ICCJ. Decizia nr. 8630/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8630/2011
Dosar nr.736/36/2011
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 4860/212/2008 reclamanta A.G.I. S.A.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul D.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune-interese, ca urmare a încălcării de către pârât a obligaţiilor sale contractuale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are ca obiect de activitate recrutarea forţei de muncă, stabilind contacte cu persoane de înaltă calificare tehnică, în scopul dirijării acestora către mari companii.
În aceste context, în anul 2007 a negociat cu pârâtul recrutarea sa de către o companie străină extractivă de petrol, pârâtul urmând a fi trimis în Quatar pentru funcţia de supervizor electrician. Contrar angajamentului asumat la data de 01 septembrie 2007, pârâtul nu s-a mai prezentat în locaţia angajatorului din Quatar, ceea ce a determinat rezilierea contractului încheiat, precum şi a contractului de servicii încheiat cu angajatorul.
Reclamanta a estimat prejudiciul suferit la suma de 120.000 euro, din care a solicitat doar 10.000 euro, în funcţie de statutul de persoană fizică al pârâtului.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că înscrisul depus în susţinerea acţiunii nu a fost semnat de reprezentanţii societăţii reclamante astfel că, în absenţa acordului de voinţă, acesta nu are valoare de convenţie.
Pe de altă parte, nu poate fi reţinută în sarcina sa neexecutarea obligaţiei contractuale asumate, câtă vreme acest fapt a fost determinat de neexecutarea de către reclamantă a propriilor obligaţii, decurgând din acelaşi contract şi aflate în strânsă legătură.
Prin Sentinţa civilă nr. 2024 din 01 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa.
Instanţa a reţinut că între părţi a fost încheiat un contract de muncă, astfel că în temeiul art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., cauza dedusă judecăţii are natura unui conflict de muncă, a cărui soluţionare este dată de lege în competenţa tribunalului.
După înregistrarea dosarului pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, la termenul din 16 martie 2011, ambele părţi au invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 1586 din 16 martie 2011, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii civile având ca obiect - acţiune în răspundere contractuală, în favoarea Judecătoriei Constanţa.
S-a constatat conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Constanţa pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
Tribunalul a apreciat ca deşi este intitulat "contract de muncă", acordul dintre părţi nu are natura unui contract de muncă ci a unui contract de recrutare de personal iar în funcţie de valoarea litigiului, competenţa aparţine Judecătoriei.
După înregistrarea cauzei la Curtea de Apel Constanţa, părţile nu au mai formulat cereri sau excepţii.
Prin Hotărârea nr. 2/CM/18 iulie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a constatat competenţa materială a Tribunalului Constanţa în soluţionarea cauzei.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că din conţinutul cererii formulată de reclamantă rezultă că aceasta este o societate care are ca obiect de activitate recrutarea forţei de muncă în domeniul tehnic, ingineresc, cu profil de industrie extractivă de petrol.
În această calitate, a acţionat în vederea recrutării de personal care să fie angajat în Quatar, pârâtul fiind una dintre aceste persoane.
În acest context, între părţi a intervenit un contract intitulat "Contract de muncă" prin care se stabileau condiţiile în care urmau a se desfăşura raporturile de muncă ale pârâtului la locul de muncă din Quatar, în cadrul proiectului AKG2.
În contract se stipulează şi calitatea părţilor, reclamanta având calitatea de "angajator" iar pârâtul pe cea de "angajat".
Potrivit art. 10 C. muncii "contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerării denumită salariu".
S-au negociat cu pârâtul toate elementele specifice unui contract de muncă, respectiv: salariul, plata orelor suplimentare, locul de muncă, timpul de lucru, locul de muncă etc.
Acestea sunt elementele pe care instanţa trebuie să le ia în calcul atunci când stabileşte natura litigiului şi nicidecum conduita procesuală a părţilor, deoarece interesează voinţa părţilor la data încheierii contractului şi nu după apariţia conflictului.
Reclamanta nu a făcut dovada unui mandat primit de la firma ce urma să beneficieze de serviciile pârâtului, pentru a încheia în numele acesteia un contract de muncă.
Dealtfel, chiar Tribunalul constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că aceasta ar fi fost împuternicită de firma contractantă, beneficiar final al serviciilor pârâtului, în sensul încheierii unui contract de muncă în numele şi pe seama acestei societăţi, pentru a se aprecia că reclamanta a procedat la semnarea unui astfel de contract în calitate de interpus al adevăratului angajator.
Ori, în condiţiile în care nu a acţionat în calitate de interpus, rezultă că aceasta a acţionat în nume propriu şi a înţeles să încheie acest contract de muncă în baza căruia fiecare parte s-a angajat la anumite prestaţii specifice raporturilor de muncă, nefiind vorba de prestaţii comerciale, aşa cum a concluzionat Tribunalul Constanţa.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanta A.G.I. S.A.R.L. şi pârâtul D.S.
Pârâtul D.S. a criticat hotărârea ca nelegală invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a caracterizat greşit natura litigiului, urmare a interpretării greşite a convenţiei încheiate, aceasta fiind o convenţie pentru recrutare de personal şi nu un contract de muncă.
Reclamanta nu este angajator în accepţiunea C. muncii, iar confuzia a fost determinată de o traducere necorespunzătoare a termenilor convenţiei.
Reclamanta A.G.I. S.A.R.L., a criticat hotărârea invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat de asemenea o greşită interpretare a convenţiei încheiate între părţi, susţinându-se că această convenţie a încheiat-o în calitate de recrutător de forţă de muncă şi nu în calitate de angajator în sensul art. 10 C. muncii.
Prin încheierea acestei convenţii, pârâtul nu a dobândit calitatea de angajator al său, neprestând muncă pentru şi sub autoritatea sa, iar datele înscrise în convenţie privind locul de muncă, timpul de lucru etc., au avut rol de informare.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 10 C. muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei remuneraţii denumită salariu.
Angajatorul poate fi persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.
Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalităţii juridice.
Elementele minime cu privire la care trebuie informat angajatul la momentul încheierii contractului de muncă sunt prevăzute de art. 17 alin. /3) C. muncii.
De esenţa contractului de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru şi sub autoritatea angajatorului şi care are obligaţia de a plăti salariu.
Orice altă convenţie care nu are acest obiect şi care nu cuprinde obligaţii directe de prestare de muncă şi de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă.
Activitatea de mediere şi plasare a forţei de muncă în străinătate se realizează de societăţi comerciale în baza obiectului propriu de activitate, iar contractele încheiate de acestea pentru plasament forţa de muncă, nu constituie contracte de muncă, având natura juridică a unor convenţii civile, competenţa de a soluţiona litigiile privind executarea sau neexecutarea acestora, aparţinând instanţei de drept comun.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se modifica hotărârea în sensul stabilirii competenţei în favoarea Judecătoriei Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta A.G.I. S.A.R.L. şi de pârâtul D.S. împotriva Hotărârii nr. 2 F/CM din 18 iulie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifica hotărârea atacată, în sensul că, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8629/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8625/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
