenul de 788,847 mp., conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I.

A obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă totală de 8.700 lei.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive invocată de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual active a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

A admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.C. în cadrul cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

A admis cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie A.C.

A obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA şi pe intervenienta A.C. cu următoarele sume: 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii demolate - H.C., 2.209.200 lei reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 788,847 m.p., calculată conform raportului de expertiză topo P.D. şi 12.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenientă înainte de casare.

A respins cererea apelantei reclamante privind obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de rejudecarea cauzei după casare ca nedovedită.

A admis cererea intimatei pârâte SC C.H. SA şi a dispus obligarea intimatei chemate în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata către intimata pârâtă SC C.H. SA a 500 lei cheltuieli de judecată ocazionate de rejudecarea cauzei după casare.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 23 septembrie 2010, intimata pârâtă SC C.H. SA şi intimata intervenientă A.C. au formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, solicitând obligarea Statului Român la plata despăgubirilor la care ar putea fi îndreptăţită apelanta-reclamantă M. (S.) M.

Curtea de Apel a considerat cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind o cerere nouă şi a apreciat-o ca inadmisibilă în această fază procesuală, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respingând-o ca atare.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată după apariţia Legii nr. 221/2009, invocată de intimata-pârâtă SC C.H. SA a fost respinsă cu motivarea că acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., legea civilă în vigoare la momentul sesizării instanţei, fiind imposibil ca aceasta să se raporteze la acte normative edictate ulterior.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, raportată la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocată de intervenienta A.I.M. a fost respinsă de instanţa de apel în raport de conţinutul testamentul autentificat din 24 decembrie 1983 de fostul notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, certificatul de moştenitor din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucureşti şi sentinţa civilă din 26 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 282/ A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 18 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de intimata A.I.M., precum şi de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin raportare la prevederile Legii 10/2001, a fost respinsă pentru următoarele considerente:

Prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o posibilitate de opţiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 acţiuni în justiţie, fiind greşit să se considere că textul ar institui o obligaţie generală în sensul suspendării acţiunilor în curs, ori renunţării la judecata acestora.

Reclamanta a optat pentru acţiunea în revendicare şi a preferat continuarea judecării acestei acţiuni formulată pe calea dreptului comun.

În plus, dezlegarea dată prin Decizia nr. 62 din 20 martie 2009 de Curtea de Apel Ploieşti asupra acestei excepţii a intrat în puterea lucrului judecat, fapt ce reiese din considerentele deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., s-a apreciat ca neîntemeiată şi susţinerea că apelul este inadmisibil pentru faptul că Ş.A.S. nu a promovat la rândul său apel, în cauză existând o coparticipare procesuală activă.Cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M., a fost respinsă, instanţa reţinând că intervenienta nu justifică un interes propriu şi legitim întrucât nu are calitatea de moştenitor al defuncţilor G.E.A. şi G.A.

Cu privire la cererea de intervenţie în nume propriu formulată de către P.C.T., decedat pe parcursul procesului, moştenitoare fiind B.M., şi P.G.C.N., decedat pe parcursul procesului, moştenitoare fiind P.C. şi P.D.R., instanţa a luat act că prin declaraţia autentificată din 04 aprilie 2006 de Societatea Civilă „M." - Birou Notarial, intervenientele B.M., P.C. şi P.D.R. au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A. decedat la data de 24 noiembrie 1998, considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate de autorii lor, respectiv P.C.T. şi P.G.C.N.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei şi intervenientei Ş.A.S., instanţa de apel a reţinut următoarele:

În promovarea prezentei acţiuni în revendicare şi despăgubiri, reclamanta M. (S.) M. are calitate procesuală activă, fiind succesoarea în drepturi a defunctului G.E.A., decedat la data de 24 noiembrie 1988, coproprietar al imobilului din litigiu, în baza testamentului autentificat din 24 decembrie 1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti şi a certificatului de moştenitor din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucureşti.

Calitatea de moştenitor a reclamantei a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 1771 din 20 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea completată formulată de reclamanţii P.G.C.N. şi P.C.T., intervenienţii din prezenta cauză, şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta A.I.M. împotriva pârâtei M. (S.) M., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a testamentului autentificat din 24 decembrie 1983, a certificatului de moştenitor din 10 martie 1989 şi constatarea calităţii lor de moştenitori legali ai defunctului G.E.A.

Sentinţa nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 282/ A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 18 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M. împotriva deciziei civile nr. 282/ A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis recursul declarat de B.M., P.D.R. şi P.C., s-a anulat în parte sentinţa civilă nr. 1771/26 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti şi, luându-se act de renunţarea reclamantelor la drept, conform art. 247 C. proc. civ, s-a respins acţiunea.

Şi intervenienta Ş.A.S. are calitate procesuală activă, fiind coproprietară cu reclamanta, în calitate de moştenitoare prin retransmitere, a defunctului G.A., conform certificatului de moştenitor nr. X/1974, certificatului de moştenitor nr. Z/1990 şi certificatului de moştenitor din 15 septembrie 1995.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive în cererea privind revendicarea imobilului, susţinând că această calitate revine, în temeiul Legii 10/2001 deţinătoarei bunului, respectiv SC C.H. SA.

Instanţa de apel a respins această excepţie cu motivarea că excede cadrului procesual stabilit de reclamantă şi intervenientă, prezenta acţiune fiind promovată în temeiul dispoziţiilor dreptului comun şi nu ale Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta SC C.H. SA, de la care se solicită restituirea în natură şi plata de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat.

