ICCJ. Decizia nr. 974/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 974/2012
Dosar nr. 10849/3/2010
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 10849/3/2010, reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca urmare a strămutării şi fixării domiciliului obligatoriu, măsuri administrative cu caracter politic, dispuse prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamant, în cuantum de 8000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din adresa nr. 76378/1991, emisă de M.I. – D.S., reclamantul, împreună cu familia acestuia, a fost strămutat din zona frontierei de vest în comuna Viişoara, judeţul Ialomiţa, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu fiind stabilit pe perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, aşa cum rezultă din Decizia nr. 2806/2007 şi beneficiază de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, începând cu data de 1 august 1990, pentru o perioadă de 4 ani, o lună şi 10 zile (ce constituie vechime în muncă), în baza Hotărârii nr. 3712/1991, emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului – Lege 118/1990, indemnizaţia lunară acordată fiind în cuantum de 822 lei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul politic, de drept, a măsurii administrative, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dispuse faţă de reclamant în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
De asemenea, tribunalul a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 din aceeaşi lege, concluzionând că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atât timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.
În prezenta cauză, tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamant, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic, de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului şi ale omului.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echităţii, care implică o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând seama de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică, nu numai de situaţia reclamantului, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul G.V. şi pârâtul S.R., prin M.F.P., prin reprezentant D.G.F.P.M.B.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că apreciază sentinţa apelată ca fiind netemeinică şi nelegală, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator şi la cele învederate instanţei.
Apelul declarat de apelantul pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. a vizat modificările survenite prin deciziile Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia civilă nr. 210/ A din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis excepţia tardivităţii declarării apelului de către apelantul-pârât; a respins apelul declarat de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B., ca tardiv formulat şi a respins apelul declarat de apelantul reclamant G.V., ca nefondat.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul declarat de apelantul pârât S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. Bucureşti:
Hotărârea a fost comunicată apelantului-pârât S.R., prin M.F.P., sub semnătură şi ştampilă de primire, la Registratura Generală a M.F.P., la data de 17 septembrie 2010, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate.
Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declaraţia de apel putea fi depusă până la data de 4 octombrie 2010, inclusiv.
Declaraţia de apel împotriva sentinţei de fond a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 6 octombrie 2010, conform ştampilei de primire de pe cererea de apel.
Prin adresa de înaintare a căilor de atac declarate în cauză, la data de 5 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti a înaintat la Curtea de apel doar declaraţia de apel formulată de către apelantul-reclamant, ceea ce înseamnă că, până în data de 5 octombrie 2010, nu fusese înregistrată declaraţia de apel a apelantului-pârât, ce a fost înaintată la dosar ulterior, prin adresa de dosar.
Cu privire la excepţia pusă în discuţia părţilor, apelantul pârât, prin reprezentant convenţional (consilier juridic), a susţinut vicierea procedurii de comunicare a hotărârii apelate, în sensul că aceasta a fost comunicată la sediul M.F.P., şi nu la reprezentanta acestuia, D.G.F.P., cu sediul în Bucureşti, sector 2.
Curtea va înlătura această apărare, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, acţiunile în justiţie reglementate de art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, „se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin M.F.P.". Prin urmare, M.F.P. are calitatea de reprezentant legal al pârâtului S.R.
În primă instanţă, pârâtul a fost citat, prin reprezentantul său legal, M.F.P., din Bucureşti, sector 5, citaţia pentru termenul din data de 16 aprilie 2010 fiind primită, sub semnătură şi ştampilă de primire, de către Registratura Generală a M.F.P. Acesta nu a formulat întâmpinare în dosarul de fond şi nici nu a depus vreo altă cerere, prin care să aducă la cunoştinţa instanţei alegerea domiciliului procesual, pentru comunicarea actelor de procedură, la sediul D.G.F.P.M.B.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că, nici prin apelul declarat împotriva sentinţei de fond, apelantul-pârât nu aduce vreo critică cu privire la modalitatea de citare pe parcursul judecăţii în primă instanţă, în ceea ce-l priveşte, sau cu privire la modalitatea de comunicare a hotărârii.
