ICCJ. Decizia nr. 966/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 966/2012
Dosar nr. 216/115/2010
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, sub nr. 216/115 din 20 ianuarie 2010, reclamanţii M.N. şi F.M. au chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi, în calitate de chemat în garanţie, S.R., prin M.I.R.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate şi să recunoască activitatea de genocid comunist asupra familiei: M.J. - tatăl decedat, M.G. - mamă decedată, M.M. - fiică, căsătorită F. şi M.N. - reclamantul, deportaţi în Bărăgan, răpiţi din casă de către miliţie şi securitate pe o perioadă de aproximativ 5 ani; să se constate şi să se certifice calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform O.R.D. nr. 214/1990; să se constate caracterul politic al condamnării familiei lor, trimisă spre exterminare în stepa Bărăganului; să dispună obligarea părţilor să plătească despăgubiri de 1.000.000 euro (un milion), cu titlu de daune, pentru persoanele din familia menţionată, pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurilor cu caracter politico-administrativ şi deportarea, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea acesteia.
Pârâtul a considerat că indemnizaţia destinată reparării prejudiciului moral, acordată reclamanţilor în baza art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990, este justă şi echitabilă, fiind stabilită pentru a asigura o compensaţie suficientă, dar nu exagerată a prejudiciului moral suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 878 din 19 mai 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.N. şi F.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, a fost obligat pârâtul să plătească câte 75.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cererii de chemare în garanţie, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin H.C.M. nr. 200/1951, s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâşie de 25 km, de la graniţă, să fie strămutate în interiorul ţării, iar, la data de 05 iunie 1951, a venit şi hotărârea M.A.I. pentru declanşarea acţiunii.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale, cât şi morale, afectându-le membrilor acesteia viaţa ulterioară şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia celor strămutaţi, şi având impact şi asupra vieţii private a familiei.
Din probele administrate, a rezultat că reclamanţii întrunesc condiţiile prevăzute de art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți şi de antecesorii lor, care au fost privaţi de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă, corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, fiind deosebit de greu, îngreunând viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei, în societate, sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Dată fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
S-a apreciat că cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar, la stabilirea întinderii acestora, s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi, atât pe plan fizic, cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării și, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 75.000 euro, pentru fiecare reclamant.
S-a apreciat că indemnizaţia de care au beneficiat reclamanţii, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, nu poate constitui o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum se susţine prin întâmpinare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.B., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivarea apelului, s-a arătat că reclamanţii au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., ceea ce nu echivalează cu o condamnare şi nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
Suma de 75.000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată, deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
Prin Decizia civilă nr. 293/ A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de către pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă introdusă de către reclamanţii M.N. şi F.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin.
Pentru a adopta această decizie, instanța de apel s-a raportat la Deciziile nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă, în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic, bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de pârât și a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanţii M.N. şi F.M.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii M.N. şi F.E., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea în parte a acţiunii civile şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei civile nr. 878 din data de 19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caras - Severin.
În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat următoarele:
Curtea de Apel Timişoara a apreciat greşit aplicareadeciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010, emise de Curtea Constituţională, date fiind principiile neretroactivităţii, egalităţii în fața legii şi principul egalităţii de şanse.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare in judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acest sens fiind și Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituţionale.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept, potrivit căreia o lege specială se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică, după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (l), lit. a), teza întâi a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare a suferinţelor îndurate de către persoanele persecutate politic.
Recurenții au apreciat că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei și acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. A se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reține următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamanții din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranță legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanți, norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestora dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.07.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurenților reclamanți privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții M.N. şi F.M. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12, adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.N. şi F.M. împotriva deciziei nr. 293/ A din 21 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.N. şi F.M. împotriva deciziei nr. 293/ A din 21 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 970/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 962/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
