ICCJ. Decizia nr. 1082/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1082/2012
Dosar nr. 8252/86/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 29 iulie 2010, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii administrative prin care reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu pe perioada 13 decembrie 1959 - 12 noiembrie 1960 şi să oblige pârâtul să-i plătească despăgubiri în cuantum de 275.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, respectiv suma de 225.000 euro pentru condamnarea cu caracter politic pe perioada 10 decembrie 1956 - 9 decembrie 1959 şi suma de 50.000 euro pentru măsura administrativă cu caracter politic prin care i s-a fixat domiciliul obligatoriu în perioada 13 decembrie 1959 - 12 noiembrie 1960.
Prin Sentinţa civilă nr. 1470 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea, a constatat că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant, în perioada 13 decembrie 1959 - 12 noiembrie 1960, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului, în echivalentul în lei la data plăţii efective, suma de 20.000 euro, despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 10 decembrie 1956, reclamantul a fost arestat de către Direcţia Regională a Securităţii Poporului Suceava (UM X), iar prin Sentinţa penală nr. 142/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti a fost condamnat la 3 ani temniţă grea şi confiscarea averii personale pentru nedenunţarea crimei de acte de teroare, executând în perioada 10 decembrie 1956 - 9 decembrie 1959, o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani.
Ulterior, reclamantului i s-a fixat domiciliu obligatoriu pentru 12 luni, în localitatea Răchitoasa, raionul Feteşti, începând cu data de 13 decembrie 1959, restricţiile domiciliare fiind ridicate la data de 12 noiembrie 1960.
Condamnarea suferită de reclamant constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009.
În considerarea art. 4 alin. (2) din Legea 221/2009, prima instanţă a reţinut că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantului este consecinţa condamnării cu caracter politic, aşa cum rezultă şi din adresa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, reprezentând, deci, o măsură administrativă cu caracter politic.
În ceea ce priveşte cererea de daune morale, în considerarea art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, prima instanţă a apreciat că se impune acordarea daunelor în cuantum maxim, de 10.000 euro pentru condamnarea politică şi de 10.000 euro pentru măsura administrativă cu caracter politic, în total 20.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, iar prin Decizia nr. 36 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa în sensul înlăturării obligării pârâtului la plata de despăgubiri pentru daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Curtea de Apel a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituţionale.
Cum dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, nemaiexistând temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, se impune concluzia că hotărârea primei instanţe, în ceea ce priveşte acordarea sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, este lipsită de fundament juridic.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt ţinute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura.
Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii deoarece raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de constituţionalitate, ulterior a fost înlăturată.
Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în niciun fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu şi opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicţie constituţională.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs reclamantul P.D..
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critic de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Decizia recurată încalcă garanţiile prevăzute de art. 6 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Invocarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale este nefondată întrucât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost abrogat.
Ca urmare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională şi conform art. 147 din Constituţia României, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-şi înceteze efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate.
Pentru ca un act normativ care a fost suspendat pe o perioadă determinată să nu reintre în vigoare la expirarea suspendării, fie trebuie prelungită suspendarea, fie actul normativ trebuie modificat sau abrogat printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior, iar nu printr-o decizie a unui organ jurisdicţional, fie el şi de jurisdicţie constituţională.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva Deciziei nr. 36 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1079/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1085/2012. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