Potrivit dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu, comunicarea se va face la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, iar, potrivit dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., schimbarea domiciliului uneia dintre părţi, în timpul judecăţii, trebuie, sub sancţiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei, prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice, prin scrisoare recomandată.
În cauză, deşi reprezentantul convenţional al apelantul-pârât a susţinut, cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei tardivităţii apelului său, faptul că, la dosarul de fond, a fost depusă o cerere prin care să se solicite citarea, respectiv comunicarea, la sediul D.G.F.P.B., Curtea a constatat că o astfel de cerere nu există la dosarul de fond.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepţia de tardivitate a apelului, care este o excepţie de procedură, peremptorie şi absolută, cu consecinţa respingerii apelului declarat de apelantul-pârât, ca tardiv formulat, fapt ce a făcut de prisos cercetarea în fond a criticilor invocate de apelant, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) raportat la art. 298 C. proc. civ. şi cu respectarea principiului prevăzut de art.296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului-reclamant nu i se putea crea, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, împotriva căreia partea adversă a declarat un apel tardiv.
Cu privire la apelul declarat de apelantul-reclamant:
Apelantul-reclamant a criticat cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de prima instanţă, solicitând admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de fond a avut în vedere faptul că este de necontestat că, prin măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de reclamant, i-a produs acestuia suferinţe, fiindu-i lezată demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.
În acord cu prima instanţă de fond, Curtea a avut în vedere faptul că mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic, cât şi în plan social.
Curtea a constatat că, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut perioada 17 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca fiind vechime neîntreruptă în muncă; i s-a acordat o indemnizaţie lunară în sumă de 822 lei (ulterior indexată); iar, în baza OUG nr. 214/1999, a fost emisă Decizia nr. 2806/2007 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, prin care reclamantului i-a fost recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, reclamantul beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ.
Chiar faptul recunoaşterii, prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamantul.
În al doilea rând, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a raportat instanţa de fond la jurisprudenţa C.E.D.O., din examinarea căreia reiese principiul, conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi echitabile.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelantul-reclamant, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 8.000 euro fiind suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.V. şi pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B.
Prin cererea de recurs formulată, reclamantul G.V. a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a acestei decizii, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul s-a raportat la modificările survenite pe parcursul soluţionării acestei cauze, arătând următoarele:
Curtea Constituţională, în momentul în care a declarat OUG nr. 62/2010 neconstituţională, a statuat că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică exclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în prima instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică, prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale, de la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curţii Constituţionale o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile.
Pe de alta parte, in măsura in care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din C.E.D.O.
În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune si luarea in considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales când acestea sunt de notorietate.
Legea trebuie interpretată, astfel, în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată respectă dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În acelaşi sens, chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Recurentul a invocat si necesitatea respectării actelor internaţionale în materie, respectiv Rezoluţia nr. 1096 din 1996 si nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supus reclamantul, faptul că aceste consecinţe dăunătoare au fost probate şi că trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, prin acordarea unor despăgubiri echitabile.
Recurentul a apreciat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, prin aceasta lege speciala, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, s-a învederat că, in jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a pârtilor pe toata desfăşurarea procedurii in fata unui tribunal independent si imparţial, instituit de lege, in sensul menţinerii unui echilibru intre interesele părţilor.
Or, cată vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, in care paratul este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, aceasta garanţie poate fi afectata, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
Sub aspectul argumentului care a justificat declararea ca neconstituţional a art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv, cel financiar, acesta nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil. În acest sens, în cauza A. si alţii contra Franţei, din 09 ianuarie 2007, Curtea Europeana a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenţia legislativă in timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.
Prin cererea de recurs formulată, pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii si a respins apelul declarat de către S.R., prin M.F.P., ca tardiv formulat.
