ICCJ. Decizia nr. 8579/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8579/2011
Dosar nr.35314/3/2009
Şedinţa publică din 6 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 04 septembrie 2009, reclamanţii P.G. şi P.M. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva Dispoziţiei din 28 iulie 2009 prin care a fost soluţionată Notificarea nr. X privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. N.
Prin Sentinţa civilă nr. 1267 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin Dispoziţia din 28 iulie 2009 a Primăriei Municipiului Bucureşti s-a respins notificarea formulată de contestatorii P.G. şi P.M., privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. N., ca nedovedită, motivat de faptul că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, terenul fiind dobândit prin chitanţa din data de 19 mai 1967.
Tribunalul a apreciat că dispoziţia contestată a fost în mod corect emisă. Contestatorii au invocat în dovedirea dreptului lor de proprietate înscrisul sub semnătura privată intitulat „chitanţă" încheiat la data de 20 mai 1967 între G.C. şi G.I., în calitate de vânzători şi P.G. şi P.M., în calitate de cumpărători, cu privire la vânzarea terenului din str. N., în suprafaţă de 200 mp, înscris care nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât nu întruneşte cerinţa formei autentice prevăzută ad validitatem de dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958, în vigoare la data încheierii actului.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că referirea la actele sub semnătură privată, făcută în cuprinsul textului legal, are în vedere acele acte încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, în ipotezele în care nu era necesară forma autentică şi condiţia ca acestea să se coroboreze cu alte înscrisuri.
Or, în cauză, contestatorii se prevalează de un act sub semnătură privată din anul 1967, pentru a cărui încheiere valabilă legea în vigoare la data întocmirii înscrisului prevedea necesitatea formei autentice.
Tribunalul a considerat că, în speţă nu se regăseşte nici ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece contestatorii au invocat drept act doveditor al dreptului lor de proprietate înscrisul sub semnătură privată menţionat mai sus, iar prezumţia de proprietate operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică depunerea la dosar de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe proprie răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, în cauză nefiind făcute asemenea dovezi.
Prin Decizia nr. 26 A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa apelată, a admis în parte contestaţia, a anulat în parte Dispoziţia din 28 iulie 2009, în ceea ce priveşte imobilul construcţie situat în Bucureşti, str. N., a obligat pe intimat să propună acordarea de despăgubiri contestatorilor pentru imobilul-construcţie, situat în Bucureşti, str. N., în condiţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi a menţinut dispoziţia contestată în ceea ce priveşte soluţionarea notificării cu privire la imobilul-teren, situat în Bucureşti, str. N.
Instanţa de apel a reţinut că Notificarea nr. X a privit întregul imobil expropriat, compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţii de 60 mp. Actul invocat de apelanţi ca titlu de proprietate, intitulat „chitanţă" şi încheiat în 1967, are natura unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, aşa încât, în temeiul acestei convenţii, nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul promitentului-vânzător G.C. către promitenţii-cumpărători P.G. şi M.
În schimb, din probele administrate rezultă că apelanţii au intrat în posesia terenului şi ulterior au edificat pe acest teren construcţii în suprafaţă totală de 60 mp, aceste construcţii fiind expropriate prin Decretul nr. 383/1977, la poziţia 244, proprietari ai acestor construcţii figurând apelanţii.
În acelaşi decret şi la aceeaşi poziţie figurează ca proprietari ai terenului de la adresa menţionată G.C. şi G.I., terenul fiind expropriat de la aceştia.
În raport de aceste constatări, Curtea de Apel a considerat că soluţia primei instanţe este corectă în ceea ce priveşte terenul, deoarece prin actul sub semnătură privată reclamanţii nu au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu.
Însă, în privinţa construcţiilor edificate pe acest teren şi care au făcut obiectul exproprierii de la apelanţi, Curtea de Apel a apreciat că apelanţii au avut calitatea de proprietari. Lăsarea apelanţilor în posesia terenului şi lipsa vreunei opoziţii din partea proprietarului terenului la edificarea unor construcţii conduce la concluzia că proprietarii terenului şi-au exprimat tacit acordul pentru constituirea unui drept de superficie în favoarea apelanţilor.
Cum dreptul de superficie este un drept complex în conţinutul căruia intră dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, drept care aparţine unui alt titular decât titularul dreptului de proprietate asupra terenului, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, că apelanţii au fost proprietarii construcţiei.
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi în privinţa terenului, prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu operează în favoarea apelanţilor, întrucât aceştia nu au figurat ca proprietari ai terenului în decretul de expropriere, iar actul intitulat „chitanţă" nu probează dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în schimb prezumţia instituită de acelaşi text legal operează în favoarea apelanţilor în ceea ce priveşte construcţiile edificate pe terenul menţionat, deoarece aceştia au figurat în Decretul nr. 383/1977 ca proprietari ai construcţiilor şi nu s-a făcut nicio probă care să răstoarne prezumţia legala relativă instituită de textul legal menţionat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii P.G. şi P.M. şi pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
Reclamanţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, cu încălcarea voinţei părţilor, în realitate actul sub semnătură privată intitulat „chitanţă" fiind un contract de vânzare-cumpărare în care se stabileşte preţul, faptul că acesta a fost primit de către vânzători, precum şi obligaţii adiacente în sarcina vânzătorilor şi a cumpărătorilor, nicidecum a promitenţilor.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1295 C. civ. şi a art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum şi încălcarea dreptului de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care, prin probele administrate au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului.