În soluţionarea fondului litigiului sub aspectul cererii principale, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantei şi intervenientei asupra bunurilor în litigiu:

Terenul, în suprafaţă de 784,80 m.p., situat în Municipiul Constanţa, B-dul. Ferdinand,, a fost donat de G.N. fiilor săi, G.E.A. şi G.A., prin actul de donaţie autentificat de Tribunalul Constanţa la data de 11 aprilie 1938 şi trecut în Registrul de transcripţiuni sub nr. 2761 din aceeaşi dată.

Pe acest teren s-a construit de către fraţii E. şi A.G. aripa veche a hotelului compusă din subsol, parter şi 5 etaje în care au fost amenajate 90 camere de hotel.

În registrul Camerei de Comerţ Constanţa a fost înmatriculată sub nr. 4943/1938 firma individuală „G.H.R." Constanţa, care a fost radiată la data de 30 decembrie 1943 şi înregistrată sub nr. 765 ca firmă colectivă „Fraţii E. şi A.G." - exploatare hotel, având emblema „C.".

Preluarea fără titlu a imobilului de către stat:

În anul 1945, hotelul a fost pus la dispoziţia Comisiei Aliate de Control fiind rechiziţionat, iar în anul 1946 a fost pus la dispoziţia Comandamentului Sovietic.

După retragerea armatelor sovietice în anul 1948, imobilul nu a mai revenit proprietarilor de drept, ci a fost predat în administrarea unei societăţi hoteliere de stat, sub numele „H.R.", iar ulterior „H.C.".

Decretul nr. 511/1955 nu poate fi considerat temei legal al preluării imobilului de către stat, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1 din decret, respectiv ca bunurile să fie rechiziţionate până la data emiterii decretului, în temeiul unor acte normative menţionate în decret, pentru a se considera intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării lor.

În speţă, rechiziţionarea nu s-a făcut în baza unui act normativ şi, ca urmare, nu sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 511/1955, iar statul nu a devenit proprietar.

Un alt motiv pentru care acest decret nu constituie un titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea statului este şi acela că decretul nu a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, condiţie obligatorie pentru orice act normativ în vederea producerii de efecte juridice.

Prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, autorul reclamantei, G.E.A., a fost condamnat la 25 de ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare şi la confiscarea averii, în care a fost inclusă şi cota de 50% din imobilul în litigiu.

Această măsură însă nu a fost executată, neexistând nicio dovadă în acest sens.

În prezent, măsura confiscării averii nu poate fi considerată drept titlu pentru preluarea imobilului de către stat, deoarece Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a pronunţat Decizia penală nr. 3208 din 08 decembrie 1998 prin care a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia I, deciziei nr. 1334 din 24 mai 1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie şi, în baza art. II pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. pen., a achitat pe inculpatul G.E.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 191 C. pen. anterior şi a înlăturat măsura confiscării averii.

Ineficienţa titlului în baza căruia pârâta deţine imobilul:

Prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism, a fost înfiinţată SC C.H. SA. Acest act normativ constituie actul în baza căruia H.C. din Constanţa a fost inclus în patrimoniul societăţii.

HG nr. 1041/1990 a fost dată în aplicarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi şi societăţi comerciale, care prevede în art. 20 alin. (2) că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu acest titlu".

Dar, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu pot constitui temeiul juridic al unui drept de proprietate asupra imobilului în cauză, pentru că imobilul nefiind trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, nu intră în categoria acelora care au puteau fi înglobate în patrimoniul societăţilor comerciale nou create.

La data de 22 februarie 1994, Ministerul Turismului a emis în baza Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate al SC C.H. SA asupra unei suprafeţe de 1.265,60 m.p. în care se include şi terenul în suprafaţă de 784,80 m.p. din Constanţa, B-dul Ferdinand,, proprietatea autorilor reclamantei şi ai intervenientei.

Certificatul de atestarea dreptului de proprietate nu respectă însă prevederile HG nr. 834/1991 care erau aplicabile exclusiv terenurilor deţinute de statul român în baza unui titlu valabil.

În conformitate cu legislaţia privind privatizarea societăţilor comerciale, în anul 1995, SC C.H. SA a fost complet privatizată, salariaţii societăţii constituindu-se în A.C. şi cumpărând toate acţiunile deţinute de stat şi de Fondul Proprietăţii de Stat, prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995, în lista anexă la contract fiind şi imobilul din litigiu.

Întrucât măsura confiscării averii autorului reclamantei şi intervenientei, dispusă prin sentinţa penală nr. 779 din 16 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, a fost anulată prin Decizia penală nr. 3208 din 08 decembrie 1998 de Curtea Supremă de Justiţie, a fost desfiinţat retroactiv titlul executoriu care a stat la baza preluării bunurilor şi, pe cale de consecinţă, titlul pârâtei referitor la imobilul din litigiu nu îşi mai produce efectele juridice.

Art. 404 C. proc. civ prevede că în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit.

În speţă, bunurile au fost înstrăinate şi, de aceea, reclamanta nu are la îndemână o acţiune pentru întoarcerea executării, îndreptată împotriva Statului Român, ci prezenta acţiune în revendicare, îndreptată împotriva societăţii pârâte, actualul deţinător.

În ceea ce priveşte modalitatea de restituire a imobilului:

Potrivit raportului de expertiză topo şi schiţei de plan întocmite de expert P.D., terenul în suprafaţă de 783,80 m.p. se află amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, B-dul Ferdinand,, adică la fosta adresă poştală menţionată în actul de donaţie „Bulevardul Ferdinand".

Expertul tehnic a precizat că suprafaţa terenului conform calculelor este de 788,847 m.p. şi a fost poziţionat pe „Planul de situaţie Anexa 5", definit pe conturul punctelor 1, 2, 18, 12, 13, 14, 15, 17-1.

