ICCJ. Decizia nr. 3750/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3750/2012
Dosar nr. 1242/36/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 225 din 06 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei civile nr. 270/C din 23 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 882/118/2008, formulată de revizuienţii D.N., P.E. şi D.R.C., în contradictoriu cu intimata SC C.A.M.N.P. SA.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat că, prin decizia a cărei revizuire se solicită, analizând criticile de nelegalitate şi de netemeinicie din apelul reclamanţilor, după ce le-a înlăturat pe cele vizând calificarea modalităţii de preluare a imobilului ca fiind abuzivă, Curtea de apel a observat că apelanţii-reclamanţi nu au contestat, în niciun fel, imposibilitatea restituirii în natură motivat de ocuparea integrală a terenului de construcţia societăţii pârâte, astfel că, în mod corect, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.
În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor, instanţa care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii a considerat că, în mod neîntemeiat, au apreciat apelanţii reclamanţi că în evaluarea imobilului imposibil de restituit în natură trebuie aplicate standardele mai favorabile ale anului precedent (iar nu cele care implică şi efectele recesiunii economice actuale) şi elaborarea unei lucrări care să nu ţină seama de actuala valoare a terenului în litigiu.
Astfel cum a fost motivată decizia contestată, ca urmare a imperativului analizării doar a criticilor apelanţilor, revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiată.
S-a constatat că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, revizuienţii urmăresc parţial şi obţinerea unei alte prestaţii a pârâţilor decât cea care a făcut obiectul apelului, respectiv restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 400 m.p. situat în Mangalia.
Astfel, această cerere nu poate fi analizată pe fond deoarece, în temeiul art. 327 alin. (1) C. proc. civ., referitor la situaţia concretă de netemeinicie pe care se bazează calea de atac, instanţa de retractare va avea de schimbat hotărârea atacată doar în limitele obiective ale învestirii iniţiale, şi nu în baza noilor pretenţii din revizuire.
Deşi revizuirea se bazează pe o serie de documente invocate în calea de atac, niciunul dintre acestea nu corespunde exigenţelor conţinute implicit de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care cere ca înscrisul să fie nou (să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată), în sensul să nu fi fost folosit în acest proces pentru că fost reţinut de partea potrivnică sau dintr-o cauză de împiedicare mai presus de voinţa părţii şi, în special, înscrisul să fie determinant în sensul că, dacă ar fi fost constatat de instanţă, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
Or, înscrisurile amintite putea fi prezentate oricând instanţelor care au analizat cauza; mai mult, după cum reiese din decizia supusă revizuirii, Curtea şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului (cheltuielile de judecată fiind în afara raportului litigios) pe analiza unor dispoziţii legale care reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor care trebuie acordate după constatarea imposibilităţii restituirii în natură.
Astfel, deşi în cererea introductivă reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului, după ce, prin sentinţa civilă nr. 231/2009, a Tribunalului Constanţa au constatat că bunul nu poate fi restituit în materialitatea sa, recunoscând notificanţilor dreptul de a obţine despăgubiri în temeiul legii speciale, reclamanţii nu au contestat concluzia referitoare la imposibilitatea restituirii în natură.
Din această perspectivă, Curtea a făcut o corectă aplicare a caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, respectiv provocarea unei noi judecăţi în fond cu privire la problemele de fapt, dar şi cele de drept, cu posibilitatea readministrării probelor de la prima instanţă şi administrarea oricăror probe noi.
Referitor la obiect, instanţa este ţinută de obligaţia de a se pronunţa doar cu privire la ceea ce s-a cerut [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], neputând să depăşească limitele cererii reclamantului.
Deoarece şi în această etapă procesul este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu poate proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant.
Hotărârea primei instanţe poate fi atacată doar cu privire la soluţionarea unor capete de cerere sau referitor la anumite părţi din proces, astfel că, atunci când există un apel parţial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel nu poate modifica sub aspecte sau efecte părţile pentru care nu s-a făcut apel.