Recurenţii Municipiul Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat cele două motive de recurs invocate, aceşti recurenţi susţin că Decizia din apel este nelegală, deoarece trebuia analizată calitatea procesuală pasivă a municipalităţii cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor pentru construcţia demolată. Se mai susţine că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel încât dispoziţia de respingere a notificării a fost corectă şi că instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte găseşte ambele recursuri nefondate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi, se constată că instanţa de apel a calificat corect actul sub semnătură privată intitulat „chitanţă" ca având cel mult efectul unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la teren, în condiţiile în care, fiind încheiat sub imperiul art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care impunea forma autentică în materia vânzării de terenuri, actul este lovit de nulitate ca act de înstrăinare (fiind încheiat cu încălcarea unei cerinţe de formă ad validitatem).
Împrejurarea că în înscrisul sub semnătură privată s-au menţionat elemente ale actului de vânzare-cumpărare (preţul, faptul că acesta a fost plătit şi anumite obligaţii ce revin părţilor contractante) nu transformă actul juridic astfel încheiat în act de vânzare-cumpărare valabil. În consecinţă, nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 1295 C. civ., Înalta Curte constată că acest text legal se referă la contractul de vânzare-cumpărare şi instituie, la alin. (1), ca principiu, caracterul consensual al acestui contract (cu excepţia situaţiei în care legea impune forma solemnă, cum este cazul vânzării terenurilor), iar la alin. (2), principul inopozabilităţii actului faţă de terţi înainte de transcriere.
Aceste dispoziţii nu au legătură cu problema de drept analizată în speţă. Aşa cum s-a arătat anterior, actul juridic invocat de reclamanţi ca titlu de proprietate nu reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, ci cel mult un antecontract care a dat naştere la drepturi şi obligaţii personale (dreptul promitentului cumpărător de a pretinde celeilalte părţi încheierea actului autentic şi obligaţia promitentului vânzător de a transmite proprietatea încheind un act juridic valabil de vânzare-cumpărare). Pe de altă parte, principiul consensualismului în materie de vânzare nu este absolut, una dintre excepţii fiind tocmai cea care vizează înstrăinarea terenurilor prin acte juridice între vii.
Problema inopozabilităţii actului faţă de terţi este cu desăvârşire străină de obiectul prezentei cauze, întrucât ceea ce trebuia dovedit era existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la data exproprierii, nu opozabilitatea dreptului de proprietate faţă de terţi.
Nu se poate reţine afirmaţia recurenţilor reclamanţi, privind încălcarea dreptului de proprietate, deoarece Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei, trebuie că facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun" are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale, aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act administrativ.
Creanţa de restituire este o creanţă sub condiţie atunci când problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare sau administrative promovate. De aceea, la momentul sesizării instanţei interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din primul Protocol (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007).
Instanţa a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, reţinând că prezumţia de proprietate instituită de acest text legal nu poate opera în favoarea reclamanţilor, în ceea ce priveşte terenul, în condiţiile în care, în actul de preluare, figurează ca proprietari G.C. şi G.I., terenul fiind preluat de stat la aceştia.
Recursul declarat de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti este, de asemenea, nefondat.
Calitatea procesuală pasivă a municipalităţii cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor pentru construcţia demolată nu se impunea a fi analizată de instanţă, în condiţiile în care nu s-a solicitat şi nici nu s-a dispus obligarea pârâtei la plata efectivă a despăgubirilor. Prin Decizia din apel pârâta a fost obligată să facă propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, ce vor fi cuantificate şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Critica potrivit căreia instanţa ar fi acordat mai mult decât ar fi putut face unitatea notificată porneşte tot de la înţelegerea greşită a dispozitivului deciziei din apel. Aşa cum s-a reţinut anterior, prin această decizie intimatul a fost obligat să propună acordarea despăgubirilor, nicidecum să le plătească efectiv, obligaţia stabilită de instanţă în sarcina intimatului fiind în acord cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În ceea ce priveşte dovedirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra construcţiei, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că reclamanţii figurează ca proprietari în actul de expropriere şi nu s-a făcut nicio probă contrară prezumţiei instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului intimatului nu se formulează o critică propriu-zisă în raport de cele reţinute de instanţa de apel. Recurentul susţine că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, deoarece actul sub semnătură privată nu întruneşte condiţiile de validitate prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 144/1958. Or, tocmai acest aspect a fost reţinut de instanţa de apel în legătură cu terenul, iar în ceea ce priveşte construcţia, nu s-a reţinut că dovada dreptului de proprietate s-ar fi făcut prin înscrisul sub semnătură privată, ci s-a dat eficienţă prezumţiei de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte constată astfel că intimatul nu formulează o critică în privinţa modului în care instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit dreptul de proprietate asupra construcţiei.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii P.G. şi P.M. şi de pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva Deciziei nr. 26 A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8580/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8577/2011. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
