ICCJ. Decizia nr. 1042/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1042/2012
Dosar nr. 1731/3/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19 ianuarie 2010, reclamanta P.M., în calitate de nepoată a defunctului B.D., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva bunicului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 17 august 1955.
Prin Sentinţa civilă nr. 816 din 02 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.M. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantei suma de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii), daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut că prin Hotărârea nr. 193/21 februarie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie 1951 până la 17 august 1955 a fost considerată vechime în muncă şi s-a acordat o indemnizaţie lunară de 833 RON, reţinându-se că în perioada respectivă B.D. a fost strămutat în localitatea Zagna, judeţul Brăila.
Prin Decizia nr. 2214 din 11 octombrie 2007 Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă i-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă defunctului B.D., în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 214/1999.
Confirm adresei nr. 1716/1991 emisă de Ministerul Justiţiei, B.D. a fost dislocat conform Deciziei nr. 200/1951, ridicarea restricţiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. nr. 6199/1955.
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.
De asemenea, conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar reclamanta este descendentă de gradul doi al defunctului, în calitatea de nepoată.
În speţa dedusă judecăţii, măsura administrativă aplicată autorului reclamantei reprezintă o măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.
Tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit se aplică în egală măsură şi celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic şi nu doar celor care au suferit condamnări cu caracter politic având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (4) din lege prevăd că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia, tribunalul a avut în vedere că, prin măsura dispusă în privinţa autorului reclamantei, i-au fost cauzate suferinţe psihice, i-au fost aduse atingeri onoarei şi demnităţii sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul familial şi prin obligarea de a-şi duce viaţa în condiţii grele sub toate aspectele, consecinţele acestei măsuri răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare ridicării interdicţiei.
Tribunalul nu a putut primi susţinerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro întrucât această sumă este una foarte mare, astfel încât suma de 4.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta P.M., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Reclamanta a criticat sentinţa din perspectiva cuantumului daunelor acordate, apreciat ca fiind prea redus, iar pârâtul a susţinut, în principal, că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic şi nu cele cărora li s-au aplicat măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării. În subsidiar, pârâtul a criticat sentinţa sub aspectul întinderii daunelor, considerat ca fiind exagerat de mare în raport cu situaţia invocată şi de faptul că în speţă au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, invocând şi dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat sentinţa în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate reclamantei, care este prea mare faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 şi faţă de faptul că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se acordă despăgubiri modice pentru prejudiciile suferite în cazuri similare.
Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei în apel, a intervenit Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aspect ce a fost pus în discuţia părţilor.
Prin Decizia civilă nr. 129 A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.M., s-au admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 din 21 octombrie 2010 care, fiind publicate anterior soluţionării apelului, sunt aplicabile în cauză în raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie. În continuarea considerentelor, instanţa de apel a redat pe larg argumentele care au fost avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea acestor decizii.
Curtea de Apel a reţinut că, în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizie definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul, judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Instanţa de apel a mai reţinut că efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională.
Or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta P.M., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât şi moştenitorilor.
Recurenta a susţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Balcic v. Croaţia, parag. 81).
În opinia recurentei, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curţii Constituţionale o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi se situează deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituţie în acest sens. Însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Recurenta arată că, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaşte acesteia dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului acestui drept, accesul la o instanţă de judecată, garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
În ceea ce priveşte evitarea unei duble reparaţii, este evident valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, dar şi mai mult în ceea ce priveşte prejudiciul moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul şi în condiţiile normelor aplicabile.
Recurenta mai arată că premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale este total greşită întrucât drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, etc.; mai mult, chiar dacă Legea nr. 221/2009 prevede că instanţa va ţine cont de faptul că reclamanta a beneficiat de acest decret.
Recurenta susţine că instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a CE, date fiind dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M.Of. nr. 761/15.11.2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Recurenta mai arată că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este, de asemenea, sancţionată.
Recurenta consideră că prin decizia atacată sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentala, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, sens în care menţionează cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, prin care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14, atunci când persoanele aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Pe de altă parte, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiţiei totalitare comuniste (foştii condamnaţi politici), şi recunoaşte expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.
Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” recunoaşte expres acelaşi regim de exterminare a foştilor condamnaţi politici (înfometaţi, deportaţi, tortură, munca forţată şi alte forme de teroare fizică şi psihică colective, persecuţia, atacuri la libertatea de conştiinţă etc.)
Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil a victimelor pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri, compensaţii şi asistenţă.
De asemenea, Curtea Europeană în Cauza Dumitru Popescu împotriva României - parag. 104 - precizează fără echivoc că: „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor-prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”, deoarece Convenţia Europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţie.
Recurenta mai învederează că în ceea ce priveşte dovada abuzurilor suferite de autorul său, abuzuri dispuse, supravegheate şi coordonate de persoane care au acţionat în numele Statului, fiind expresia autorităţii statale, Statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă şi să nu se limiteze să motiveze respingerea apelului pe baza Deciziilor Curţii Constituţionale.
Aceste consecinţe dăunătoare au fost probate, mai arată recurenta, şi, la soluţionarea cauzei instanţa trebuie să aibă în vedere principiu reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile - cu reală funcţie reparatorie.
Recurenta susţine că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, recurenta arată că, atâta vreme cât, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente care nu se raportează exclusiv la neconformitate cu cele constituţionale, apreciază că această garanţie poate fi afectată cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Invocă hotărârea pronunţată în cauza Klaus şi lori Kiladze contra Georgiei, în care Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general pentru persoane care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, art. 9 din Legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei lei ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale.
În consecinţă, recurenta arată că autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Totodată, invocând cauza Arnolin şi alţii contra Franţei, din 9 ianuarie 2007, Curtea Europeană a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenţia legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins acţiunea ca nefondată au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360, pronunţate la 21 octombrie 2010.
În acest context, susţinerile recurentei relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Rezoluţiilor menţionate prin motivele de recurs etc., nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994; celelalte instrumente internaţionale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluţiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicţia naţională ori de sancţionare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum preconizează recurenta reclamantă.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a înseşi efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
Acest aspect de drept a fost dezlegat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleaiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva Deciziei civile nr. 129A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1041/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1045/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