Terenul este liber şi poate fi restituit în natură, sens în care instanţa a obligat pârâta SC C.H. SA să îl restituie reclamantei şi intervenientei Ş.A.S. Cât priveşte construcţia H.C., aceasta nu mai există în prezent, fiind demolată de pârâtă în anul 1996, în timpul soluţionării litigiului, în baza unei autorizaţii de demolare, care însă a fost anulată prin Decizia civilă nr. 539 din 4 septembrie 1997 pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

În aceste condiţii, instanţa a obligat pârâta să le despăgubească pe reclamantă şi pe intervenientă.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, în urma evaluării imobilului prin expertizele tehnice în specialitatea construcţii efectuate în cauză, instanţa a înlăturat raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic P.O. întrucât nu a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanţă, existând şi acordul părţilor în acest sens, exprimat prin cererile pentru efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceleaşi obiective, dar de un alt expert.

A fost avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert tehnic în specialitatea construcţii civile şi industriale M.I., care a stabilit valoarea de circulaţie a corpului vechi al H.C. Constanţa astfel: la momentul rechiziţionării 1 aprilie 1945 - 27.702.890 lei; la momentul privatizării iulie 1995 - 11.138.275 lei; la momentul demolării octombrie 1996 - 7.311.278 lei şi la momentul expertizei - 3.198.683 lei.

Reclamanta şi intervenienta au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.250.830 lei fără TVA, reprezentând contravaloarea clădirii la data la care aceasta a intrat în patrimoniul pârâtei prin privatizare, respectiv în cursul anului 1995, stabilită de expert consilier D.L.

Reclamanta şi intervenienta au solicitat valoarea de piaţă a imobilului la data privatizării, respectiv în anul 1995, întrucât aceasta reprezintă cea mai apropiată valoare ca situare în timp faţă de momentul introducerii acţiunii, când este neîndoielnică existenţa prejudiciului constând în atingerea adusă dreptului reclamantelor, prin refuzul societăţii pârâte de a le restitui imobilul.

În vederea stabilirii despăgubirilor la care urmează a fi obligată pârâta, instanţa a apreciat că sunt două aspectele care urmează a fi lămurite şi anume: momentul din circuitul civil al imobilului, în raport de care s-a stabilit valoarea de circulaţie şi cuantumul.

Referitor la momentul în raport de care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului, fiind vorba de un imobil preluat abuziv de stat, data producerii prejudiciului poate fi deopotrivă momentul rechiziţionării - 1 aprilie 1945, momentul privatizării societăţii - iulie 1995 şi momentul demolării - octombrie 1996.

Reclamanta şi intervenienta însă au ales ca moment al producerii prejudiciului, momentul promovării acţiunii, determinată de refuzul pârâtei de a le restitui imobilul.

Cel mai apropiat moment în timp faţă de data introducerii acţiunii - 16 mai 1994 este momentul privatizării societăţii pârâte - iulie 1995.

Referitor la cuantumul despăgubirilor egale cu valoarea de circulaţie a clădirii vechi a H.C., stabilită la momentul privatizării societăţii pârâte - iulie 1995, instanţa a omologat raportul de expertiză întocmit de expert tehnic M.I., care a stabilit valoarea la suma de 11.138.275 lei, sumă la care urmează a fi obligată pârâta, pentru următoarele argumente: este raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă prin tragere la sorţi şi nu de consilierul - parte, pentru culegerea tuturor datelor şi informaţiilor legate de corpul vechi al H.C. din Constanţa, expertul a avut în vedere actele şi documentele existente la dosar, printre care şi raportul de expertiză întocmit de expert T.E. în Dosarul nr. 15070/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de expert P.C. în Dosarul nr. 6609/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a avut în vedere coeficienţii de corecţie pozitivi şi negativi şi indicii de actualizare stabiliţi de Institutul de Cercetări în Construcţii şi Economia Construcţiilor şi aplicaţi de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, iar în ceea ce priveşte temeiul reactualizării contravalorii bunului, a avut în vedere, pe lângă Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi Metodologiile specifice de evaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale, legislaţia în vigoare, indicele de inflaţie, datele prezentate de Comisia Naţională pentru Statistică, cursul de schimb leu - dolari S.U.A., informaţiile directe de la institute de proiectare antreprize de construcţii şi furnizori de materiale.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat, în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulată de pârâta SC C.H. SA., instanţa de apel a reţinut următoarele:

La data de 31 octombrie 1997, pârâta SC C.H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat solicitând ca, în cazul în care va fi admisă cererea reclamantei şi a intervenientei, chemata în garanţie să fie obligată să despăgubească pe pârâtă pentru suma la care ar fi obligată faţă de reclamantă şi intervenientă ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinsă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost respinsă de instanţa de apel ca neîntemeiată, reţinându-se că A.C. a salariaţilor din SC C.H. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA prin care a solicitat ca, în cazul în care va fi admisă acţiunea în revendicare şi despăgubiri faţă de pârâtă, să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat formulată de pârâta SC C.H. SA.

S-a apreciat că cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.C. în cadrul cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, este întemeiată întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 ce s-a încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat în calitate de vânzător şi A.C. în calitate de cumpărător, având ca obiect un număr de 343.162 de acţiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA, constituie temeiul cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului formulată de pârâta SC C.H. SA, cerere însuşită de intervenienta accesorie A.C.

Analizând pe fond cererea formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie A.C. de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului., instanţa de apel a apreciat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

La data constituirii sale prin HG nr. 1041/1990, SC C.H. SA a fost o societate cu capital integral de stat, iar H.C. din Constanţa constituia aport în natură al statului la capitalul social al societăţii.

Prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995, Fondul Proprietăţii de Stat a vândut cumpărătorului A.C. un număr de 343.162 de acţiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA. În art. 6.3 din contract s-a prevăzut că: „vânzătorul atestă că societatea deţine în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa la prezentul contract şi răspunde faţă de cumpărător pentru liniştita posesie a acestora, conform art. 1336 din C. civ.".

Printre bunurile cuprinse în lista anexă la contract se află şi terenul în suprafaţă de 1.265,6 m.p. din Constanţa (în care este inclus terenul din litigiu) şi clădirea H.C. din Constanţa.

Pârâta SC C.H. SA şi-a exercitat dreptul reglementat de art. 60 C. proc. civ. potrivit căruia partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii în garanţie sau în despăgubire.

Temeiul cererii de chemare în garanţie îl reprezintă prevederile art. 6.3 din contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 şi prevederile art. 1336, art. 1337 şi art. 1341 C. civ. În consecinţă, instituţia implicată în procesul de privatizare în calitate de reprezentantă a statului este obligată să acopere prejudiciul creat societăţii pârâte privatizate ca urmare a micşorării patrimoniului acesteia prin plata valorii de circulaţie a clădirii demolate către reclamantă şi intervenientă, imobilul fiind preluat abuziv de stat de la autorii acestora.

Prin urmare, instanţa a obligat chemata în garanţie să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA şi pe intervenienta accesorie A.C. cu suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului demolat H.C. ce va trebui achitată de pârâtă şi intervenienta accesorie către reclamanta M.S.M. şi intervenienta Ş.A.S., precum şi cu suma de 2.209.200 lei reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 788,847 m.p., calculată conform raportului de expertiză topo P.D.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanta M. (S.) M., pârâta SC C.H. SA Bucureşti şi chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

A. Prin recursul formulat, reclamanta M. (S.) M. critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele motive:

1. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

1.1. Construcţia trecută în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu, a fost demolată de pârâtă pe riscul său, pe parcursul prezentului litigiu.

Conduita pârâtei reprezintă un abuz de drept care trebuia cenzurat de instanţă în considerarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, art. 970 C. civ. şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ, precum şi a principiilor care sancţionează o conduită culpabilă, vătămătoare.

În aceste condiţii, pârâta este responsabilă a despăgubi în integralitate pentru prejudiciul produs, aceasta fiind singura modalitate prin care s-ar repara atingerea adusă.

Obligaţia de despăgubire se întemeiază şi pe ideea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi ea trebuie să aibă în vedere valoarea de circulaţie a bunului în cauză, nu numai în condiţiile stabilite de legislaţia reparatorie (titlul VII din Legea nr. 247/2005), cum a procedat instanţa de apel, ci in condiţiile dreptului comun, în care reparaţia completă şi integrală a prejudiciului nu se poate face fără a se avea în vedere starea bunului la momentul distrugerii sale.

În acest sens se impune ca, în aplicarea strictă a principiilor ce guvernează materia criteriilor privind reparaţia prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte ilicite, la stabilirea despăgubirii să se aibă în vedere suma de 22.250.830 lei fără TVA (26.478.579 lei cu TVA) reprezentând contravaloarea clădirii la data la care aceasta a intrat în patrimoniul pârâtei prin privatizare, respectiv în cursul anului 1995, cuprinsă ca atare în raportul de expertiză întocmit de expert constructor D.L., numai în acest mod putându-se asigura o reparare efectivă şi integrală a prejudiciului suferit de reclamantă.

1.2. Instanţa de apel a aplicat greşit principiul conform căruia toate mijloacele de probă au valoare probatorie egală, în măsura în care acestea sunt prevăzute de lege.

Nu există un text de lege care să confere opiniei unui expert nominalizat de parte, o forţă probatorie inferioară opiniei exprimate de expertul desemnat de instanţă, iar procedeul instanţei de apel care a preferat, fără temei, raportul de expertiză întocmit de ing. M., este incorect.

Soluţia echivalează cu refuzul de aplicare a dispoziţiilor art. 18 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 156/2002.

În speţă, încălcarea legii s-a făcut printr-o prezumţie judiciară, care încălcă condiţiile prevăzute de art. 1203 C. civ.

Soluţia de validare a opiniei expertului numit de către instanţa, în condiţiile arătate, reprezintă şi o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ care prevăd îndatorirea instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală de judecată, dar şi o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu s-a respectat principiul imparţialităţii instanţei şi principiul examinării cauzei în mod echitabil.

1.3. Soluţia dată încalcă principiul reparării integrale şi efective a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtei.

Suma cu care trebuie despăgubită reclamanta pentru imobilul - clădire care nu-i poate fi restituit în natură este de 22.250.830 RON, fără TVA, cât valora acesta la data intrării în patrimoniul pârâtei.

Acţiunea în revendicare este formulată în anul 1994, astfel că despăgubirea datorată de pârâta SC C.H. SA trebuie să reprezinte cel puţin valoarea de piaţă pe care construcţia o avea la data privatizării, respectiv în anul 1995, întrucât aceasta reprezintă cea mai apropiată valoare (determinată prin expertiza efectuată, la un moment apropiat privatizării, deci certă).

Între data introducerii acţiunii în revendicare (1994), ca urmare a refuzului de restituire a imobilului de către pârâtă, şi data la care clădirea a fost demolată (1996), aceasta s-a aflat în stăpânirea de fapt a SC C.H. SA.

În principiu, prelungirea in timp a atitudinii culpabile a posesorului neproprietar nu poate diminua întinderea obligaţiei sale de despăgubire.

Între 1994 - 1995 (data privatizării) şi apoi, după 1996 (data demolării), a existat o culpă a pârâtei în nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantei, cu caracter continuu, situaţie care a condus la o soluţie inechitabilă.

Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 240 - 241 C. civ., care organizează valoarea probantă a expertizelor efectuate în caz de primejdie in întârziere, când probele administrate anticipat sunt dobândite cauzei.

Numai expertiza D. valorifică datele stabilite prin expertiza efectuată de T.E. prin procedura asigurării dovezilor, astfel că şi sub acest aspect, instanţa de apel a încălcat principiul opozabilităţii dovezilor conservate în condiţiile legii, care au aceeaşi putere de dovadă ca şi probele administrate în cursul judecaţii.

B. Pârâta SC C.H. SA formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1. Respingerea cererii formulate de pârâta SC C.H. SA şi A.C. privind introducerea în cauză a Statului Român în calitate de chemat în garanţie a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Cererea de chemare în garanţie a Statului Român s-a făcut în considerarea obligaţiei de garanţie instituită în sarcina Statului Român prin art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Dat fiind caracterul special al Legii nr. 221/2009 în raport cu Codul civil pe temeiul căruia s-a formulat acţiunea, există un concurs între legea generală şi legea specială a cărui rezolvare este în favoarea legii speciale, lege adoptată cu finalitatea expres declarată de a despăgubi victimele condamnărilor cu caracter politic şi urmaşii acestora pentru prejudiciile morale şi materiale ce le-au fost cauzate.

2. Respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun s-a făcut, de asemenea, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Prin Legea nr. 221/2009 s-a reglementat o acţiune şi o procedură speciale pentru despăgubirea persoanelor care se referă.

Având în vedere dispoziţiile legii noi, potrivit cărora pentru despăgubiri avându-şi cauza în condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, Statul Român şi-a asumat expres răspunderea, urmărirea celor ce au dobândit de la stat sau entităţi ale statului bunuri preluate de stat prin mijloacele prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu mai este posibilă.

C. Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1.Hotărârea criticată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 C. proc. civ.

1.1 În mod nelegal a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de A.C. în interesul pârâtei SC C.H. SA.

A.C. a formulat cerere de intervenţie în interesul altei părţi - pârâta SC C.H. SA - deşi, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 27 iulie 1995 avea un interes direct, ca parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare menţionat.

1.2. Este inadmisibilă obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului la plata sumei de 11.138.275 lei, respectiv de 2.209.200 lei contravaloare teren, atât faţă de pârâta SC C.H. SA, care nu are calitate procesuala activă în cererea de chemare în garanţie, cât şi faţă de intervenienta A.C., care are calitate de intervenient în interesul altei persoane.

2. Hotărârea criticată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată.

Ca acţiune directă în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., prezenta acţiune este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 din care rezultă că pentru bunurile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 2 decembrie 1989, acţiunea în revendicare nu mai poate fi exercitată dacă bunurile respective fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, în cauză Legea nr. 10/2001.

Pentru toate imobilele care cad sub incidenţa Legii 10/2001, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau măsuri reparatorii, numai în condiţiile acestei legi, acţiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibilă.

În ce priveşte stabilirea şi acordarea despăgubirilor în condiţiile legii, devin incidente şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) capitolul III din Legea nr. 247 din 22 iulie 2005.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai are competenţă legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci propune numai acordarea despăgubirilor instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor -, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

3. Hotărârea criticată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1337 C. civ.

În mod nelegal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie, prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 invocat de pârâtă, Fondul Proprietăţii de Stat (în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), în calitate de vânzător, a înstrăinat către A.C., în calitate de cumpărător, pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la SC C.H. SA, reprezentând 33,25 % din capitalul social.

Rezultă că pârâta SC C.H. SA nu are calitate procesuală activă în cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, faţă de contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni menţionat ea având calitatea de terţ, iar nu de parte contractantă (cumpărător).

4. În raport de dispoziţiile art. 1337 C. civ., cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.H. SA nu este admisibilă deoarece prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 27 iulie 1995 nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate.

Potrivit atribuţiilor pe care le are în domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, reglementate prin OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999 Titlul I şi OUG nr. 23/2004, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, nu activele care aparţin societăţii.

Clauza nr. 6.3 din contract nu poate avea efectele unei veritabile obligaţii contra evicţiunii pentru bunurile imobile ale societăţii, deoarece vânzătorul nu poate garanta mai mult decât legea îi permite. Această clauză contractuală poate fi interpretată în sensul că vânzătorul atestă existenţa dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile aflate în patrimoniul societăţii.

Pe de alta parte, condiţiile angajării răspunderii pentru evicţiune nu sunt îndeplinite deoarece pretenţiile pârâtei SC C.H. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni din 27 iulie 1995.

Este adevărat că, potrivit legislaţiei speciale din domeniul privatizării - art. 32 din OUG nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată şi completată - există o obligaţie în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare de a despăgubi societatea privatizată. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză deoarece obligaţia de plată a despăgubirilor pe care o reglementează actul normativ menţionat vizează cazul în care societăţile comerciale sunt obligate să restituie în natură foştilor proprietari imobilele deţinute. Or, în cauză, imobilul nu a fost restituit în natură, fiind demolat.

De asemenea, în mod nelegal a fost impusă în sarcina Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului plata despăgubirilor faţă de societatea privatizată. La momentul demolării imobilului pentru care se solicită despăgubiri, societatea era integral privatizată. Prin urmare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai deţinea acţiuni la societatea privatizată şi nu mai putea astfel răspunde pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

5. Prejudiciul suferit de pârâta SC C.H. SA trebuie limitat la valoarea stabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de circulaţie", deoarece aceeaşi valoare s-a regăsit şi în capitalul social la data privatizării.

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justa cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii, avută în vedere la data privatizării.

Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate, Înalta Curte reţine următoarele:

A. Recursul formulat de reclamanta M. (S.) M. nu este fondat:

1.1. Este adevărat că, în cauză, construcţia în litigiu a fost demolată de pârâta SC C.H. SA pe parcursul soluţionării litigiului, în baza unei autorizaţii care a fost anulată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 530/ R din 4 septembrie 1997 a Curţii de Apel Braşov.

Conduita pârâtei nu poate fi însă sancţionată, aşa cum susţine recurenta, pe tărâmul abuzului de drept, în considerarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 970 C. civ. şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prevederile art. 970 C.civ reglementează conduita părţilor în executarea convenţiilor, stipulând că acestea trebuie executate cu bună credinţă, iar în cauză nu există raporturi contractuale între reclamanta M. (S.) M., intervenienta Ş.A.S. şi pârâta SC C.H. SA.

Nici dispoziţiile art. 723 C. proc. civ. nu ar putea angaja răspunderea pârâtei SC C.H. SA în sensul celor indicate prin motivele de recurs, conduita abuzivă a pârâtei, indicată de recurentă şi susţinută cu probele administrate, neputând fi circumscrisă „drepturilor procesuale" la care, în mod expres, se referă art. 723 C. proc. civ.

Tot astfel, nu rezultă din conduita pârâtei o exercitare a dreptului în alt scop decât cel economic şi social recunoscut de lege pentru a atrage incidenţa art. 3 din Decretul 31/1954.

În ceea ce priveşte criticile legate de nelegalitatea deciziei recurate reflectată în întinderea obligaţiei de despăgubire recunoscută în favoarea recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta susţine că această obligaţie de despăgubire se întemeiază şi pe ideea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi, în aplicarea strictă a principiilor ce guvernează materia criteriilor privind reparaţia prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte ilicite, la stabilirea despăgubirii trebuie să se aibă în vedere suma de 22.250.830 lei fără TVA (26.478.579 lei cu TVA), cuprinsă în raportul de expertiză întocmit de expert constructor Dubuleac Liliana, în acest fel fiind respectată şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care protejează dreptul de proprietate.

Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, prin cererea înregistrată la data de 16 mai 1994 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta M. (S.) M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SA şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie reclamantei întregul imobil, format din teren în suprafaţă de 1.265,60 mp. şi construcţiile situate în Municipiul Constanţa, B-dul. Regele Ferdinand, care îi aparţin prin moştenire.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 C. civ.

La data de 03 noiembrie 1997, când cauza se afla pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta şi-a precizat acţiunea în ceea ce priveşte construcţia în litigiu în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii imobilului demolat. A arătat că aceasta nu reprezintă o modificare de acţiune, ci o aplicare a prevederilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora poate cere valoarea obiectului „pierit" prin demolarea abuzivă.

Într-adevăr, faptul că imobilul -construcţie nu mai putea fi restituit în natură, urmare a demolării sale pe parcursul soluţionării litigiului, poate fi asimilat „pieirii" bunului, pe care o reglementează art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., atunci când îngăduie ca, şi după prima zi de înfăţişare, să se ceară valoarea obiectului pierdut sau pierit, fără ca aceasta să echivaleze, prin voinţa legiuitorului, cu o modificare de cerere.

Prin voinţa legiuitorului cazul reglementat de art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu constituie o modificare a cererii iniţiale, însă aplicarea acestor dispoziţii legale nu pot duce la schimbarea cauzei acţiunii promovate.

Cauza cererii formulată de reclamantă a constituit-o deţinerea abuzivă a imobilului de către pârâtă şi voinţa de a face ca această deţinere abuzivă să înceteze. După demolarea imobilului, cauza iniţială a acţiunii nu s-a schimbat, s-a modificat numai forma pretenţiei formulate, cea iniţială de restituire în natură fiind înlocuită prin „valoarea obiectului pierit", aşa cum prevede art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Solicitarea reclamantei de a obţine repararea prejudiciului produs prin demolarea imobilului, reflectată în cuantumul despăgubirilor acordate, reprezintă însă o schimbare a cauzei iniţiale, nepermisă din punct de vedere procedural.

Cererea de restituire a unei anumite sume reprezentând prejudiciul produs reclamantei pe tărâm delictual are drept cauză răspunderea civilă delictuală a pârâtei, atrasă de demolarea abuzivă a construcţiei, pe când solicitarea iniţială de restituire a sumei echivalente cu valoarea bunului pierit, avea drept cauză deţinerea abuzivă a imobilului de către pârâtă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile formulate de recurentă sun aceste aspecte.

1.2. Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit principiul conform căruia toate mijloacele de probă au valoare probatorie egală, în măsura în care acestea sunt prevăzute de lege. Aplicarea greşită a acestui principiu rezultă din faptul că instanţa de apel a preferat, fără temei, raportul de expertiză întocmit de ing. Maghiar, încălcând astfel dispoziţiile art. 18 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 156/2002, art. 1203 C. civ., art. 129 alin. (5) şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei recurate care sunt argumentele pentru care a validat raportul de expertiză întocmit de ing. M. Argumentele instanţei au vizat nu numai împrejurarea că acesta este raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă prin tragere la sorţi, ci s-au fundamentat şi pe modul de întocmire al raportului de expertiză. Astfel, Curtea de Apel a constatat că, pentru culegerea tuturor datelor şi informaţiilor legate de corpul vechi al H.C. din Constanţa, expertul a avut în vedere actele şi documentele existente la dosar, printre care şi raportul de expertiză întocmit de expert T.E. în Dosarul nr. 15070/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de expert P.C. în Dosarul nr. 6609/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a avut în vedere coeficienţii de corecţie pozitivi şi negativi şi indicii de actualizare stabiliţi de Institutul de Cercetări în Construcţii şi Economia Construcţiilor şi aplicaţi de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, iar în ceea ce priveşte temeiul reactualizării contravalorii bunului, a avut în vedere, pe lângă Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi Metodologiile specifice de evaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale, legislaţia în vigoare, indicele de inflaţie, datele prezentate de Comisia Naţională pentru Statistică, cursul de schimb leu - dolari S.U.A., informaţiile directe de la institute de proiectare antreprize de construcţii şi furnizori de materiale.