Or, în această situaţie se găseşte statuarea Tribunalului, care a preluat din concluziile raportului de expertiză, referitoare la ocuparea terenului de construcţii ale pârâtei, pârâtă care a devenit proprietarul imobilului în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1997.
Cum această dispoziţie, pe care doar reclamanţii aveau interes să o conteste, a intrat în autoritate de lucru judecat prin neapelare, nicio instanţă, chiar învestită cu o cale de atac extraordinară nu o mai poate modifica.
Deşi revizuirea are drept scop îndepărtarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărâre definitivă (concluzie, oricum, eronată din perspectiva motivelor de revizuire conţinute de art. 322 pct. 4, pct. 7 sau pct. 8), trebuie ca această greşită determinare a împrejurărilor faptice ale speţei să nu se datoreze revizuientului.
Concluzia - incidentă şi din aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudem alegam - reiese din analiza motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Textele condiţionează admiterea căii extraordinare de atac de incidenţa unei „împrejurări mai presus de voinţa sa”; de aceea, nu îi este deschisă revizuirea părţii care, cu intenţie sau din ignoranţă, a permis stabilirea unei situaţii de fapt pe care ulterior să o considere netemeinică.
În aceeaşi situaţie se găsesc şi reclamanţii care au solicitat retractarea unei decizii din apel [pentru că, prin admiterea în parte a apelului, sentinţa tribunalului nu mai putea fi atacată din punctul de vedere al art. 322 alin. (1) C. proc. civ.] deşi nu au contestat netemeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva imposibilităţii restituirii în natură - ba mai mult au considerat soluţia despăgubirilor mai acceptabilă, nemulţumiţi fiind doar de cuantumul reparaţiilor echivalente care le-ar putea primi.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, revizuenţii D.N., P.E. şi D.R.C., susţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa de revizuire a constatat în mod eronat că revizuenţii nu ar fi contestat prin intermediul cererii de apel şi modul de soluţionare de către instanţa de fond a cererii de restituire în natură, prin respingerea acesteia ca neîntemeiată, aceştia formulând, în acelaşi timp, şi critici pe aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Este evidentă poziţia părtinitoare a instanţei, chiar refractară faţă de drepturile reclamanţilor, în calitate de vechi proprietari ai terenului, de a cere şi obţine restituirea în natură a terenului ce a aparţinut familiei lor şi care a fost preluat samavolnic de către un regim abuziv, iar în prezent este deţinut prin mijloace ilegale şi prin abuz de putere.
Instanţa de revizuire îşi arogă în mod ilegal dreptul de a stabili care este voinţa reclamanţilor în ceea ce priveşte restituirea în natură sau plata despăgubirilor, omiţând faptul că, atât în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cât şi în faţa instanţei de judecată, în fond, apel şi recurs, aceştia au solicitat restituirea în natură a terenului, conform principiului general de drept aplicabil şi Constituţiei României şi numai în mod subsidiar plata de despăgubiri.
Faptul că nu s-a evidenţiat în mod separat şi expres invocarea motivului de apel cu privire la restituirea în natură, nu înseamnă că acesta nu a fost invocat, instanţa de apel având obligaţia de a-l identifica, iar în cazul în care considera necesar, să solicite precizări din partea apelanţilor. Or, în cererea de apel, s-a arătat că extinderea construcţiei executate de către intimata SC C.A.M.N.P. SA pe terenul apelanţilor nu a fost autorizată, autorizaţia de construire din 28 iunie 1993 referindu-se la alte lucrări efectuate asupra corpului vechi al hotelului S. (actual P.) preluat de la SC M. SA.
Recurenţii-revizuenţi au mai susţinut că doar restituirea în natură ar putea reprezenta o justă şi reală reparaţie pentru foştii proprietari, deoarece acordarea despăgubirilor nu se concretizează decât în promisiuni de plată mereu amânate (invocând, în acest sens, cauzele Katz împotriva României, Gingis împotriva României).
Prin cererea de recurs, au fost criticate, totodată, aprecierile instanţei de apel referitoare la îndeplinirea dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce priveşte înscrisul pe care se întemeiază cererea de revizuire, respectiv anexa 2 din cadrul documentaţiei asupra dreptului de proprietate al terenului aparţinând SC M. SA.
