ICCJ. Decizia nr. 970/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 970/2012
Dosar nr. 4749/83/2010
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 4749/83/2010, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.B., pentru acordarea daunelor morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această soluție, instanţa de fond a reținut următoarele:
Măsura invocată de reclamantă nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menţionate la pct. a-f ale art. 3 din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, s-a reţinut că aceasta nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecinţa unor fapte săvârşite înainte de 06 martie1945 sau după această dată, cu scop de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Caracterul politic, din această perspectivă, al măsurii este infirmat prin însăşi data la care a fost dispusă – anterior perioadei menţionate în art. 1 din Legea nr. 221/2009 – 06 martie 1945.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, recalificat în apel, reclamanta S.M.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâtului S.R. la suma de 50.000 euro, daune morale, în favoarea sa.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a arătat că, în mod greşit, instanţa a reţinut faptul că deportarea nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, subliniind că, în acea perioadă, deportările se făceau în baza actelor normative menţionate la art. 3 din Legea nr. 221/2009.
A susținut că, din actele dosarului, se reţine că tatăl său a fost deportat în U.R.S.S., unde a fost repartizat în lagărul nr. 1038 Mina 21, ulterior, fiind strămutat în lagărul nr. 1043 în Mina 43, în localitate Cistakova, în bazinul carbonifer din Dombas, unde a lucrat din 03 ianuarie 1945 - 07 septembrie 1948. De asemenea, în carnetul de muncă al tatălui său, se menţionează că, din 15 ianuarie 1945 până în 15 octombrie 1949, acesta a participat la munca de reconstrucţie a U.R.S.S.
Prin Decizia civilă nr. 62/ A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, a admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă S.M.M. împotriva sentinţei civile nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis, în parte, acţiunea înaintată de reclamanta S.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării, pe teritoriul U.R.S.S., la muncă de reconstrucţie, dispusă faţă de antecesorul reclamantei, în perioada 03 ianuarie 1945 - 07 septembrie 1948 şi a obligat pârâtul S.R. la 44.000 lei daune morale, în favoarea reclamantei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din actele dosarului depuse în faţa primei instanţe, s-a reţinut faptul că tatăl reclamantei, numitul R.I., a fost deportat, în perioada 03 ianuarie 1945 - 07 septembrie 1948, în fosta U.R.S.S.
Reţinerile instanţei de fond, în sensul că măsura administrativă a deportării luată faţă de antecesorul reclamantei nu are caracter politic, sunt nefondate.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci aplicării unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia dintre actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași lege, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens, s-a avut în vedere și trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că, de măsurile reparatorii, beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege, face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri, după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, şi persoanele care au fost prizonieri sau au fost deportate la munca de reconstrucţie, în fosta U.R.S.S., în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S., înainte de 6 martie 1945, nu este de natură a înlătura răspunderea statului, în repararea prejudiciului produs, urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, de vreme ce, la data respectivă, Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care S.R. nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat, pe teritoriul său, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că, după 6 martie 1945, acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
În ceea ce privește aplicarea deciziei nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, instanța a reținut că, până la publicare deciziei, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei, se observă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc, în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor, în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a afirmat că, atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza W. şi alţii împotriva României).
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni, poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea a fost admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român, anterior datei arătate.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin reclamantei, instanţa a avut în vedere durata măsurii dispuse faţă de antecesorul reclamantei, consecinţele produse de această măsură şi intensitatea cu care consecinţele au fost resimţite.
Judecând în echitate, în speţă, s-a apreciat că suma ce i se cuvine reclamantei, pentru prejudiciul moral suferit, se ridică la 44.000 lei, această sumă fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul său.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare.
Prin cererea de recurs formulată, M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 62/2011-A a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în sensul menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 2606/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 44.000 lei RON, acordate apelantei reclamante.
În dezvoltarea criticilor, s-au invocat următoarele:
Deportarea nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.
Deportarea, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă, în baza vreunuia dintre actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface nici unul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar, în timp, se situează, înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii, ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că, din punct de vedere al desfăşurării în timp, s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale S.R.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine S.R., în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari, începând cu 01 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme, şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi, implicit, legalizat, sub forma prestaţiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, republicat, iar, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, prin OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri, precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv OG nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
Decizia civilă recurată a fost criticată și cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 44.000 lei, apreciate ca fiind exagerat de mari, raportat la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție şi C.E.D.O. în materie, ceea ce ar constitui o îmbogăţire fără just temei.
În conținutul recursului, a fost invocată și adoptarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/2010), prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, această decizie fiind definitivă şi general obligatorie și aplicându-se pentru toate cauzele aflate pe rolul instanţei, astfel încât reclamanta S.M.M. nu este îndreptăţită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiunea sa.
Pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.J. Satu Mare a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor, recurentul menționat a arătat următoarele:
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, urmare a masurilor luate.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe bazaunei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală, iar nu una având scop exclusiv patrimonial, impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În același sens, s-a susținut că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
S-a invocat și de către acest recurent Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, se poate solicita si dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și al masurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reține următoarele:
Problema de drept care se impune prioritar analizei în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta s-a întemeiat, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011), obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză în conținutul motivelor de apel, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii (ex lege), în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta S.M.M. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranță legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de recurs nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat nici dreptul de acces la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Nu se poate reține nici încălcarea, în cauză, a dispozițiilor art. 14 din Convenție, care interzic discriminarea, dispoziții invocate de instanța de apel în Decizia recurată.
Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta S.M.M. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12, adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât nu se mai impune analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate de către recurenți.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 62/ A din 09 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o va modifica, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.M.M. împotriva sentinţei nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 62/ A din 09 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.M.M. împotriva sentinţei nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 974/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 966/2012. Civil → |
|---|
