ICCJ. Decizia nr. 8622/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8622/2011
Dosar nr.8524/3/2010
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, se constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 988 din data de 09 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, în Dosarul nr. 8524/3/2010, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta M.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la 5.000 euro cu titlu de daune morale către reclamanta M.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 221/2009 măsura dislocării în altă localitate a soţului reclamantei, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, pentru care statul acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit reclamantei în calitate de soţie supravieţuitoare.
În ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, tribunalul a reţinut în primul rând că din actele dosarului nu rezultă că reclamanta sau soţul său ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic mai sus amintite.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere pe de o parte faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic a măsurii administrative luate împotriva soţului reclamantei, reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu, reparaţie care nu este însă suficientă pentru a acoperi suferinţa morală a acestuia.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului - compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului compasiune, confort financiar or îmbogăţire, în detrimentul statului.
Faţă de toate aceste împrejurări, având în vedere gravitatea suferinţelor soţului reclamantei precum şi faptul că acesta nu a mai primit alte despăgubiri, tribunalul a acordat reclamantei în calitate de soţie supravieţuitoare despăgubiri în cuantum de 5.000 euro cu titlu de daune morale.
Prin Decizia nr. 17 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
A fost admis apelul declarat de pârât, sentinţa tribunalului fiind schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile [.. ] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
Totodată, în baza art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of. nr. 807/3.12.2010, „(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, iar dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În cauza de faţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu dispoziţiile Constituţiei, aşadar textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi-a încetat aplicabilitatea.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în Legea specială nr. 221/2009 care să fundamenteze acţiunile promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de daune morale.
Nu se poate reţine alegaţia apelantei reclamante legată de faptul că dacă s-ar ţine seama de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, ar însemna să se recunoască efectele retroactive ale acesteia.
Nu exista o asemănare între neretroactivitatea şi neconstituţionalitatea unei legi.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situaţii intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, aşa cum impun art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., în vreme ce neconstituţionalitatea unei legi vizează conformitatea acesteia cu legea fundamentala la momentul adoptării sale şi intrării în vigoare.
Curtea nu poate acorda despăgubiri în alt temei de drept, pentru ca s-ar schimba cauza acţiunii, iar art. 292 din C. proc. civ. prevede că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă. Cum apelul are efect devolutiv, instanţa de apel poate fi învestită doar în limitele în care a fost învestită prima instanţă.
În ceea ce priveşte eventuala speranţă legitimă oferită de Legea nr. 221/2009, pentru perioada cât a fost în vigoare, ceea ce a însemnat şi pronunţarea hotărârii primei instanţe, un act normativ care încalcă principii constituţionale fundamentale nu poate oferi un bun sau o speranţă legitimă, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională.
Toate Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei invocate au un caracter de recomandare, aşa cum s-a arătat mai sus.
În plus, tipul de discriminare ce ar reieşi din succesiunea în timp a legilor reprezintă doar o inovaţie juridică.
Motivele de apel referitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost cercetate, având în vedere Decizia menţionată a Curţii Constituţionale, nr. 1358/2010, care a suprimat chiar temeiul acordării daunelor.
Împotriva menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut dreptul la acţiune de a solicita despăgubiri, lege aplicabilă în tot cursul procesului ( cauza Blecic c. Croaţiei ).
Deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi aplicate proceselor deja declanşate la momentul publicării lor în M. Of., întrucât s-ar ajunge la situaţia în care s-ar conferi acestora forţă juridică superioară legii ce nu poate nesocoti principiul neretroactivităţii legii, consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În lumina acestor dispoziţii, însăşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile instanţei de contencios constituţional sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost încă deduse judecăţii.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană care garantează dreptul oricărei persoane ca o instanţă să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în cauza dedusă judecăţii, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului său, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Legea reafirmă posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care primează, în conformitate cu prevederile art. 30 din Constituţia României.
Constatarea Curţii Constituţionale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare similară celei cuprinse în alte acte de reparaţie (Decretul-Lege nr. 118/1990), nu împiedică instanţele ca, în aplicarea art. 20 din Constituţie, să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Nerespectând propriile sale decizii, instanţa de contencios constituţional instituie, prin deciziile menţionate, un tratament discriminatoriu între beneficiarii legii speciale de reparaţie, incompatibil cu normele şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Invocând necesitatea respectării actelor internaţionale adoptate în materie, recurenta a susţinut că se impune indemnizarea sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autorităţile vremii, prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcţie reparatorie.
Dreptul subiectiv la reparaţie instituit prin legea specială se însumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţia Europeană, şi impune respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanţia egalităţii normelor recunoscută tuturor participanţilor la procedura juridică.
Or, câtă vreme pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însăşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării litigiului, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, această garanţie poate fi afectată cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este acesta reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană.
În condiţiile constatării unei neconformităţi cu Constituţia, autorităţile statului aveau obligaţia să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, starea sa de pasivitate fiind constant sancţionată de instanţa europeană.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi schimbarea în parte a sentinţei tribunalului în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normate declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 1 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva Deciziei nr. 17 din 07 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8625/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8621/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
