ICCJ. Decizia nr. 1049/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1049/2012
Dosar nr. 3597/1/2011
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 27 aprilie 2011 şi motivată la data de 9 iunie 2011, contestatorul H.D. a solicitat în temeiul art. 317 pct. 2 şi art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, susţinând că instanţa de recurs a nesocotit normele de ordine publică ce reglementează competenţa de a hotărî asupra fondului, motivând soluţia în baza unui text de lege apreciat ca nefiind incident în cauză şi anume dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care presupuneau administrarea de dovezi în judecarea apelului după casare, precum şi omisiunea de a cerceta motivele invocate de Statul Român în cererea de recurs, rezumându-se a analiza speţa în temeiul dreptului comun, civil sau comercial ceea ce nu s-a cerut prin acţiune şi de a analiza dacă sunt aplicabile prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001, prin admiterea în parte a recursului în condiţiile existenţei unor neregularităţi procedurale fiindu-i încălcate drepturile la un proces echitabil conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând Decizia nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin prisma motivelor de contestaţie în anulare invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Litigiul de fond a avut ca obiect acţiunea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta V.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, vizând acordarea despăgubirilor băneşti ce i se cuvin, în calitate de persoană îndreptăţită pentru bunurile ce au aparţinut autorului său S.D., proprietarul societăţii comerciale „S.T.D.";, naţionalizată prin Legea nr. 119/1948. La data de 11 iunie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită acordarea despăgubirilor în cuantum de 18.785.055 euro, echivalentul în lei, reprezentând contravaloarea a 27 de vase fluviale, precum şi despăgubiri în valoare de 11.010.000 RON pentru lipsa de folosinţă a bunurilor preluate în mod abuziv.
Prin Sentinţa nr. 1127 din 25 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâtul să dispună acordarea despăgubirilor băneşti ce se cuvin reclamantei, în calitate de persoană îndreptăţită, pentru flotila dunăreană ce a aparţinut Întreprinderii de Navigaţie „S.T.D.";, cuantumul despăgubirilor acordate urmând a fi stabilit prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin Decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârât, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru a se stabili dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă vasele solicitate a fi restituite, pot fi socotite drept bunuri mobile, devenite imobile prin încorporare în construcţie sau, de fapt, sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ.
S-a mai reţinut în decizia de casare că, avându-se în vedere modul de formulare a cererii de chemare în judecată, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu s-au preocupat de lămurirea aspectului privind aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeaşi lege, mai ales că reclamanta a solicitat restituirea unor bunuri aparţinând unei societăţi comerciale şi nu unei persoane fizice, or ambele instanţe au făcut aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din lege.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea din 8 aprilie 2010, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice iar prin Decizia nr. 68/A din 22 aprilie 2010 a respins ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 3405 din 12 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat hotărârile atacate, precum şi Sentinţa nr. 1127 din 25 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul H.D.
Din examinarea considerentelor deciziei din recurs rezultă că instanţa supremă a statuat că instanţa de trimitere a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, apreciat ca fiind aplicabil în cauză întrucât are valoarea unei norme generale în definirea domeniului de aplicabilitate a acestui act normativ, atât pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, cât şi pentru utilajele şi instalaţiile, preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul. S-a arătat că niciuna din cele două ipoteze reglementate prin alin. (1) şi (2) ale textului mai sus citat, nu se regăsesc în speţă, pentru a se putea concluziona că reclamantul este îndreptăţit la una din măsurile reparatorii prevăzută de lege, întrucât în ambele situaţii prevăzute de textul legal evocat, legiuitorul face trimitere la bunuri ce pot fi apreciate ca fiind imobile, nu prin natura lor, ci prin destinaţie, reglementare dată de dispoziţiile art. 468 - 471 C. civ.
Aplicând dispoziţiile art. 468 şi art. 469 C. proc. civ., s-a stabilit că în privinţa bunurilor mobile, devenite imobile prin încorporare, încorporate sau nu, în construcţia preluată abuziv sau doar incluse în categoria „utilajelor şi instalaţiilor";, pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege este necesar a se face dovada includerii acestor bunuri, devenite imobile prin destinaţie, în fondul imobiliar a cărui utilitate o serveau la data deposedării, dovadă care în speţă, nu s-a administrat.
Instanţa de recurs a reţinut că, în ceea ce priveşte norma vizată de alin. (2) al art. 6 din lege, reţinută de instanţa de trimitere ca fiind mai degrabă incidenţă în cauză, pentru aplicabilitatea acesteia legiuitorul a impus, de asemenea, unele cerinţe fără îndeplinirea cărora, bunurile în legătură cu care s-a formulat notificarea, nu pot fi considerate ca făcând obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001:
- bunurile să se fi aflat în imobilul preluat abuziv, indiferent de destinaţia acestuia, astfel că odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că şi instalaţiile/utilajele, au aparţinut aceluiaşi proprietar.
- bunurile, devenite imobile prin destinaţie, să fi fost preluate odată cu imobilul şi să existe fizic, la data intrării în vigoare a legii.
Or, prima cerinţă nu poate fi asociată vaselor de navigaţie, bunuri mobile, prin natura cât şi prin destinaţia lor, atât în accepţiunea C. com. (a se vedea art. 490) cât şi a O.G. nr. 42/1997 „privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare";.
Instanţa supremă a arătat că, din perspectiva îndeplinirii celorlalte condiţii cerute de lege bunurilor ce pot fi incluse în categoria „utilajelor şi instalaţiilor";, simpla împrejurare că pe fişele matricole ale celor 32 de nave fluviale, exista menţiunea naţionalizării în baza Legii nr. 119/1948, nu poate conduce automat la concluzia că acestea au fost preluate odată cu imobilul ce reprezenta sediul societăţii.