S-a susţinut că s-a omis aspectul coroborării existenţei înscrisului la momentul judecării pricinii cu reţinerea acestuia de către partea potrivnică, aceste două condiţii cerute de pct. 5 din art. 322 fiind îndeplinite, având în vedere că înscrisul prezentat face parte din documentaţia asupra dreptului de proprietate, preluată de către intimata SC C.A.M.N.P. SA de la fostul proprietar, SC M. SA.
Acest înscris a fost în mod intenţionat ascuns de către intimată, pentru a menţine situaţia neclară asupra întinderii terenului, a limitelor acestuia şi a încadrării în suprafaţa deţinută în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 octombrie 1997.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Cerinţele de admisibilitate prevăzute ori deduse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pe temeiul cărora s-a solicitat în cauză revizuirea deciziei nr. 270 din 23 noiembrie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, presupun invocarea unui înscris doveditor nou, cu caracter determinant, care să fi existat la data pronunţării hotărârii şi să nu fi putut fi înfăţişat în proces fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Cerinţele menţionate trebuie întrunite cumulativ, astfel încât este suficientă neîndeplinirea uneia dintre ele pentru respingerea cererii de revizuire.
Instanţa de revizuire a constatat în cauză că nu sunt îndeplinite două dintre condiţiile anterior enumerate, respectiv caracterul determinant al înscrisului pretins nou şi imposibilitatea depunerii în procesul de fond a înscrisului, din motivele expres indicate de legiuitor.
Aceste aprecieri sunt legale, pentru considerente ce urmează a fi expuse şi, cu toate că după cum s-a arătat, în argumentarea soluţiei de respingere a cererii de revizuire, ar fi fost suficientă demonstrarea neîndeplinirii uneia dintre cerinţele cumulativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., pentru a răspunde tuturor motivelor de recurs, se va face referire, prin prezenta decizie, la ambele condiţii analizate prin hotărârea recurată.
În acest context, se constată, în primul rând, că înscrisul pretins nou nu a fost reţinut de partea adversă, ca impediment pentru înfăţişarea acestuia în procesul finalizat prin decizia atacată. Simplul fapt că partea adversă s-a aflat ori se presupune că se afla în posesia înscrisului nu înseamnă că l-a reţinut cu rea-credinţă sau l-a ascuns, astfel cum susţin revizuenţii, pentru a împiedica depunerea sa la dosarul cauzei.
Înscrisul reprezintă o anexă a certificatului de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu emis intimatei în baza H.G. nr. 834/1991, certificat despre revizuenţii aveau cunoştinţă la începutul procesului, regăsindu-se în documentaţia care a stat la baza respingerii de către intimată a notificării formulate de către revizuenţi în temeiul Legii nr. 10/2001. Mai mult, revizuenţii au solicitat, într-un proces anterior, chiar constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 octombrie 1997, în contradictoriu cu intimata din cauză şi autoarea acesteia, SC M. SA, pe numele căreia a fost emis respectivul act constatator al dreptului de proprietate (Dosarul nr. 1629/1998 al Judecătoriei Mangalia, finalizat în anul 2002, după cum rezultă din dosarele ataşate).
Ca atare, existenţa înscrisului anexă la certificatul constatator al dreptului de proprietate putea fi cunoscută cu uşurinţă de către revizuenţi, iar aceştia îl puteau procura prin minime diligenţe, oricând, pe parcursul procesului de fond, în urma unor demersuri similare celor prin care revizuenţii pretind că au intrat în posesia înscrisului, adică, printr-o solicitare adresată proprietarului terenului, SC M. SA, şi chiar anterior iniţierii procesului, dată fiind derularea procesului anterior, între revizuenţi şi proprietarul terenului.
De asemenea, revizuenţii ar fi putut solicita înfăţişarea înscrisului prin intermediul instanţei de judecată, pe temeiul dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., invocând deţinerea înscrisului de către partea adversă ori al prevederilor art. 175 C. proc. civ., înscrisul aflându-se în mod cert în posesia unui terţ faţă de contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, respectiv beneficiarul certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 octombrie 1997, SC M. SA.
