ICCJ. Decizia nr. 1040/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1040/2012
Dosar nr.1145/115/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 258 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 915 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în contradictoriu cu reclamanta U.D.(născută C.) şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamanta U.D. (născută C.) împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 1145/115/2010, reclamanta U.D.(născută C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale în baza art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de ea şi de soţul ei, în prezent decedat, prin măsura administrativă cu caracter politic constând în dislocarea şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 au fost ridicaţi de la domiciliu şi deportaţi în localitatea Feteşti. În perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, după ce au fost siliţi să-şi părăsească gospodăria, au dus un trai mizer, în condiţii inumane, cu un copil de doar un an, iar la întoarcere au găsit casa răvăşită, bunurile fiind confiscate.
Prin sentinţa civilă nr. 915 din 25 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 1145/115/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să-i plătească suma de 50.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale. A obligat pârâtul şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei.
Prin încheierea din 29 iunie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1145/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a îndreptat din oficiu eroarea materială din dispozitivul sentinţei civile nr. 915 din 25 mai 2010, în sensul că a obligat pârâtul la 1000 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamantă, în loc de 10.000 lei, cum din eroare s-a menţionat.
În considerentele sentinţei, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că reclamanta, soţul acesteia şi întreaga familie au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea acestora şi stabilirea de domiciliul obligatoriu în localitatea Feteşti din Câmpia Bărăganului, măsură luată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/195, aflându-se în situaţia prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin această măsură i-au fost cauzate atât reclamantei, cât şi familiei sale prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, arătând că reclamanta şi soţul acesteia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, situaţie în care nu se încadrează în Legea nr. 221/2009 şi, prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
De asemenea, s-a arătat că drepturile prevăzute şi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu.
Au fost aduse critici şi cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, care sunt nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.
Reclamanta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că are dreptul la despăgubiri morale, iar Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată retroactiv cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia.
La termenul de judecată din 16 februarie 2011, din oficiu,în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţie, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamanţilor, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dată de la care Decizia devine obligatorie pentru instanţe.
În aceste condiţii, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta U.D. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic.
Atât din titlul Legii nr. 221/2009, cât şi din întregul conţinut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice. Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Faţă de cele reţinute anterior, nu au prezentat nicio relevanţă şi nu s-a mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta U.D., criticând-o pentru următoarele motive:
În principal, motivarea instanţei de apel se bazează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) din L 221/2009.
1. Aceasta decizie nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabila doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte la data la care a promovat cererea de chemare în judecata, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată , astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie sa fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este si jurisprudenţa CEDO.
2. La data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale avea deja sentinţa civilă nr. 915/2010, prin care i se acorda o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit din deportarea sa şi a soţului său, aşa că avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană.
3. A considera ca Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă si cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecata a pronunţat o hotărâre definitiva sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Se încalcă principiul egalităţii in drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeana şi anume dreptul la nediscriminare.
La fel este şi articolul 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei.
În acelaşi timp, intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru ia dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate i poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M.Of., în considerarea, în esenţă, a următoarelor argumente:
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa Europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".
Or, situaţia în speţă vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.
Noţiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenţei instanţei Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă,” iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în M.Of., potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., şi cum reclamanta nu deţinea o hotărâre definitivă prin care să i recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, Decizia instanţei de apel a fost dată cu respectarea legii, ceea ce face să nu fie fondate criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.D. împotriva deciziei civile nr. 258 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3750/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 300/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