În susţinerea acestor critici, s-au invocat dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi art. 104 C. proc. civ., susţinându-se că apelul declarat de pârât a fost depus prin poştă, cu scrisoare recomandată, conform prevederilor art. 104 C. proc. civ., la data de 04 octombrie 2010, deci în termen legal, faţă de data comunicării sentinţei civile nr. 1117 din 25 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinută de către instanţa de apel, respectiv 17 septembrie 2011.
Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra recursului declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B.
Critica exclusivă invocată de acest recurent s-a raportat la modul în care a fost soluţionată excepţia tardivităţii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1117 din 25 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În susţinerea acestei critici s-a invocat faptul că apelul declarat de pârât a fost depus prin poştă, cu scrisoare recomandată, conform prevederilor art. 104 C. proc. civ., la data de 04 octombrie 2010, deci în termen legal, în raport de data comunicării sentinţei civile atacate, respectiv 17 septembrie 2011.
Or, această susţinere nu poate fi primită.
Astfel, deşi, în recurs, a fost depus un înscris reprezentând „tichet recomandate", care poartă data de 4 octombrie 2010, din conţinutul său, nu rezultă la ce dosar sau la ce document se referă. În consecinţă, în absenţa altor înscrisuri cu care să poată fi coroborat, nu se poate aplica prezumţia expedierii în termen legal a declaraţiei de apel depusă de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1117 din 25 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ce a fost comunicată acestuia la data de 17 septembrie 2011; mai ales că, în faţa instanţei de apel, cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei tardivităţii declarării apelului de către pârâtul S.R., nu s-a solicitat un termen pentru a se face dovada depunerii apelului prin poştă, ci s-a invocat împrejurarea, conform căreia comunicarea hotărârii apelate s-a realizat la sediul M.F.P., iar nu la reprezentanta acestuia, D.G.F.P.M.B.
Pentru aceste argumente, se constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale imperative privind termenul de declarare a apelului şi nu se impune casarea deciziei recurate.
Asupra recursului declarat de reclamantul G.V.
Sub un prim aspect, trebuie menţionat că recurentului reclamant nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, conform principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 296 teza a II-a C. proc. civ., care se aplică şi în recurs, conform art. 298 coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
Astfel, cum apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a fost respins, ca tardiv, cele statuate de prima instanţă, pe fondul cauzei, nu mai pot fi repuse în dezbatere decât din perspectiva recursului declarat de reclamant, care a angajat, în cauză, examinarea litigiului şi la nivelul celui de-al doilea grad de jurisdicţie, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de prima instanţă.
În consecinţă, ansamblul criticilor invocate de recurentul reclamant, care vizau inaplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 26 octombrie 2010, prezentei cauze, decizie invocată de pârât în apelul considerat tardiv, devin irelevante, întrucât această decizie nu a fost aplicată de instanţa de apel, pentru a putea forma obiect de critică.
În acest context, singurul motiv invocat de reclamant care se mai impune a fi examinat este cel privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.
Or, se poate constata că, în operaţiunea de dimensionare a acestor despăgubiri, prima instanţă a avut în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs expuse de reclamant, respectiv, suferinţele efectiv suportate de acesta, prin raportare la natura măsurii administrative aplicate si durata efectiva a acesteia, la situaţia particulară a reclamantului, dar şi la contextul general în care această măsură a fost dispusă, precum şi la atingerea adusă valorilor personale nepatrimoniale, inerente fiinţei, cum sunt, onoarea, demnitatea, libertatea.
În acest sens, instanţa de fond a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea principiului proporţionalităţii, dând o satisfacţie justă pretenţiei în dezdăunare morală, formulata de reclamant.
Aprecierea în echitate realizată de prima instanţă, în absenţa unor criterii legale ferme de cuantificare, dar cu enunţarea criteriilor particulare la care s-a raportat, păstrează, în opinia instanţei de recurs, raportul de proporţionalitate între interesul particular şi cel general, asigurând o satisfacţie de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalităţii umane, astfel încât nu se impune modificarea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. şi de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 210/ A din 25 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. şi de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 210/ A din 25 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1048/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 970/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