Pe de altă parte, până în anul 2009, când ar fi intervenit vânzarea terenului către intimata din cauză, astfel cum susţin revizuenţii, nu se poate prezuma că intimata ar fi deţinut înscrisul pe care se întemeiază cererea de revizuire şi chiar dacă l-ar fi deţinut, nu se poate considera că au împiedicat depunerea acestuia la dosar, cât timp revizuenţii aveau posibilitatea concretă de a cunoaşte atât existenţa acestuia, cât şi conţinutul său şi aveau la îndemână, totodată, mijloace procesuale adecvate pentru înfăţişarea înscrisului.
Or, neefectuarea acestor demersuri conturează o atitudine culpabilă a părţii în procurarea pretinselor mijloace de probă, în scopul susţinerii unei apărări apreciate de sine drept eficiente, fiind exclusă ipoteza reţinerii înscrisului de către partea adversă (revizuenţii nu au invocat că ar fi existat o împrejurare obiectivă, mai presus de voinţa lor, care să-i fi împiedicat să înfăţişeze documentele în discuţie instanţei care a pronunţat decizia atacată în cauză).
În al doilea rând, se constată că, în mod corect, prin decizia recurată s-a apreciat că, prin invocarea înscrisului în discuţie, revizuenţii tind la obţinerea altor măsuri reparatorii decât cele vizate de cererea de apel, respectiv restituirea în natură a terenului, în loc de măsuri reparatorii în echivalent, cerere în limitele căreia au fost cercetate temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe.
Prin această apreciere, Curtea de apel a constatat, astfel, în mod corect, că înscrisul pe care se întemeiază cererea de revizuire nu are caracter determinant, din moment ce evaluarea sa ca mijloc de probă nu ar putea conduce la o altă soluţie asupra apelului, date fiind limitele judecării căii ordinare de atac, fixate prin cererea de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 231 din 23 februarie 2009 a Tribunalului Constanţa a fost admisă contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, respingându-se cererea de restituire în natură formulată de reclamanţi, s-a recunoscut dreptul acestora la despăgubiri calculate la standardele intenţionale de evaluare.
Prin decizia nr. 270 din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor (revizuenţii din cauză), în considerente reţinându-se că prin motivele de apel nu s-au formulat critici împotriva respingerii cererii privind restituirea în natură, ci exclusiv legate de modul de calcul al despăgubirilor, precum şi de caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat.
În cadrul creat prin prezenta cerere de revizuire, nu poate fi cenzurată aprecierea respectivei instanţe de apel privind limitele învestirii sale prin cererea de apel, întrucât instanţa care soluţionează calea de atac de retractare a revizuirii nu exercită un control de legalitate a deciziei. Susţinerile relative la nerespectarea limitelor învestirii, în raport de prevederile art. 295 C. proc. civ., ar fi trebuit formulate exclusiv prin recursul împotriva deciziei date în apel.
Instanţa de revizuire, în contextul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este abilitată să cerceteze doar aspecte de fapt, prin prisma înscrisurilor doveditoare cu caracter novator invocate de către revizuenti, pretins neanalizate de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Premisa unei asemenea analize este, în acest cadru, tocmai respectarea limitelor învestirii acelei instanţe, din moment ce acest aspect de legalitate excede atribuţiilor instanţei de revizuire.
În aceste condiţii, în mod corect s-a apreciat prin decizia recurată că nu pot fi primite susţinerile revizuenţilor, prin care se tinde la schimbarea cadrului procesual în care s-au purtat dezbaterile şi a fost soluţionată cauza în faza apelului, finalizată prin pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită în cauză, în condiţiile în care, prin înscrisul invocat în calea revizuirii, se tinde la restituirea în natură a terenului, finalitate ce nu a fost urmărită prin cererea de apel, ce a vizat exclusiv modul de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a apreciat, în mod corect, că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii D.N., P.E. şi D.R.C. împotriva deciziei civile nr. 225/C din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3749/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1040/2012. Civil → |
|---|