Totodată, s-a arătat că instanţa de apel a ignorat faptul că, potrivit legii, restituirea (în natură sau prin echivalent) în cazul utilajelor şi instalaţiilor, este condiţionată de existenţa lor fizică la data intrării în vigoare a actului normativ, art. 6 alin. (2), dispunând că măsurile reparatorii nu se mai aplică dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse";.
Or, în chiar motivarea deciziei atacate, s-a reţinut că cele 8 unităţi pretins deţinătoare ale unora din vasele de navigaţie, nu au confirmat deţinerea niciunuia din cele 32 de nave fluviale, a căror existenţă fizică la data intrării în vigoare a legii, nu a fost practic dovedită de reclamant, conform regulii generale instituită prin art. 1169 C. civ.
Instanţa a apreciat că interpretarea extensivă a textului analizat, „într-un sens larg";, este greşită şi chiar adaugă la lege din perspectiva voinţei şi libertăţii legiuitorului de a opta în privinţa sferei bunurilor pentru care a stabilit măsurile reparatorii.
Instanţa de recurs a statuat că nu este fondată şi nu s-a reţinut critica formulată de recurent, vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive, din perspectiva modificării alin. (3) al art. 31 al Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 302/2009.
Astfel, analizând excepţia invocată, instanţa de control judiciar a reţinut că prin textul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii şi care este cea aplicabilă în cauză, potrivit regulilor care guvernează aplicarea normelor juridice în timp) legiuitorul a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune prin decizie motivată de către instituţia publică implicată în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice supusă naţionalizării sau, prin ordin al ministrului finanţelor publice, în situaţia în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizată, nu mai există, nu poate fi identificată sau nu a existat o astfel de continuitate.
Or, din datele cauzei rezultă că societăţile comerciale care au preluat bunuri din patrimoniul persoanei juridice supusă naţionalizării, nu au putut fi identificate astfel că, despăgubirile urmează a fi propuse prin ordin al ministrului finanţelor publice, şi calculate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar ipoteza neidentificării unităţii deţinătoare, este vizată şi de alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 10/2001, text nemodificat, în baza căruia, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei sau, de la data comunicării.
Analizând contestaţia în anulare dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Cale extraordinară de atac, de retractare, contestaţia în anulare, reprezintă un mijloc procedural eficient în a obţine o nouă judecată numai în cazul săvârşirii unor importante neregularităţi procedurale, care încalcă dreptul la apărare şi nesocotesc principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil.
Aşa fiind, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. este admisibilă numai pentru neregularităţile procedurale, vizate în mod expres de acest text legal în două situaţii: când citarea nu a fost îndeplinită legal la data judecării în fond a cauzei (pct. 1), sau când s-au încălcat reguli de competenţă absolută (pct. 2).
Desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atacate prin acest mijloc procedural este posibilă însă numai în aceste condiţii, limitativ prevăzute de lege, care nu sunt incidente în speţă, hotărârea invocată de contestator neputând fi încadrată în niciuna din aceste două ipoteze.
Contestatorul susţine, în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, faptul că instanţa de recurs a nesocotit dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă, deoarece a pronunţat soluţia pe fond, deşi situaţia de fapt nu era pe deplin lămurită, pentru justa soluţionare a speţei fiind necesară administrarea de probe.
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Acest text se aplică în situaţia în care hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive, nicidecum a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. prin care legiuitorul a prevăzut o situaţie de excepţie de la regula casării cu trimitere, şi anume, aceea în care instanţa supremă casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite de instanţa inferioară.
Contestatorul nu a indicat niciun motiv de încălcare a unei norme de competenţă, iar susţinerile formulate nu vizează competenţa instanţei de recurs.
Prin urmare, primul motiv invocat de către contestator referitor la necompetenţa instanţei de recurs nu este întemeiat.
Contestatorul a invocat şi dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., arătând că instanţa a omis să cerceteze motivele de casare sau modificare, în sensul că nu a analizat motivele invocate de Statul Român în cererea de recurs, rezumându-se a analiza speţa în temeiul dreptului comun, civil sau comercial, ceea ce nu s-a cerut prin acţiune, nu a analizat dacă sunt aplicabile prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001 şi a preluat motivele de recurs invocate de pârât, fără a se sprijini decât pe prezumţii.
Înalta Curte constată că ipoteza a doua a art. 318 C. proc. civ. poate fi invocată numai de recurent, din moment ce se susţine omisiunea de a discuta anumite motive de recurs. Or, în speţă, împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia a cărei anulare se solicită s-a admis recursul, s-a casat hotărârea atacată, precum şi Sentinţa nr. 1127 din 25 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul H.D.
Aspectele învederate de contestator nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural, deci pentru reformarea unor greşeli de fond.
Contestatorul, critică, practic, modalitatea în care instanţa de recurs a motivat această decizie, dar instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, nefiind instanţă de control judiciar, nu poate interveni şi sancţiona, din punct de vedere legal, acest pretins neajuns procesual, fiind vorba de o interpretare a dispoziţiilor legale în speţă, deci, cel mult, de o greşeală de judecată.
Înalta Curte apreciază că simpla nemulţumire a părţii, atât cu privire la soluţia pronunţată, cât şi cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluţii de către instanţa de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condiţiile în care au fost respectate garanţiile procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca fiind vădit nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul H.D. împotriva Deciziei civile nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1048/2012. Civil. Asigurări sociale.... | ICCJ. Decizia nr. 1058/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