În acest fel nu au fost încălcate drepturile procesuale ale părţilor care au avut posibilitatea ca, în condiţiile art. 18 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 156/2002, să beneficieze de un expert-parte, şi nici prevederile 1203 C.civ şi 129 alin. (5) C. proc. civ. Validarea raportului de expertiză întocmit de ing. Maghiar nu s-a bazat pe o prezumţie de imparţialitate a expertului, instanţa de apel precizând care sunt motivele pentru care a păstrat în ansamblul probator al cauzei acest raport de expertiză. Tot astfel, validarea acestui raport de expertiză, iar nu a celui efectuat de experta Dubuleac Liliana nu poate reprezenta o încălcare a rolului activ al instanţei astfel cum este reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ci a aplicare a dreptului instanţei de a aprecia asupra dovezilor administrate.

Jurisprudenţa Curţii Europene a afirmat, în ceea ce priveşte regimul probelor că admisibilitatea, administrarea şi pertinenţa probelor sunt aspecte lăsate la latitudinea jurisdicţiilor naţionale şi câtă vreme sunt respectate garanţiile procesuale în aceste privinţe, nu poate exista o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

1.3. Prin criticile formulate al acest punct al motivelor de recurs, reclamanta susţine că soluţia dată de instanţa de apel încalcă principiul reparării integrale şi efective a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtei.

Pentru considerentele expuse în analiza primului punct al motivelor de recurs, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul cuantumului sumei stabilite în favoarea reclamantei.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei care vizează conţinutul expertizei Dubuleac prin raportare la prevederile art. 240 - 241 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neînvestind în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului judiciar.

B. Recursul declarat de pârâta SC C.H. SA urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

1. Recurenta susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru respingerea cererii formulate de pârâta SC C.H. SA şi A.C. privind introducerea în cauză a Statului Român în calitate de chemat în garanţie, în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Susţinerea nu este fondată.

De vreme ce cererea de chemare în garanţie este o adevărată acţiune, în lipsa unui text de lege care să îngăduie aceasta, chemarea în garanţie, indiferent de temeiul juridic indicat, nu se poate face pentru prima dată în apel întrucât părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie.

Cum cererea de chemare în garanţie a Statului Român în temeiul art. 5 din Legea 221/2009 a fost formulată de pârâta SC C.H. SA şi A.C. pentru prima dată în faza de judecată a apelului, în mod corect, prin Decizia recurată, Curtea de Apel a respins această cerere ca inadmisibilă.

2. Recurenta critică Decizia instanţei de apel şi pentru greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, arătând că imobilul în cauză a fost confiscat în urma pronunţării unei condamnări cu caracter politic a autorului reclamantei, ceea ce face ca reclamata să aibă deschisă numai calea unei acţiuni întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.

Nici această critică nu poate fi primită.

Prin interpretarea probelor administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin rechiziţie, iar nu prin confiscarea averii ca măsură dispusă prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, prin care autorul reclamantei a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru crimă de înaltă trădare şi la confiscarea averii.

Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din OUG 138/2000.

De aceea, Înalta Curte nu mai poate analiza incidenţa în cauză a Legii 221/2009, fiind stabilit în fapt, în fazele procesuale anterioare, că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea statului în urma unei condamnări circumscrise acestui act normativ.

C. Recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este fondat sub următoarele aspecte:

a. Prin motivele de recurs grupate la punctele 1, 3, 4 şi 5, recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului critică dezlegarea dată de instanţa de apel în privinţa cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie A.C. împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a cererii de intervenţie accesorie a Asociaţiei Contirom în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată în cadrul cererii de chemare în garanţie.

Întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 51 C. proc. civ., art. 1337 C.civ şi art. 88 din OUG nr. 88/1997, aceste critici au vizat: calitatea procesuală activă a pârâtei SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie a recurentei, admisibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie de către intervenientul accesoriu, cuantumul despăgubirilor acordate, posibilitatea obligării recurentei la plata acestora (în condiţiile în care la data demolării imobilului societatea pârâtă era integral privatizată) şi legalitatea stabilirii unei obligaţii în sarcina recurentei (faţă de împrejurarea că nu s-a dispus restituirea bunului în natură, ci sub forma unor despăgubiri, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 27 iulie 1995 nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate).

Analizând cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., acele critici care vizează excepţii ce fac de prisos cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte cererea de chemare în în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului formulată de pârâta SC C.H. SA, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 181 din 11 noiembrie 1994, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a acordat personalitate juridică Asociaţiei Contirom, dispunând înregistrarea asociaţiei în registrul persoanelor juridice.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995, Fondul Proprietăţii de Stat a vândut catre A.C. un număr de 343.162 acţiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 8.579.050.000 lei reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA.

La data de 03 noiembrie 1997, când litigiul se afla pe rolul Tribunalului Buzău, pârâta SC C.H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat (în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului).

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau despăgubiri".

Rezultă că cererea de chemare în garanţie poate fi formulată în cazul drepturilor garantate legal sau convenţional şi ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri. Ea presupune existenţa unui raport juridic între titularul cererii de chemare în garanţie şi chematul în garanţie care să nască în sarcina celui din urmă obligaţia de garanţie sau de despăgubire.

Cauza cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.H. SA a constituit-o contactul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 387/24 iulie 1995, aşa cum în mod expres se arată în conţinutul acestei cereri.

Rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1995, că părţi în actul juridic încheiat au fost Fondul Proprietăţii de Stat (în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) şi A.C.

Prin urmare, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în garanţie - contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 27 iulie 1995 - pârâta SC C.H. SA nu putea fi titular al cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, întrucât nu este parte în actul juridic care a constituit cauza juridică a cererii de chemare în garanţie.

Calitatea procesuală activă, condiţie de exercitare a oricărei acţiuni civile, inclusiv a unei cereri de chemare în garanţie, presupune existenţa unei identităţi între titularul cererii şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

Or, în cauză, pârâta SC C.H. SA a formulat cererea de chemare în garanţie fără să fie titulara dreptului în raportul juridic - contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 27 iulie 1995 - pe care se fundamentează cererea de chemare în garanţie şi nu are, prin urmare, calitate procesuală activă în promovarea unei cereri de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul actului juridic menţionat.

De aceea, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 60 C. proc. civ., Înalta Curte va modifica Decizia recurată în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată de A.C. în interesul pârâtei SC C.H. SA, Înalta Curte reţine următoarele:

La data de 16 februarie 1999, pe parcursul derulării litigiului în faţa Curţii de Apel Ploieşti, A.C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA.

Având în vedere natura juridică a cererii de intervenţie accesorie care face ca terţul să aibă o poziţie procesuală subordonată părţii în folosul căreia a intervenit şi împrejurarea că, în cauză, această cerere de intervenţie accesorie s-a făcut în cadrul unei cereri de chemare în garanţie al cărui titular, pentru considerentele anterior expuse, este lipsit de calitate procesuală activă, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 49 C. proc. civ., Înalta Curte va modifica Decizia recurată în sensul că va respinge cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.C.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului formulată de intervenienta accesorie A.C., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei SC C.H. SA la data de 16 februarie 1999, intervenineta A.C. a solicitat şi admiterea cererii de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat (în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), invocând drept temei al acestei cereri contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 încheiat cu chematul în garanţie.

Potrivit art. 49 C. proc. civ., intervenţia este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărările acesteia.

Spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit.

Prin urmare, natura juridică a intervenţiei accesorii este a unei simple apărări.

Această natură nu permite formularea de către intervenientul accesoriu a unei cereri de chemare în garanţie. Poziţia procesuală a intervenientului accesoriu care nu poate decât ca, prin apărările pe care le face, să sprijine partea în favoarea căreia a intervenit, fără posibilitatea de a invoca un drept propriu, este incompatibilă cu valorificarea unor pretenţii pe calea cererii de chemare în garanţie.

De aceea, reţinând că A.C. în calitate de intervenient accesoriu nu putea formula o cerere de chemare în garanţie, iar pârâta SC C.H. SA nu are, pentru considerentele anterior expuse, calitate procesuală activă în cererea de chemare în garanţie formulată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. pen. raportat la art. 49 şi art. 60 C. proc. civ., va modifica Decizia instanţei de apel în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi înlăturării obligaţiei de plată a sumelor stabilite în sarcina sa prin hotărârea recurată.

Faţă de soluţiile adoptate în baza considerentelor enunţate, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici cuprinse în motivele de recurs şi care vizau legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluţionării pe fond a cererii de chemare în garanţie a recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

b. Prin criticile grupate la punctul 2 al motivelor de recurs, recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului critică Decizia instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 480 C. civ. şi art. 29 din Legea 10/2001, susţinând în esenţă că, după apariţia acestei legi, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu mai este admisibilă şi că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai are competenţă legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune instituţiei competente acordarea despăgubirilor.

Înalta Curte nu va mai analiza aceste critici, apreciind că recurenta, faţă de dezlegările date anterior în privinţa celorlalte motive de recurs formulate, nu mai are interes în susţinerea lor.

Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului în cererea principală a fost respinsă de instanţa de apel cu motivarea că aceasta nu are calitate de pârâtă în acţiunea formulată de reclamanta M. (S.) M. şi intervenienta Ş.A.S. Această dezlegare a intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiect al criticilor formulate în căile de atac promovate.

Pe de altă parte, pentru considerentele arătate anterior, Înalta Curte a apreciat ca fondat recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului sub aspectul cererii de chemare în garanţie şi a modificat Decizia recurată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a înlăturării obligaţiei sale de plată a sumelor de bani stabilite de instanţa de apel.

În consecinţă, în sarcina recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai subzistă nici o obligaţie legată de raportul juridic dedus judecăţii în cauza de faţă.

De aceea, recurenta nu mai justifică nici un interes în verificarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva admisibilităţii cererii principale sau a aplicării în cauză a prevederilor art. 29 din Legea 10/2001, pretenţiile reclamantei şi ale pârâtei nefiind satisfăcute prin hotărârea pronunţată, astfel cum a fost reformată în calea de atac a recursului, prin stabilirea unor obligaţii în sarcina recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta M. (S.) M. şi pârâta SC C.H. SA şi va admite recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte Decizia recurată în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, va respinge cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.C.P.A.S., va respinge cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi va înlătura obligarea acesteia la plata sumelor stabilite în sarcina sa prin Decizia recurată, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M. (S.) M. şi pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 263 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Modifică în parte Decizia recurată în sensul că:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Respinge cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.C.P.A.S.

Respinge cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi înlătură obligarea acesteia la plata sumelor de 11.138.275 lei, 12.200 lei şi 2.209.200 lei, precum şi obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 500 lei.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 decembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 8575/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 8564/2011. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 8560/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8564/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8566/2011. Civil ICCJ. Decizia nr. 8575/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8577/2011. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8579/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8580/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8582/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs