ICCJ. Decizia nr. 8647/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8647/2011
Dosar nr.1912/105/2009
Şedinţa publică din 8 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1912/105/2009 la Tribunalul Prahova, reclamantul R.C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti, prin Primar şi Consiliul local Ploieşti, ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate inexistenta titlului statului şi nevalabilitatea preluării terenului în suprafaţă de 663 mp. situat în Ploieşti, str. M.A., jud. Prahova, de către stat; dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu; încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu consecinţa obligării pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că autorul P.C. a lăsat ca unic moştenitor pe soţia sa, P.C., care, după decesul său, a lăsat ca unic moştenitor pe HG, iar prin Decizia civilă nr. 158/2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă, s-a stabilit că după HG a rămas ca unic moştenitor reclamantul, ca legatar universal, în baza testamentului autentificat nr . X a B.N. P. N.A.
Prin Decizia nr. 1169 din 30 aprilie 1940 au fost împroprietăriţi ofiţerii decoraţi în războiul de întregire a neamului, printre care şi autorul reclamantului, care a primit în proprietate lotul nr. 86, aflat pe poziţia nr. 6 a deciziei, transcrisă în registrul de transcripţiuni sub nr. 2915/1943, iar prin Decizia 27773/1941 a Primăriei Ploieşti s-a întărit împroprietărirea anterioară, justificată prin sistematizare, dându-se denumirea cartierului de „C.O.D.".
S-a arătat, că terenul, în prezent, este liber de construcţii, fiind în suprafaţa de 663 mp., aflat în posesia Municipiului Ploieşti.
Prin urmare, pârâtele nu pot justifica un titlu de proprietate asupra imobilului comparativ cu autorii reclamantului, ce au deţinut în proprietate acest imobil din anul 1940, invocându-se dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a mai arătat, că autorul său a urmat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziţia nr. 3260/2006 a fost respinsă notificarea cu motivarea că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, împotriva acesteia formulând contestaţie, care a fost perimată, datorită încercărilor repetate de a obţine documentaţia cadastrală, din care să reiasă identificarea clară a străzii şi a zonei în care se află situat terenul, astfel că, faţă de aceste acte noi, a formulat, în anul 2008, cerere de completare a dosarului, care a fost respinsă prin dispoziţie a primarului.
În acest sens, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 13, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, s-au invocat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, menţionându-se că pârâtele au refuzat să dea curs cererii completatoare şi au indus în eroare reclamantul cu privire la amplasamentul terenului, prin aceea că au indicat că nu deţin documente cadastrale în acest sens.
Atâta vreme cât terenul se afla în patrimoniul statului, legea specială instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, ce trebuie răsturnată de stat şi nu de proprietarul care nu a pierdut niciodată proprietatea terenului.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 20 şi art. 44 din Constituţie, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Sentinţa civilă nr. 448 din 25 martie 2010, tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.C.N., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti, prin Primar şi Consiliul local Ploieşti; a constatat inexistenţa titlului statului şi nevalabilitatea preluării terenului în suprafaţă de 618 mp., situat în Ploieşti, str. M.A., jud. Prahova, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză topo A.P.; a constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu; a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren situat în Ploieşti, str. M.A., jud. Prahova, şi a respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, din actele administrate în cauză, a rezultat că reclamantul se legitimează ca succesor după autorul HG, care a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând Notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 663 mp., situat în „C.O.D." din Ploieşti, cerere ce a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 3260/2006, împotriva căreia s-a formulat contestaţie, iar prin Sentinţa civilă nr. 1874/2008 a Tribunalului Prahova s-a constatat că a intervenit perimarea.
Imobilul în litigiu a devenit proprietatea autorului reclamantului în baza Deciziei de împroprietărire din 30 aprilie 1940, transcrisă în Registrul de transcripţiuni din 23 septembrie 1943.
Prin raportul de expertiză topo, întocmit în cauză, s-a identificat terenul, amplasamentul şi vecinătăţile şi s-a constatat că este un teren liber de construcţii în suprafaţă de 618 mp.
S-a conchis, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi ale art. 1 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reclamantul a făcut dovada proprietăţii, cât şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire.
Referitor la preluarea de către stat a terenului în litigiu, instanţa a reţinut că, în absenţa unei probe contrare, niciuna dintre pârâte nu a negat faptul preluării imobilului de către stat, aşa încât, în speţă, se poate vorbi de o prezumţie relativă de preluare abuzivă, fără titlu, ce trebuia răsturnată de către pârâte, întrucât proprietarul nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunului, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 16 din 27 ianuarie 2011, Curtea Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Ploieşti, prin Primar, şi Consiliul local al Municipiului Ploieşti, a schimbat sentinţa în tot în sensul că a respins acţiunea reclamantului, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, motivat de împrejurarea că intimatul-reclamant a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, respinsă prin Dispoziţia nr. 8544 din 13 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, împotriva căreia acesta a făcut contestaţie, a cărei perimare a fost constatată de instanţă, a fost reţinută ca neîntemeiată.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţii Unite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie., statuându-se, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că dacă există concurs între legea specială şi legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. În aceste condiţii, având în vedere caracterul obligatoriu al sus-menţionatei decizii şi dat fiind că dreptul de proprietate nu a fost transmis şi nu ar putea fi afectate alte raporturi juridice, s-a concluzionat că acţiunea în revendicare în prezenta cauză este admisibilă.
Motivele de apel potrivit cărora în mod greşit prima instanţă a reţinut că s-a făcut, de către reclamant, dovada dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia în persoana autorului său, deoarece Decizia nr. 11169 din 30 aprilie 1940 a fost anulată prin Decizia nr. 27743 din 4 iulie 1941, iar în aceasta nu este precizată suprafaţa terenului, au fost reţinute ca neîntemeiate, cu motivarea că tribunalul a apreciat, în mod corect, situaţia de fapt, astfel cum reiese din probatoriul administrat, respectiv că reclamantul se legitimează ca succesor după autorul HG, care a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând Notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 663 mp., situat în „C.O.D." din Ploieşti, cerere ce a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 3260/2006, împotriva căreia s-a formulat contestaţie, iar prin Sentinţa civilă nr. 1874/2008 a Tribunalului Prahova s-a constatat că a intervenit perimarea.
Imobilul în litigiu a devenit proprietatea autorului reclamantului în baza Deciziei de împroprietărire din 30 aprilie 1940, transcrisă în Registrul de transcripţiuni din 23 septembrie 1943. Deşi această decizie a fost anulată prin Decizia nr. 27743 din 4 iulie 1941, aceasta din urmă menţionează ca fiind împroprietărit cu lotul nr. X, pe autorul reclamantului, colonelul P.C., lot ce se regăseşte în planul de sistematizare aflat la Primăria Municipiului Ploieşti, din anul 1934, recenzat în anul 1954, terenul fiind identificat, cu amplasament şi vecinătăţi, prin raportul de expertiză topo întocmit în cauză, constatându-se că este în suprafaţă de 618 mp. şi liber de construcţii.
S-a conchis, că reclamantul a făcut dovada proprietăţii şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, însă, în condiţiile în care din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză reiese, fără putinţă de tăgadă, că terenul în litigiu, la data efectuării expertizei, era inclus în suprafaţa Parcului Tineretului, văzând şi dispoziţiile pct. 2 din Anexa nr. III din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ce menţionează parcurile publice ca făcând parte din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, faţă de caracterul inalienabil al acestuia consacrat prin art. 136 alin. (4) din Constituţia României, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Ploieşti, prin Primar, şi Consiliul local al Municipiului Ploieşti, s-a schimbat în tot sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.C.N.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.C.N., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că instanţa de apel, pe o motivare sumară, a admis unul dintre motivele de apel, a considerat că terenul în litigiu „este inclus în Parcul Tineretului" conform susţinerilor raportului de expertiză care doar a identificat terenul, a făcut aplicaţia în cauză a dispoziţiilor art. 2 din Anexa nr. III a Legii nr. 213/1998, a apreciat că bunul are regimul juridic de bun public, fiind inalienabil, drept pentru care a respins în integralitate acţiunea formulată de acesta.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările părţilor, însă, în cauza de faţă, instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia adoptată, cu referire la capătul de cerere privitor la constatarea inexistenţei titlului statului şi a nevalabilităţii preluării terenului în litigiu de către pârâtele din prezenta cauză.
Prin urmare, Decizia recurată este nemotivată, contrar prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea.
Simpla referire generică, fără a se analiza actele depuse în probaţiunea primului capăt de cerere, nu echivalează cu o motivare convingătoare, iar în această situaţie este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage reformarea ei în calea de atac a recursului, sub forma modificării prevăzute de art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
S-a conchis, că, deşi a fost invocat ca şi motiv de apel lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului teren în litigiu, instanţa de apel nu a analizat acest motiv, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate.
În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii recurate prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decurgând din interpretarea şi aplicarea greşită a legii, s-a arătat că, în motivarea admiterii apelului, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu face parte din proprietatea publică, potrivit dispoziţiilor pct. 2 Anexa nr. III din Legea nr. 213/1998, care menţionează că parcurile publice fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, iar faţă de caracterul inalienabil al acestora, consacrat în baza dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţia României, a admis apelul şi a respins acţiunea în integralitate, sub acest motiv de apel.
În dovedirea regimului juridic al terenului, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de expert P.A., raport de expertiză ce a avut ca obiectiv identificarea, măsurarea şi poziţionarea pe schiţa de plan a terenului în litigiu.
Astfel fiind, instanţa de apel a dedus un motiv abstract şi general, în loc să procedeze la constatări de fapt concrete, încălcând în acest fel dispoziţiile art. 4 din C. civ. care prevăd că „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse".
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile capătă regimul juridic de bun care face parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statutului în temeiul unui titlu valabil. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
În fine, alin. (2) şi (3) ale art. 6 consacră, pe de o parte, competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea acţiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violenţă, iar pe de altă parte, recunoaşterea competenţei instanţelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi recunoscută competenţa de a statua în acţiunile de revendicare.
În această problemă Curtea Constituţională s-a pronunţat (prin Decizia nr. 112/1995) în acelaşi sens, hotărând că revine instanţelor judecătoreşti să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii nu a avut loc niciodată.
Or, existenţa faptică a terenului în litigiu inclus în suprafaţa parcului nu scuteşte unitatea intimatei-pârâte de a face dovada că acest bun a intrat în mod legal în proprietatea sa.
De altfel, Curtea Constituţionala a reţinut, prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în M. Of. nr. 448/24.11.1998, că „simpla apartenenţă a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar şi, cu atât mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent".
Raportul de expertiză specialitatea topografie, pe baza căruia instanţa de apel şi-a format convingerea, precizează că terenul solicitat era inclus în suprafaţa Parcului Tineretului, ca şi sistematizare a zonei şi nu statuează situaţia sa juridică din punct de vedere al proprietarului, respectiv dacă face parte din proprietatea publică sau privată, ci numai cine administrează actual acest teren, format, conform expertizei, din o porţiune cu destinaţie parcare şi, adiacent, o porţiune spaţiu verde.
Din actele în probaţiune administrate în cauză şi neanalizate de către instanţa de apel, reiese faptul că terenul în litigiu nu a intrat legal în proprietatea statului, fiind preluat abuziv, şi anume: adresa nr. 848 din 29 martie 1940 a Serviciului Arhitectură a Primăriei Municipiului Ploieşti; Deciziunea nr. 11104 a Primăriei Oraşului Ploieşti din 29 martie 1940; Deciziunea nr. 11169 a Primăriei Oraşului Ploieşti din 30 martie 1940; adresa nr. 45511 a Primarului Municipiului Ploieşti către şeful serviciului de Comunicaţii, din data de 31 decembrie 1940; Deciziunea nr. 27743 a Primăriei Municipiului Ploieşti din data de 4 iulie 1941; transcrierea la nr. 2915 în Registrul Transcriere al Tribunalului Prahova şi Vol. nr. 7/1943 din data de 23 septembrie 1943, făcută ca urmare a Cererii cu nr. 24665/1943 formulată de către colonel P.C. pentru intrare în legalitate; copia xerox conform cu originalul, aflată la Primăria Municipiului Ploieşti din anul 1934, recenzată în 1954 „Scara 1:500" a planului terenului solicitat, care, având trecut pe el numele P.S.C., precizează că terenul se află în str. M.A.
Prin urmare, aceste documente precizează faptul că Primăria Municipiului Ploieşti a dispus împroprietărirea colonel P.C., în calitate de ofiţer decorat de război, cu lotul nr. 86, din „C.O.D.", deci a pierdut proprietatea terenului la momentul transferului acestuia către persoanele împroprietărite. Din Transcrierea nr. 2915 în Registrul Transcriere al Tribunalului Prahova şi Vol nr. 7/1943, rezultă că împroprietărirea efectivă a fost făcută în baza Deciziei nr. 11169 a Primăriei Oraşului Ploieşti din 30 martie 1940, şi, în consecinţă, terenul atribuit în anul 1940 colonelului P.C., în conformitate cu dispoziţiile Legii din 1 Aprilie 1936, publicată în M. Of. nr. 103/1936, a fost primit ca recompensă naţională a ofiţerilor decoraţi în „Războiul de întregire a Ţării" cu ordinele „Virtutea Militară", în prezent fiind liber de construcţii şi poate fi înstrăinat, vândut sau donat de colonel P.C., deoarece exista o interdicţie legală de înstrăinare menţionată în mod expres în actele de împroprietărire.
S-a mai arătat, că intimatele-pârâte nu au demonstrat nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor din Anexa nr. 1 a Legii nr. 213/1998, privind lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv pct. I privitor la domeniul public al statului, care menţionează că domeniul public este alcătuit din „ terenuri care au aparţinut domeniului public înainte de 6 martie 1945", ţinând cont de faptul că anterior datei de 6 martie 1945 au pierdut proprietatea terenului.
S-a conchis, că intimatele-pârâte nu au arătat modalitatea de trecere a terenului în domeniul public, pentru a se verifica respectarea Legii nr. 213/1998, nu au menţionat actul ce a stat la baza atestării terenului ca fiind domeniul public şi s-au limitat numai la a evoca apartenenţa acestuia la Parcul Tineretului.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
În speţă, recurentul-reclamant invocă, nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv nemotivarea acesteia, care prevăd că „hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În speţă, reclamantul, deşi invocă aceste dispoziţii legale, arată că „simpla referire generică", fără a se analiza actele depuse în probaţiunea primului capăt de cerere, nu echivalează cu o motivare convingătoare, iar când face trimitere la „primul capăt de cerere", aşa cum rezultă din dezvoltarea criticilor formulate, se referă la faptul că, deşi s-a invocat ca motiv de apel lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a terenului în litigiu, instanţa nu a analizat acest motiv de apel, ceea ce ar atrage nelegalitatea hotărârii recurate.
Dacă se are în vedere lipsa motivării sentinţei instanţei de fond, aşa cum susţine reclamantul, cu privire la capătul de cerere privitor la constatarea inexistenţei titlului statului şi a nevalabilităţii preluării terenului în litigiu de către pârâtele din prezenta cauză, se constată că aceste critici nu pot fi primite şi analizate, întrucât împotriva hotărârii primei instanţe reclamantul nu a declarat recurs, astfel că nu poate, prin omisiunea căii de atac a apelului, să se exercite împotriva hotărârii primei instanţe, pentru nepronunţarea asupra unui capăt de cerere, direct calea de atac a recursului, fără a se încălca principiul non omisso medio, sancţiunea fiind aceea a neprimirii şi analizării acestei critici.
Însă, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia nelegal instanţa de apel, faţă de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a respins motivul de apel privind lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu, se constată că este nefondată, întrucât, în apelul declarat de pârâte susţinerea potrivit căreia „nu s-a dovedit trecerea abuzivă în proprietatea statului a terenului notificat" nu s-a constituit în motiv de apel, ci în argument în susţinerea celui de-al doilea motiv de apel formulat de pârâţi, privind greşita admitere a acţiunii în revendicare de către prima instanţă, iar instanţa nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat în susţinerea unui motiv de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă pârâtele ar fi formulat un motiv de apel separat în acest sens, faptul că instanţa de apel nu l-ar fi analizat ar fi deschis calea controlului judiciar pe calea recursului pe acest aspect numai acestora nu şi intimatului-reclamant.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia Decizia nu a fost motivată, ceea ce atrage nelegalitatea acesteia şi imposibilitatea exercitării controlului judiciar pe calea recursului, se constată că este nefondată, deoarece hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe care se întemeiază, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.
De aceea, motivul de recurs formulat de recurentul-reclamant întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins în consecinţă.
Şi motivul de recurs întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulat de recurentul-reclamant, privind greşita soluţionare a capătului de cerere în revendicare, este, de asemenea, nefondat, însă pentru cele ce succed:
Reclamantul se află în situaţia de a fi iniţiat acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului teren în suprafaţă de 663 mp. situat în Ploieşti, str. M.A., jud. Prahova., care a fost preluat de stat abuziv şi care în prezent se află în domeniul public al Municipiului Ploieşti, fiind inclus în „Parcul Tineretului", iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.
Anterior formulării prezentei acţiuni, autorul reclamantului, HG, a formulat Notificarea nr. 747 din 10 august 2011, în temeiul legii speciale, Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu, notificare ce a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 3260/2006, împotriva căreia s-a formulat contestaţie în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin Sentinţa civilă nr. 1874/2008 a Tribunalului Prahova, s-a constatat că a intervenit perimarea acesteia, fără a fi întreprins vreun demers pe calea dreptului comun pentru restituirea imobilului.
În ceea ce priveşte examinarea valabilităţii titlului statului supra imobilului în litigiu, se constată că este permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii cestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea şi evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipostaze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau autorului recurentului-reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv nu numai să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", pentru imobilul în litigiu.
În speţă, recurentul reclamant a invocat ca temei al cererii sale dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogani, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Or, deşi se constată că instanţa de apel greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe dreptul comun, faţă de cele expuse şi a soluţionat cauza pe fond, pentru a nu i se înrăutăţi părţii situaţia în propria cale de atac, potrivit art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de control judiciar va analiza şi fondul raportului juridic litigios, aşa cum a procedat instanţa de apel, şi va constata că soluţia de respingere a cererii de revendicare formulate de reclamant este legală, dar pentru următoarele considerente:
Astfel, prin aceeaşi decizie în interesul legii, s-a reţinut că, în cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate, această prioritate putând fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de apel pentru aceea că greşit s-a reţinut că nu s-a invocat neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată a susţinut constant că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate al autorului său prin măsura preluării abuzive a imobilului în litigiu.
Din această critică, Înalta Curte constată că recurentul tinde să afirme neconcordanţe între cele două reglementări (naţională şi europeană) în privinţa proiecţiei şi garanţiilor dreptului de proprietate al autorului său, al cărui moştenitor este, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant, se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de „bunuri (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, parag. 83, constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaş din 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26.01.2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002.
În speţă, reclamantul a introdus în faţa instanţelor o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului şi a contestat valabilitatea privării de proprietate a autorului său înfăptuită de către autorităţi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, argumentând în principal prin faptul că măsura contravine Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi legilor în vigoare la data preluării.
Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun" a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 şi intrarea în vigoare a Convenţiei la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la circumstanţele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform Deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII).
În aceste condiţii, se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei, imputabilă autorităţilor române şi susceptibilă de a-şi exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunţe (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, parag. 85).
Ca urmare a preluării imobilului de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, nici autorul reclamantului şi nici reclamantul, în calitatea sa de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, şi, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii.
Tot în cauza Constandache instanţa de contencios european, evaluând cererea în circumstanţe similare celei din speţă, a apreciat că nu s-a adus nicio atingere „bunurilor reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol, respingând-o pentru incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. (3), în aplicarea art. 35 alin. (4).
În consecinţă, Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare formulată de reclamant, ca acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal, a fost respinsă de instanţa de apel, însă pentru că recurentul nu este titularul unui „bun" ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza căreia să poată pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, nefiind suficient, sub acest aspect, faptul că reclamantul a făcut dovada proprietăţii şi a calităţii de persoană îndreptăţită, pentru a dovedi că deţine „un bun" actual cu privire la imobilul în litigiu, câtă vreme acesta se legitimează doar cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, şi nu cu o hotărâre judecătorească irevocabilă cu efect retroactiv, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul autorilor reclamantului.
În speţă, se constată că premisa admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa autorului recurentului care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, a cărei ineficienţă nu este în măsură să o invoce, având în vedere faptul că deşi a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei emisă în temeiul acestui act normativ, cererea în justiţie s-a perimat, având în vede şi raţionamentul Curţii Europene din cauza Faimblat.
Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizând greşita apreciere a probatoriului administrat sau neanalizarea probelor administrate, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei atacate şi nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs privind nelegalitatea, strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.C.N. împotriva Deciziei nr. 16 din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8661/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8646/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
