ICCJ. Decizia nr. 8640/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8640/2011
Dosar nr.3126/62/2010
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 291/S din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul H.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă:
A constatat caracterul politic al condamnării reclamantului, dispusă prin Sentinţa penală 2823/1987, şi a măsurii administrative de strămutare luată împotriva reclamantului.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi strămutare.
Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a participat la revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987 din Braşov. La acea vreme, reclamantul era angajat la Î.A. Braşov.
Prin Sentinţa penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în Şedinţa publică din C.Î.A. Braşov, reclamantul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a liniştii publice prevăzută de art. 321 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, timp de 2 ani plus durata pedepsei, încadrarea în muncă a inculpaţilor condamnaţi, iar după încadrare aceştia să fie daţi în supravegherea colectivelor de muncă pentru a se asigura reeducarea acestora.
În baza acestei sentinţe reclamantul a fost obligat să se mute la Botoşani, unde a fost încadrat în muncă.
Familia reclamantului, respectiv soţia şi copii, au vândut sau au predat apartamentul în care locuiau şi s-au mutat la Botoşani, pentru a fi împreună cu reclamantul.
Modul în care a fost anchetat reclamantul a produs acestuia suferinţe fizice şi psihice, cu urmări asupra stării de sănătate şi în prezent.
Infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu este încadrată de Legea nr. 221/2009 ca având caracter politic de drept, însă este de notorietate faptul că pe data de 15 noiembrie 1987 a avut loc o revoltă împotriva regimului comunist, nu acte de huliganism de natură să tulbure ordinea şi liniştea în cadrul unor secţii ale întreprinderii, aşa cum s-a reţinut în sentinţa de condamnare.
Chiar şi faptul că şedinţa de judecată a avut loc la C.Î.A. duce la concluzia caracterului politic al condamnării, deoarece în această modalitate s-a intenţionat să se atragă atenţia celorlalţi muncitori asupra consecinţelor răzvrătirii împotriva regimului.
Faţă de starea de fapt reţinută şi în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009, instanţa a reţinut caracterul politic al condamnării şi strămutării suferite de reclamant.
Având în vedere pedeapsa aplicată, modalitatea de executare a acesteia precum şi de drepturile acordate reclamantului în baza Deciziei nr. 719/2001 a Direcţiei Muncii şi Solidarităţii Sociale a Judeţului Braşov şi a Hotărârii nr. 6/2008 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi strămutare în cuantum de 8.000 euro.
Prin Decizia nr. 13 Ap din 1 februarie 2011 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât şi a respins cererea de obligare la plata de despăgubiri, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. Textul declarat ca neconstituţional permitea instanţei judecătoreşti să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanei condamnate politic sau care a suferit vreuna din măsurile administrative de aceeaşi natură (art. 1 - 3 din Legea nr. 221/2009).
Conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie". Drept urmare Decizia instanţei constituţionale, sus-menţionată, este obligatorie pentru instanţa judecătorească şi îşi produce efectele indiferent de stadiul procesului, chiar dacă se află în căile de atac.
De asemenea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, text reiterat şi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a expirat, fără ca să intervină acordul normei cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că prevederea în discuţie şi-a încetat efectele şi în consecinţă instanţa judecătorească se află în imposibilitate de a mai hotărî în sensul acordării despăgubirilor morale în temeiul acesteia.
Curtea a reţinut astfel că apelul este fondat, sentinţa primei instanţe fiind schimbată în parte în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului de acordare a daunelor morale. Au fost păstrate din sentinţă numai dispoziţiile prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării şi cele de respingere a pretenţiilor totale, morale şi materiale, care nu au făcut obiect de critică în apel.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului său reclamantul H.A. a susţinut că în mod greşit a reţinut Curtea de Apel că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale se aplică cauzei de faţă.
La data introducerii acţiunii exista un alt cadru legislativ, care recunoştea dreptul său la despăgubiri, Decizia instanţei de contencios constituţional neputând avea efect retroactiv.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de Apel în sensul menţinerii hotărârii primei instanţe.
Pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a criticat menţinerea dispoziţiei primei instanţe privind constatarea caracterului politic al măsurii aplicată reclamantului, susţinând că nu au fost făcute dovezi în acest sens, instanţa de fond extrapolând nepermis dispoziţiile legii speciale la situaţii pe care actul normativ menţionat nu le reglementează.
A solicitat ca instanţa de recurs să se raporteze şi la faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizaţie lunară din partea statului, context în care nu mai este îndreptăţit să beneficieze de o reparaţie suplimentară.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera ca reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normate declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 1 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă; Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.A.
Va fi respins totodată şi recursul pârâtului, întrucât, astfel cum legal a reţinut Curtea de Apel, obiectul criticilor în apel l-a constituit exclusiv dreptul la despăgubiri prin raportare la dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale şi nu caracterul politic al măsurii aplicate reclamantului.
Pe acest context, critica invocată în recurs se vădeşte a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită, cu consecinţa respingerii căii de atac exercitate de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul H.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei nr. 13 din 01 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8637/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8641/2011. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
